Sâmbătă seara, ‘Legacy of Love’, episod din ‘One Step Beyond’, cu Norma Crane, o călătorie la Seaside, lăsându-mă indecis dacă stilul afectat, artificial, declamator al actorilor e ridicol, sau eficient într-un mod ludic, şarjat, aşadar de o teatralitate eficientă (dar stilul acesta pasional-visător e întâlnit în cinemaul anilor ’50-’60, şi duce cu gândul chiar la opere avangardiste ca ‘Marienbad’), în orice caz ‘soţul etern’ e interpretat de un actor pe care l-am găsit indigest. Atmosfera, muzica sunt izbutite, un alt episod foarte oniric (acesta, fără registrul delirului), o tânără nimereşte la Seaside, ‘ca atrasă de o forţă irezistibilă’ (hipnoticul e tematizat explicit), referiri la instinct şi ereditate, migraţia păsărilor, partea şi întregul; scenariul e cu drept cuvânt romantic. Reminiscenţa maternă, explicaţia oferită de văduvă, e de o precizie poate prea şcolărească; o inadvertenţă e aceea că întâia idilă de la Seaside avusese loc la o dată când cel de-al doilea îndrăgostit trăia, şi îşi însoţea tatăl (memoria ereditară are o funcţionare mai generică, în ea nu puteau fi înregistrate evenimente întâmplate abia după naşterea fiului). Serialul e contemporanul primei ‘Zone crepusculare’. ‘Zona …’ oferea parabole, întâmplări cu tâlc, iar acest serial, naraţiuni lirice, intense, pătrunzătoare.

Simionescu are un anume apofatism, care opune fantezia, logicii [1], dar aportul psihologiei moderne a fost de a întemeia raţional, în natură, în natura individuală, ‘jocul liber al fanteziei’, găsind resorturi, principii, legităţi, subliniind nearbitrarul, determinismul subconştient, caracterul necesar al satisfacţiei date de fantezia superioară. Spontaneitatea absolută, neîngrădită, e una resimţită, nu reală; fantezia încântă deoarece răspunde unor cerinţe morale determinate. Tot de aceea, ea încântă într-o anume formă, iar informul, sau o formă resimţită ca stângace, artificială, neglijentă, etc., dezamăgesc.
Simionescu părea să gândească avangardismul în termenii aceştia, ai fanteziei translogice, şi chiar ai opoziţiei dintre logică şi poezie, fantezia reprezentând descătuşarea; dar se poate înainta în direcţia logicii subconştiente.


NOTE:

[1] Decesul lui Marin Preda a fost marcat editorial de apariţia unei culegeri de eseuri şi evocări; oricare dintre cei care au contribuit la culegere menţionează idei şi repere literare care le sunt semnificative (Titel şi Creangă, Raicu şi autorii ruşi, Simionescu şi avangardismul, M.-L. Cristescu şi romanele psihologice interbelice, etc.).

Ciocârlie întrebuinţează, într-un eseu foarte îngrijit scris, o sintagmă stângace: starea de creaţie, prin care desemnează receptivitatea minţii faţă de semnificaţii, o gamă de trăiri care merg de la inteligenţa activă, la percepţia afectivă, histrionism, modul de a fi, etc.; treptat, sensul sintagmei se diluează: de la chipul modelat, la torporile lui N. Moromete, o viziune a acestuia, histrionismul bătrânului Moromete sau purtarea unuia din ginerii săi. E adevărat că Ciocârlie începuse prin a menţiona natura implicită a prezenţei acestei teme, care e mai degrabă prefigurată, schiţată, anticipată, dar ulterior cedează tendinţei de a amalgama fapte, stări, etc., care numai arbitrar pot fi desemnate în modul în care o face el. Ciocârlie uită, pe parcurs, că acestea sunt numai prefigurări ale stării de creaţie, stări înrudite, premergătoare.
Secvenţele enumerate de Ciocârlie nu sunt subsumabile ‘stării de creaţie’; în ele sunt reprezentate trăiri (copilul Moromete), moduri de a fi sau a se purta (cumnatul, tatăl).

