Bucuria existenţei e corelatã cu afirmarea frumuseţii, cu celebrarea frumuseţii în inteligenţã şi echilibru, şi precizia aprecierii ei, şi dezmorţirea.

Pavãza, alibiul, pretextul ‘modestiei’—însã, vai, şi cei modeşti pot fi otrepe. ‘Nu poate fi rea—de vreme ce e modestã!’ Ba poate, când modestia înseamnã frustrare şi delãsare.

Am confundat eseul despre înflorirea castanilor şi vinurile franceze, cu acela despre zorii amânaţi—Eos.

Sintaxã, operaţii—nu elemente.

Cartiere, anotimpuri, timbrul.

Slinul, zgura pornirii, a potrivniciei, a crispãrii, a non—self—ului.

A ‘merge pe’ filme—cr. narativ—ca Ep. Sigrist despre câţiva regizori asiatici—ca Larcher, pe scurt, concizia. Interes narativ. Precizia.

Micii de la popas, patiseria sibianã, prânzul îmbietor.

IV:--familiarismul insolent& accentele cehe& regizori& ortografierea greşitã—prenumele ortografiat greşit.

Critica trebuie sã fie ocazia pentru gândire—însã şi pentru a scrie prozã bunã. Justificarea criticii sunt gândirea, elucidarea, explicarea—însã şi stilul.

Ocazia iubirii prozaice.

Invidia e opritã cu toatã stricteţea poruncii dumnezeieşti; cu alte cuvinte, legiuitorul a crezut —o atât de importantã, încât sã îi acorde o poruncã, o lege. ‘Sã nu invidiezi’; esenţa acestei porunci, formulatã ca o oprelişte, e invidia. Porunca aceasta opreşte de la invidie, de la pizmã—de la frustrare—şi chiar enunţã câteva din principalele ei forme, ca pentru a explicita, prin amãnunţire, care e obiectul interdicţiei.

Dicţia ternã, anostã—şi nerecurgerea la trucurile oratoriei convenţionale.

Luni—berea, muzica, al doilea v., vremea toridã—Hendrix—sistarea continuã—celebrarea luminii taborice.

Chiar dacã nu sunt liric adevãrate, ele se adeveresc fiziologic.

Mie mi s—a pãrut cã memorialistica cehului ilustreazã mai degrabã hedonismul funciar, decât dizidenţa.

Luni seara am vãzut, la colţul unei strãzi, un pisoi—cenuşiu cu alb—aşa de epuizat, cã mieuna inaudibil. Întâi a traversat, nonşalant, cãtre mine—a mieunat neauzit, stors, implorator, privindu—mã—apoi s—a întors; era un pisoi foarte mic, murdãrel, pirpiriu, cãruia vecinãtatea unui magazin nu pãrea sã îi ajute. O fiinţã deja marginalizatã. Pisoiul slãbuţ, slinos, din seara de luni; pãrea sã nu ţinã seama de claxoane, etc., într—atât era de aiurit de foame, de epuizare. Viaţa lui umilã, nãdejdea lui inaudibilã, nu intereseazã pe nimeni.

Ca citite de …--patrologul, catolicul Watson, H..

REZUMATE CONŞTIINCIOASE ŞI ŞCOLĂREŞTI—ţinând de rutina şcolarã a rezumatelor. Postãrile autohtonilor, constând din indigeste rezumate conştiincioase şi şcolãreşti (italianca, scandinavul).
Rezumatul e surogatul şcolãresc, pedestru, anost, al criticii—anoste rezumate şcolãreşti, sârguincioase.

Sentimentul vieţii fizice.

Lãutarii şi mireasa—violurile care încheiau nunţile, beţia nuntaşilor—înjosirea—pasul IV—‘ruşinea’.

Ipocritã ordinarã—aniversarea mea—enervarea, veninul—cunoaşterea pozitivã.

