Aşa cum a privi un tablou nu înseamnă a vedea şi fiecare trăsătură de penel (care nu e un semn abstract, univoc). Logica văzului, şi logica secvenţei. Logica semnelor verbale (inclusiv acelea matematice, etc.) nu e aceea a vizibilului, a obiectului fizic, nu se adresează privirii. Semnele acestea nu le priveşti. Secvenţa de semne logice ţine nu de vizibil. E paradoxul cititului (remarcat de Borges, în alţi termeni).

Al. Philippide, 'Sentimentul naturii şi expresia lui literară'

Al. Philippide a dat un studiu interesant, dar mediocru şi insuficient gândit în anumite privinţe capitale, dezlânat, pe rând peremptoriu şi şovăielnic, neunitar şi de o obstinaţie puerilă, al sentimentului naturii la antici şi la moderni (englezi, francezi, germani, americani, români). Al. Philippide nu distinge între percepţia naturii, şi emoţia suscitată de ea.
Perspectiva lui Al. Philippide e una prescriptivă. E o pledoarie, bine informată, interesantă, însă insuficient gândită. Stilul e colţuros.
Al. Philippide caută în literatură nişte structuri de continuitate, coordonate afective cu substrat moral.
Cred că expunerea despre sentimentul horaţian trebuia continuată cu aceea a liniei lirice horaţiene (cum a făcut Călinescu, referinţa evidentă).
Sentimentul naturii nu putea exista intact, dar latent, la antici. El exista, în formă determinată istoric şi social, în măsura în care se şi interesau de el; un sentiment nu e o esenţă omniprezentă imuabilă. Nu e, la antici, o neputinţă, o infirmitate, ca şi cum ceva ar fi trebuit să existe, şi ar lipsi; dar fapt e că nu există. Humboldt spune că poezia anticilor nu e incompletă, carenţială; dar nu că e normativă. Dealtfel, e şi o chestiune de pietate culturală, de caritate. Cultura anticilor nu e cultura firească, originară; e o cultură între altele.
Ceea ce arată Friedländer e că interesul latin pentru natură era unul religios, al numinosului. Experimentăm natura de care avem nevoie, ceea ce ne trebuie din natură, în condiţionări psihice complexe.
La antici, Al. Philippide nu distinge între inspiraţia autentică, originală, incontestabilă (Horaţiu, Teocrit) şi idei curente, tropi, convenţii literare. Acesta e dezavantajul transformării creatorilor în exponenţi. Există mereu forme: viaţa rurală, tihna rustică, numinosul, teofaniile, celebritatea.
Se poate să fi existat, şi la antici, un sentiment nedeterminat al frumuseţii naturii, ca la Beyle; faptul rămâne ipotetic, conjectural. Menţionarea unui sentiment nu face din Beyle egalul lui Wordsworth. Cognoscibil e numai exprimatul. Talentul de a exprima e consubstanţial cu acela de a percepe.
Există nenumărate diferenţe individuale calitative.
Al. Philippide credea că arta înseamnă expresie; dar ea înseamnă creaţie, şi nu doar creaţie de aranjamente verbale. Expresia artistică e creaţie, nu verbalizare.
Al. Philippide reducea arta la verbalizare.

Al. Philippide îşi imaginează, poate, că e un istoric revizionist, dar nu face decât să retuşeze ceea ce se ştia.
Al. Philippide rămâne adesea la tematologie, la înregistrarea de elemente literare, la inventarul temelor, când miza ar fi compararea meritelor literare.
Stilul critic al lui Al. Philippide era sumar, obişnuit, net, fără mare putere de caracterizare sau de sugestie. E un stil care poate fi sugestiv intelectual, nu plastic.
Anticilor le lipseşte nu conştientizarea existenţei ca atare a naturii, ci o paletă de emoţii originale, vii.
Corespondentul moral al exclamaţiei e întotdeauna neprecizat, necomunicat.
Al. Philippide omite faptul că la Horaţiu şi Iuvenal traiul rustic, idilizat de Vergiliu, ţine de o recuzită morală, filozofică şi didactică, e un element pronunţat didactic. E o idee morală italică, nu sentimentul primordial nemijlocit.
Ca temă, elementul îşi pierde profunzimea, inefabilul, filigranul, interesul estetic.
Tonul lui Al. Philippide e mai radical decât descoperirile communicate; concluziile sunt din acelea care se pot şi nega cu tot atâta uşurinţă. Superfluitatea unei critici provine din aceea că e arbitrară, că poate tot atât de bine fi şi negată, nu din faptul că e nedemonstrată, ci că perspectiva ei e afectivă, nelegitimă raţional, dependentă de altceva (de sensibilitate).
Funcţia plastică a literaturii exista la antici, şi jubilaţia enumerării; dar gustul, personal sau prin canoane, delimita ceea ce sentimentul lor putea cuprinde sau susţine, de ceea ce nu era girat afectiv.
Al. Philippide nu se întreabă dacă inclusiv la Horaţiu şi Iuvenal lauda traiului rural nu e un trop didactic, şi nu o dispoziţie lirică.
Terminologia poate contribui la aceste probleme, fiindcă Al. Philippide nu recurge la distincţia ïntre sentiment şi emoţie.
Al. Philippide e nedrept cu Hogaş şi I. Teodoreanu, condescendent cu Creangă, şi îi omite pe Vlahuţă şi Iorga (şi, aş spune, pare prea sedus de procedeul dinamic al lui Galaction); pentru această secţiune, studiul de stilistică al lui Vianu se poate consulta cu mai mult folos.