Cât de antipatizat a fost Preda în lumea scriitorilor contemporani, cu câtă condescendenţă s-a scris despre om şi chiar operă (Simionescu, Ciocârlie). Preda a fost antipatizat cu vehemenţă, caricaturizat cu sfruntare, etc.. Destinul literaturii lui aminteşte de al celei a lui Maupassant (sau, la alt nivel, de al unor contemporani ruşi ai lui Cehov …); critica s-a dezinteresat rapid.
Ocazional, există şi escrocheria, impostura, ca atunci când Raicu ‘descoperă’ tendinţa antidostoievskiană a ultimului roman al lui Preda, cu toate că aceasta fusese dezvăluită chiar de autor la o întâlnire cu publicul. Raicu mimează ingeniozitatea, subtilitatea, nefăcând decât să repete mărturisirea explicită, răspicată a lui Preda.

Studiind valenţele iubirii în romanele lui Preda, M.-L. Cristescu dă un eseu de sociologia iubirii, despre timp şi identitate; relevant e faptul că, în aprecierea autoarei, ultimul roman al lui Preda rezistă comparaţiei cu operele realismului citadin interbelic (Cosaşu îi aplica eticheta melodramatismului). Expunerea are un anume didacticism al redundanţei, prin reiterarea aceloraşi axiome de psihologie socială, dar e net superioară scurtei evocări dezlânate, de un egoism ‘efectiv’ dizgraţios, a Ilenei Mălăncioiu.
Analiza se menţine în termenii sociologiei, pentru că iubirea e analizată ca fapt social, relevant pentru psihologii de clasă. M.-L. Cristescu relevă modalităţi sociale ale iubirii. E o interpretare în termeni sociali, inclusiv de sociologie a literaturii (romanele interbelice, relevante pentru psihologia citadinului, căutarea identităţii; iar la acest resort identitar ajunge şi Preda cu ultimul său roman, lumea citadină îşi impune unghiul, de unde determinismul social al trăirii iubirii, ca fapt de identitate). Iubirea e uneori fapt, element al realităţii descrise, alteori, subiectul operei, din unghiul aflării identităţii (autoarea sugerase că romanele psihologice interbelice nu sunt romane de iubire, ci, ‘de fapt’, ale identităţii; dar concluzia referitoare la ultimul roman al lui Preda elucidează unitatea acestei atitudini literare, unitate care face din ‘Cel mai iubit …’, legatarul prozei psihologice interbelice despre gelozie, ideal, şoc erotic, capodopera lui Preda apărând chiar ca împlinirea, desăvârşirea acestei direcţii). Ca şi Titel, M.-L. Cristescu lasă impresia că îl ia în serios pe Preda (spre deosebire de Simionescu, Ciocârlie, Cosaşu); de fapt, e o exegeză cinstită, pe când contribuţiile unor Simionescu sau Ciocârlie sunt exerciţii, prestidigitaţii, iar la Titel există afabilitatea.