Am crescut într—un mediu de otrepe care reprezentau bibliofilia ca manie—şi erau indignaţi de bibliofilie, scoşi din minţi; lãsau o fiinţã de doi ani sã copilãreascã în preajma unui muribund, etc.. Era, la ei, o conjuncţie de oligofrenism şi rãutate, sadism—‘stricteţea’ deploratã de unchiul meu, pedofilul.

O anume muzicã cere deprindere—Jane’s …, Circle, hip hop—ul—aparenţa anostã, ternã, şi orfevrãria, filigranul ascuns. Pentru mine, e inteligibilã treptat. Ba chiar … Ellie—aşadar, atât muzica alternativã, indie, cât şi aceea neagrã.

3+ 3+ 2+ 1 vols.—rãposatul& francezii& scandinavul& vernianul.

Iadurile conjugale—Kipling, Tolstoi, Dostoievski, Barth—adulterul lui Heidegger—Huxley—amãrãciunea.

Posomorâţi, sau sceleraţi.

Dorinţe de bãrbat. Mecanisme microsociale perverse.

Nu ‘pânã acolo’—ci ‘de acolo’ începe umanizarea; ‘pânã acolo’ e, încã, etologicul. Iisus a avertizat împotriva îmbãtãrii cu mãrunţişuri, nesemnificative, luate ca anunţând

Ateul acela sud—american avea o religie—budismul; ajunsese sã fie identificat cu interesul pentru budism, gnosticism, erezii creştine, mistici monoteiste. Nu şi pentru trecutul precolumbian al civilizaţiilor americane.

Biserica ierarhiilor, a Patriarhilor şi Sinoadelor …. Umorul autocritic al unor Sinoade, simţul realului.

Tembelã, limitatã, ineptã—’96—ambivalenţa, pixul …--’94—umilirea, certarea—principiul, iluminarea—redresarea. Ceea ce vedeau toţi. Amestecul de antipatie—prea …, şi mãrginire, inepţie, obtuzitate, verbozitate vanã—însã existã şi reaua credinţã, patentã—negarea. Nocivitatea umilirii, a stâlcirii, a tracasãrii. Nu îi pãsa. Cãrţile de rugãciuni nu dau rãspunsuri acelora nepregãtiţi sã le afle. Devoţiunile nu ţin locul strãdaniei. Devoţiunile nu înlocuiesc buna credinţã, deschiderea, analiza empiricului.
Nu, nu ‘aşa trebuie sã fie’.
Bãtaia insuficientã—demascarea—dezechilibrul—imboldul—negarea. Patologia, boala care te precede.
Defectul meu a fost credulitatea, încrederea, buna credinţã, amorţirea, convingerea cã ceea ce ne precede e sãnãtatea, nu boala şi diformitatea hidoasã—ceea ce mi—a pervertit aprecierea realului, interpretând boala ca sãnãtate, şi permiţând sã fiu bruftuit, etc..

Binele întãrâtã, suscitã rãul din bestii—cele trei otrepe, etc.. Cedãri. Consimţirea.

Duhnea a falsitate, histrionism şi prefãcãtorie—pozând mereu. Schimele expresive.

Invidia opincarului. Liga mea fuseserã Laura, Roxana, Anca, blonda de joi.
Ieri searã (marţi)—2 ½ l. de bere, icetea, vremea.

Impresiile lui Seifert despre viaţa bisericeascã antebelicã erau unele foarte pozitive—undeva, evocã atmosfera bisericeascã a lunii mai, ‘melodia caldã şi cantabilã’ a imnurilor mariane baroce, şi—l citeazã pe Dvořák, recomandând oratoriile acestuia—cultura religioasã interpretatã în termeni imanenţi. E un eseu hazlittian despre muzicã. Aparţine unei culegeri de scrieri memorialistice.
‘Toate frumuseţile lumii’ e masacrat, foarte desfigurat, de o traducere scãlâmbã (Jean Grosu); însã eseul despre muzicã al lui Jaroslav Seifert e o bucurie. Are lucruri minunate de spus despre oratoriile cehe, ‘Mireasa vândutã’, însã şi o ironie neavenitã faţã de opereta vienezã, chipurile desuetã. Oricum, izbutit eseu!