'Sentimentul naturii şi expresia lui literară' e un studiu de critică psihologică; face parte din culegerea 'Scriitorul şi arta lui'. Analiza merge de la 'Odiseea', la Bogza; autorii care îl încântă pe Al. Philippide sunt Shakespeare, Wordsworth, Shelley, Eichendorff, Supervielle, Char, Eminescu.
Culegerea e totodată şi un breviar al intereselor literare nevremelnice ale lui Al. Philippide: Poe, Mallarmé, Rilke, Eminescu.
Lui Al. Philippide îi plăceau criticii rezonabili, francezi, iar profilul sensibilităţii lui e burghez; şi nu poţi pune în discuţie sensibilităţi, deşi el însuşi o face adesea.

Teologia nu poate decredibiliza logica, fără a se decredibiliza.

Remarc absurdităţile burleşti ale lui Paleologu (despre poezia ermetică, filozofie, limbaj, etc.). Chiar când e explicit, Paleologu e sumar. Modul lui de a gândi, ca atare, e de şuetă.

Cât personalism întâlnea Stăniloae la teologii ortodocşi ai sc. XVI—XVIII? Câte defecte şi greşeli existau la ei? Cât legalism întâlnea în atâţia autori catolici ai sc. XIX—XX, anteriori Vaticanului II? De ce înfăţişa personalismul, învăţat de la autorii apuseni, ca pe esenţa atitudinii ortodoxe imuabile?
De ce greşelile şi rătăcirile ortodoxe încetează să mai conteze, dacă sunt explicate prin influenţa protestantă, robia latină, de parcă ar fi fost o fatalitate?
De ce e Stăniloae necruţător cu alţii, şi selectiv cu ai săi? De ce renaşterea teologiei vestice e şi o recunoaştere a greşelii, pe când renaşterea teologiei răsăritene e sărbătorită ca un progres, iar tot ce a fost neconvenabil e trecut sub tăcere?
Stăniloae era un om al sloganurilor.

Esenţa criticii lui Paleologu sunt dihotomiile peremptorii (Caragiale, Eliade, Balzac, Camil P., Păstorel, Maurois, Sartre, Noica, dar şi Barbu, Chateaubriand, etc.), drese cu epitete. Intenţia e de a tranşa între reuşite şi eşecuri, cu reabilitări ocazionale (Stere, Camil P., Eliade). E o critică de gust. Sunt mai ales treceri în revistă, cu evaluări sumare, de ansamblu, şi aprecieri succinte, nete. Dar există sugestii de sapiditate, remarci originale sau inspirate. Paleologu are observaţii interesante, remarci pătrunzătoare, tonul nervos şi farmec. Există o anume afectare, ca spre a dezminţi suspiciunea diletantismului.
Tonul e relaxat, dar grav, fără bonomie sau umor.
Paleologu nu era un analist, un exeget; iar când era, când ïncerca să fie, era unul absurd, ca în cazul lui Caragiale. Despre Constant repetă opinia obişnuită. Paleologu avea o minte necaritabilă, egoistă, ca a lui Nabokov.
Există un dincoace al criticii lui, aparteurile de moralist empiric.

Ionesco, Dostoievski, Călinescu, Montaigne, Cervantes, Beyle, Proust sunt exceptaţi de la tranşarea şcolărească şi obiecţii.
Gusturile lui erau convenţionale şi respectabile, moderate, cumpătate, academice, de o sensibilitate destul de obişnuită; fronda lui e intelectuală (Zarifopol, Ionesco) şi ţine de temperament.