Din perspectiva legionarilor, violenţa politică e o consecinţă ilogică, contingentă, imprevizibilă, neasumabilă a legionarismului. Însumând perspectivele, nazismul e consecinţa firească a teologiei romane, dar violenţa politică nu e rezultatul legionarismului. Filioque duce la … nazism, dar legionarismul nu duce la hecatombe (teologii apuseni care vehiculează ideea legăturii organice a papismului cu nazismul trec sub tăcere relaţia cordială a unor personalităţi bisericeşti de la noi, de la ruşi, de la sârbi sau din Grecia cu partidele sau cu regimurile de extremă dreaptă; de ex., Romanides). Rămân de găsit mărturiile repudierii violenţei antisemite de către legionarii interbelici sau din anii ’40.
Antisemitismul apărea drept o pornire justificabilă, licită, rezonabilă, aşa cum e anticreştinismul azi. Cei care se miră astăzi de endemia furiei anticreştine, uită cât de obişnuit, de legitim era antisemitismul până în anii ’40. Monstruozitatea antisemitismului nu era deloc evidentă. Pe unii, anticreştinismul contemporan îi indignează, îi scandalizează. Dar strămoşii lor au fost, adesea, împăcaţi cu antisemitismul, nescandalizaţi.
Naţionalismul de care se prevalează legionarii (şi panegiriştii lor de azi) a fost de la bun început xenofob, maladiv. A fost, deasemenea, ipocrit şi intens retoric, nemăsurat, necritic. Naţionalismul acesta duce prin sine la violenţă? Unele laturi ale retoricii legionare erau hazardate?
Neasumarea violenţei şi a barbariei de către legionari ar trebui să fie paradoxală la un grup ai cărui ideologi, ca Stăniloae, sunt pricepuţi la ‘interpretări organice’, care corelează fenomene disparate. Neomenia şi violenţa legionarilor nu le-au repugnat acestor teoreticieni. Intervine aceeaşi scindare a gândirii, prin care principiile creştine referitoare la smerenie şi la nejudecarea altuia îşi pierd valabilitatea la trecerea în viaţa cotidiană, obişnuită, unde funcţionează naţionalismul cel mai sforăitor, şi xenofobia cea mai încrâncenată. Stăniloae s-a specializat în relevarea tarelor Apusului, şi idealizarea virtuţilor naţionale. Legionarii nu simt că trebuie să fie smeriţi şi ca popor. ‘Creştinismul legionar’, hybrid de inspiraţie occidentală, şi rezultând într-o distorsionare penibilă a României exaltate (din a cărei reprezentare sunt cenzurate atâtea elemente), e grevat de această incongruenţă.
Nabokov a indicat succint genealogia reală a filozofiilor exilaţilor ruşi; acelaşi principiu de mimetism e valabil şi pentru organicismele sec. XIX (slavofilia, ideologie mimetică), şi pentru naţionalismul românesc antebelic şi interbelic. ‘Ideea naţionalistă’ nu e o idee românească, autohtonă, ci preluarea unei ideologii vestice.
Rămâne complicitatea cu violenţa politică şi cu terorismul a legionarilor, după momentul rebeliunii.

Urmaşul unui propagandist comunist nedemn cere dispariţia statuilor lui Crainic şi Vulcănescu. Ar fi de aflat dacă naţionaliştii germani, italieni, francezi au fost deasemeni pedepsiţi în efigie; sau dacă mai avem statui ale vreunui ins care a fost membru de partid după ’47.

Keenan despre înfăţişarea lui Bendix şi Raft.

Sfruntarea, dezlănţuirea de antipatie într-un moment ca acesta, lipsa bunului simţ.

Filozofia modernă e precedată de o percepţie modernă, de o psihologie modernă, de ceva existenţial, de ordinul trăitului,
Dar există, la criticii modernităţii teologice, şi simplism, răstălmăcire: teologia ‘Învierii fără Mormânt gol’ e foarte logic expusă la unii, nu e o escamotare. Pretinsa ininteligibilitate e o scorneală.
Opţiunea, alegerea sunt chestiuni de percepţie umană, mundană: de ex., criticii tomismului ‘Noilor teologi’ sunt persoane care chiar dau impresia de simplism, de ineficienţă, de banalitate.

Ieri, la TV, Preda (ucenicul lui Ţuţea), rezonabil: inexistenţa teoriei sociale creştine (dar practica existentă ţine de mimetism), etc.; alteori, e o chestiune de acurateţe: câţiva dizidenţi români au existat (ceea ce nu schimbă, de fapt, chestiunea lipsei unei dizidenţe de anvergură). Dar diagnosticele erau răspicate: discontinuitatea (dintre liturgic şi mundan, cotidian), ‘mintea împărţită, scindată’ (creştin la Liturghie, otreapă în viaţă). Citarea Anei B. pare să îi fi dat o tresărire de împotrivire. Dar a fost complimentat cuplul.
O idee o gândim amândoi: derizoriul civilizaţiilor catolice latino-americane, ceea ce arată că poporul face religia, nu invers (implicit, Preda afirmă că ţările latino-americane sunt termenul de comparaţie al lumii noastre). Religia ca atare, aşa cum există, nu e un aport extrinsec. Iar împotrivirea protestanţilor faţă de catolicism nu a dus la ‘rezultate româneşti’. Nu ‘oficiul petrin’ e resortul creştinismului vestic. Religia a progresat (mai ales) în absenţa lui.
Preda e mai puţin preocupat de atributele mistice răsăritene.