Articolul despre legãturile cãrţilor se intituleazã, prin metonimie, ‘Magnolii …’. Aceasta dã o idee despre vioiciunea inefabilã a minţii memorialistului.

Altundeva, autorul scrie interesant despre cartierele, barurile şi cârciumioarele din Brno, şi poezia cubistã care se scria acolo. Seifert are şi un eseu despre anarhismul ceh—minerii anarhişti din nord, S. Neumann, pantofarul Kácha.

Procedeul seifertian meritã studiat—de ex., un eseu vorbeşte despre iubita roşcatã din adolescenţã, sãrutul din bisericã, ‘Şapte zile la Lourdes’ a lui Horký (scrisã ‘cu o indignare înverşunatã şi cu o brutalitate juvenilã’); însã toate eseurile celei de—a doua pãrţi—despre magnolii şi legãturi de cãrţi—despre Eos şi vinul francez de la hotel—despre pamfletarul bentonic şi misogin—despre cimitire —despre mişcarea anarhistã cehã—despre caricaturistul limbut—despre adolescenta sãrutatã şi cãrţile lui Horký—sunt de o artisticitate frapantã.

Cu Jaroslav Seifert

Cu Jaroslav Seifert





‘Toate frumuseţile lumii’ grupeazã câteva amintiri, cu alurã ocazionalã, ale cehului Seifert, scrise cu ironie, graţie desuetã, pe un ton lejer, câteodatã uşor ipocrit, şi cu timbrul unei sentimentalitãţi afectate—carte de povestiri amabile, neremarcabilã, sugerând speranţa cã autorul a scris şi lucruri mai bune, însã voi avea ocazia sã menţionez inefabilul insidios al întregului, ca şi sentimentul viu al anumitor pagini, care rãscumpãrã ansamblul, şi—l justificã artistic, pe mãsurã ce autorul trece de la graţia convenitã, la lucruri deconcertante, izbitoare sau de fantazie; de la asemenea depãrtare, protagonistul tânãr tinde sã capete trãsãturi generice, de grup, ca exponent al unui ‘noi’ generaţional, colectiv. Cu toate cã tradus de mâna lui Grosu, slavist renumit, volumul are tautologii (‘se sãrutau cu o pasiune pãtimaşã’, observã Seifert la cei doi tineri din scena escaladãrii zidului cimitirului evreiesc, într—o amintire despre topografie, erotism, religie şi harponierul Land), neglijenţe şi improprietãţi, absurditãţi şi chiar lecţiuni dadaiste. Alteori, traducerea e atât de îngãlatã, încât sensul enunţurilor poate sã fie cel mult presupus.
Pare mai degrabã bruionul, ezitant, al unei traduceri—ceva ca o primã mânã. Câteodatã, neglijenţa e dizgraţioasã, frazele sunt tãiate, etc.; de ex., probabil cã, în reminiscenţa Loretei (‘juna copilã’), întrebarea suna: ‘Încotro te grãbeşti […] de te pregãteşti atât de mult?’. Într—un cuvânt, traducerea e foarte proastã.
Cu Seifert, Grosu a recurs la cârpãcealã execrabilã.

