Tardy marturiseste ca asculta metal vechi—Slayer, Venom si Celtic F.—asculta si mult Willie Nelson (cantaretul de country, octogenar)—spune ca uneori se intampla sa cante coveruri C. Frost—Hellhammer si Slayer au marcat directia rock urmata. Elvetienii sunt mentionati in aproape fiecare interviu (in ¾).
Altundeva vorbeste despre Savatage, Hellhammer si Slayer; iar intr—un al cincilea interviu aminteste despre Hellhammer, Venom, Slayer si Pantera. Intr-un al saselea interviu, sunt mentionate Slayer, Venom, Possessed, C. Frost.
La un moment dat, trupa lui concerta cu un set de 18 cantece (cate sase de pe fiecare dintre primele trei albume).

Am mai scris aici despre Trey Azagthoth, poetul altarelor nebuniei.
In plan religios—filozofic, acesta profeseaza un pluralism relativist si perspectivist, ai carui poli sunt ocultismul si teribilismul, convingerile de ocultist si poza, deprinderea de a epata, fronda. Crezul sau relativist pare a sugera predilectia pentru tolerarea mutuala. Dincolo de fronda, anticrestinismul lui se inscrie in orbita luptei anti—institutionale, a detestarii institutiilor. Ramane o contradictie, insa, intre larghetea panteismului senin al ritmurilor cosmice si al ingaduirii, si abrazivitatea muzicii pe care o propune.
Am obiectii referitoare la tendinta lui gnostica, a carei consecinta e deprecierea Cosmosului, desi muzicianul nu pare constient de aceasta discrepanta. Vreau sa spun ca am gasit la el, uneori, nu atat afirmativitatea paganismului, cat acosmismul gnosticismelor, dezicerea de existentul mundan, profesarea unui spiritualism si a acosmismului.
Tendintele gnostice nu ar trebui sa surprinda, la cineva atat de interest de Kabala, de lumea de reprezentari simbolice a Kabalei, si de ocultismul acesteia, care a fost triumful gnosticismului in iudaism [1].

NOTE:

[1] Ceva similar triumfului gnosticismului in iudaism, sub forma Kabbalei, al carei prestigiu religios pare semnificativ, a fost numai schitat, in crestinismul modern, de catre reabilitarea marcionismului de catre Harnack, vorbind nu numai ca istoric, ci si ca dogmatician. (Desi probabil ca Marcion nu era, nici ca gnostic, mai ortodox decat fusese ca si crestin.)

Imi displace tonalitatea cartii despre Byron a lui Maurois, timbrul—fiindca nu a gasit termenii proprii, sapiditatea vietii lui Byron, ceea ce era tonic si stenic in aceasta existenta—care apare mai ales nelinistita si dezechilibrata. Nu exista, in biografia redactata de Maurois, ceea ce ii placuse, la Byron, lui Stevenson, adica romantismul bine scris, elegant, si ceea ce a facut ca stilul lui Byron sa fie comparat cu al lui Pope, geniul satiric, ironic si iluminist.
Impresia mea a fost ca Maurois nu utilizeaza—fiindca nu gaseste—nicio grila, nicio sintaxa pentru intelegerea si reprezentarea morala a existentei lui Byron, care apare redusa, degradata la stadiul unor rataciri aleatorii si relativ terne.
In ultima instanta, biografia aceasta ramane ca o insailare de factologie, destul de dispersata.

Dintr—un motiv sau altul, Bruckner nu—si putea lansa ‘Casa …’ fara sa ocarasca putin Vaticanul; acest oligofren ar trebui sa stie ca Biserica face pentru saraci mult mai multe decat gestul sim8bolic al Papei, gest care nu e mai deplasat decat retorica umanitarista a interviurilor unui romancier. Mesajul transmis de Papa e altul decat acela din rastalmacirea absurda a francezului. Altfel, orice gest de simpatie adresat saracilor e o incurajare a defetismului si a mentalitatii de asistati. Si e cam dezamagitor ca … Bruckner sa—l acuze pe Papa de demagogie si de cautarea faimei, a reputatiei, prin retorica sforaitoare. Pana una—alta, Bruckner nu e tocmai un autor sihastrit, strain de orice dibacie a mentinerii sau gestionarii propriei imagini publice; sfruntarea, nerusinarea acestui demagog flecar nu par sa aiba, insa, limite.
Din punctul de vedere al lui Bruckner, tot ceea ce face Vaticanul pentru saraci e gestul papal simbolic; mai mult, masurile de asistenta sunt, in ultima instant, nocive, fiindca stimuleaza delasarea. Ceea ce conteaza sunt politicile sociale. Cred ca Biserica e mai rationala.
Saracii nu aveau mai multa nevoie ca un romancier francez demagog sa scrie despre ei, mai multa decat aveau de smerenia simbolica a Papei.

Johan Edlund marturisea ca asculta mai ales metal vechi—discuri si trupe cu care a crescut—adica Venom, Possessed, Celtic Fr.. Spune ca protestantii suedezi sunt aproape atei; altfel, intrviurile lui sunt destul de conventionale-si intrucatva neinteresante, banale, nu afli cine stie ce, probabil si calitatea interlocutorilor e scazuta.

Holmes vorbea, in interviul cu Philip A. Wickstrand, despre ‘Pandemonium’ al lui Celtic F. ca despre un ‘disc absolut uimitor’—insa bagatelizeaza ‘Cold Lake’, si hibridarea glam—ului cu metal—ul (de parca glma—ul n—ar fi metal!)—singura trupa doom/death care ii place e Type O …--pe cand de la Anathema, numai ceea ce canta mai nou, pop—ul!
La un moment dat, asculta mai ales death simfonic—si Septic Flesh, Ghost (care ii aminteau de Mercyful F.)—de la o vreme, ii placea … Kiss—albumul Metallica predilect e ‘Lightning’, cel cu care a inceput—
Lui Raymond Westland ii vorbea despre albumele a caror lansare o astepta—Black S., ‘fiindca au inventat doom—ul’—S. Vitus, ‘deoarece se pricep la doom’—Autopsy, ca sa revina la ceva la fel de bun ca primele lor doua albume.
In legatura cu propria muzica, foloseste termenul de gotic.