Mimetismul explică mult din funcţionarea grupurilor: adevărurile primite, etc., sunt neautentice, sunt profesate din mimetism.

Agnosticismul nu e începutul modernismului teologic, ci sfârşitul.

Câteodată, te gândeşti la Preda în mâinile călăilor: ţărănia, ciudăţenia lui, disecate la nesfârşit; Preda era un autor care de foarte tânăr avusese ocazia de a îi citi lui Lovinescu. Şi există o simetrie în rolul acesta al lui Lovinescu, atât în cariera lui Rebreanu, cât şi în aceea a lui Preda. Lovinescu (nu Ibrăileanu sau Iorga) i-a asistat pe principalii doi autori de romane cu subiecte rurale. Arta nu e o chestiune de ideologie sau de militantism politic. Lovinescu nu avusese nevoie de autohtonism, de poporanism sau sămănătorism, ca să îi recunoască cu precizie pe Rebreanu sau Preda. (Precizie de principiu; însemnările lui Lovinescu despre personajele capodoperei lui Rebreanu au şi ceva involuntar hazliu, sau simplist.)
Dar în volumul despre Preda abundă condescendenţa mandarinilor.

Demenţa mimetică e tocmai aroganţa aceasta.

Dimineaţă m-am gândit la revendicarea drept inspiraţie literară, de către Ep. Sigrist, a Sf. Maxim. Într-o minte, Sf. Maxim îl poate întâlni pe Coltrane, sau pe muzicienii dodecafonişti, avangarda muzicală …. Ep. Sigrist afirmă că scrie într-o formă similară celei a Sf. Maxim.

Ieri şi azi m-am gândit mult la cele trei romane ale calofilului (debutul: un roman al familiei, apoi unul al cetăţii imaginare, poate cu gândul la Gracq, etc., şi unul istoric).

Banalitatea rezonabilă a unuia (autohtonul), mediocritatea şi mărginirea celuilalt. În ambele situaţii, e o banalitate bine gestionată, un nivel mediu bine întrebuinţat.

Istoricismul înseamnă mai mult perpectivism şi relaţionalitate (gândire dialectică, întregul), decât pragmatism (standardul practicii). În formă inferioară, aceasta duce adesea la relativism; în esenţă, e perspectivism şi relaţionalitate. Există o asumare a raţionalismului gândirii seculare. Nu e ‘reducerea adevărului la discursuri’, decât în funcţie de percepţia metafizică a autorilor. La Wittgenstein nu se putea decela aşa ceva, alţii sunt scientişti bornaţi, anoşti. Anvergura e întotdeauna aceea individuală, neexistând vreun algoritm.

Patru alineate despre un basm (‘Grădina Grimm’).

Sb., 138 & & 50 & 200 & 430 & 5 & 374 & 40 & 360 & 20 mii, 1 & 4,2 mil., şi [ţigări & prânz & icetea & taxi & & mănuşi & polimeri & cola & bilet, la 8 ¾ dim. & cafele & reparaţii & întreţinere].
Ieri, 138 & 20 & 180 mii [ţigări II & gustări & cafele & ţigări I, cola].
Dum. dim., 138 & 59,5 mii [ţigări & cafele, cola].

Dum., 5 & 3,51 mil. [din 6 & 8,7 mil.].

Şantajistul. Secvenţa, daunele. Ipocrizia echităţii (propunerea). Nepăsarea.

Arta nu poate fi înţeleasă prin analogie, ea nu repetă alte structuri ale experienţei. Ceea ce există sunt aceste întreguri (arta, etc.), nu elementele analitice. Există un dinamism al structurilor, la nivelul structurilor. Arta e un tip de experienţă, nu un subtip, nu e subsumabilă altei structuri, mai generale.

Siguranţele & propunerea.