Jaroslav Seifert nu e un descriptiv, plastica lui nu e directã, iar memorialistica aceasta e mai ales despre sentimentul unei epoci sau al unor momente. Cele mai multe amintiri sunt de nivelul gazetãriei provinciale. Ca interes istoric, obiectiv—documentar, sunt mai ales banalitãţi, nimic ce ar putea sã îl intereseze pe istoricul lumii literare cehe.
Unele paragrafe ale lui Seifert par nişte eseuri concise; amintirile acestea sunt, practic, articole, scrieri ocazionale ziaristice. Natura întregului, discontinuã, mozaicalã, cere nu suflu, ci vioiciune de moment. Nu sunt ‘memorii secrete’, ci gazetãrie amabilã, scrieri ocazionale. Atitudinea generalã e una clasicizantã, a convenţionalului semnificativ şi impersonalizant, iar tuşa e uşoarã. Moş Seifert amintindu—şi de mese îmbelşugate, beţii cu vinuri franceze, şi sãruturi …. Nmic nu face o impresie puternicã, psihologia e nulã, iar portretistica, inexistentã. Însã uneori, paginile acestea au un farmec pãtrunzãtor, insidios, iar cehul se înalţã, prin jocul juxtapunerilor şi mozaicul imaginilor, la inefabilul unei vãpãi care înfrigureazã, la presimţirea cifrului tainic al lumii. O face, însã, prin cuvinte simple, obişnuite, sau deliberat convenţionale; iar cartea lui labirinticã devine o galerie de oglinzi. Existã, presimţitã, o unitate supremã a cãrţii.
În registru mundan, place imaginea coşului cu şuncã, icre, costiţã, mortadella, pui la rotisor, brânzeturi, şvaiţer, vin de Rin, şampanie, dropsuri, ciocolate, portocale, sardele, salam unguresc. Mi—a plãcut şi alineatul despre str. Křemencová (‘Nu de mult am ieşit seara …’)—un soi de eseu într—un paragraf—un eseu ceh, în nici şase rânduri. Din memorialistica lui Seifert am aflat despre Mácha—însã, venind vorba de princeps, târguiala mi—a displãcut, iar generozitatea pare forţatã—şi despre Mahen (‘Camarazii …’). Spune cã a avut trei prieteni—unul fiind Palivec, cumnatul fraţilor Čapek, cuscrul lui Stravinsky, bibliofil, filantrop, tãlmãcitorul lui Valéry.
Lumea cehului e înmiresmatã—iasomie, tãmâie, liliac, melasã, mentã, primulã, rozetã verde, violete. Evocã ‘toate floricelele din vechile grãdini’—şi ‘lauda sincerã a lui Čapek, în CURSIVELE lui’. E întotdeauna mai convingãtor vorbind despre florile grãdinilor, decât despre literatura anarhistã.
Eseul despre horoscop e unul dintre cele mai bune, ca dealtfel mai toate reminiscenţele din a doua parte a volumului. Au trãsãturi deconcertante, chiar amãrãciune, iar Eos se referã la întâlnirea amânatã cu zorile. Ceea ce s—ar putea numi ‘monologul horoscopului’, al pamfletarului teatral, despre chipul dublu al femeii, e pãtrunzãtor.
Amintirile din a doua parte, ‘Eos …’, sunt, probabil, eseuri propriu—zise—ca fantezia despre vinurile franceze de la hotel şi înflorirea castanilor, sau amintirile despre sãrutul neprimit, imnurile mariane baroce. (Cred, însã, cã acolo unde scrie despre ‘o treime din vastele cãrţi ale Dnei. Hostomská’, e vorba despre a le fi isprãvit, nu … absolvit!) Eu presupun cã Grosu numai a iscãlit traducerea, într—atât sunt de zurlii greşelile. Anecdota despre Halas şi Zink n—are nicio noimã.
Însã a doua parte înseamnã o schimbare de registru, cu o aprofundare neaşteptatã, de mare virtuozitate, întrucât întâia parte e memorialisticã cel mai adesea culturalã, consultabilã ca repertoar al lumii intelectuale pragheze—artişti, savanţi, etc.. Intenţia expresã a celebrãrii ‘tuturor frumuseţilor lumii’ e onoratã în mãsura posibilitãţilor autorului.
Scriitorul avea gustul senil de a sãruta adolescente.
Însã poleiala acestei sentimentalitãţi e ieftinã. Tonul e fie al unei subiectivitãţi fãrã interes, fie al unei obiectivitãţi fãrã conţinut. Din cauza traducerii, multe enunţuri par bâiguieli senile.
Vârstnicul Seifert adnoteazã simetriile arbitrare ale existenţei—destule. Cartografiazã orizontul vieţii pragheze. La urma urmei, sunt 200 de pag.—unele mai bune, altele mai puţin, cum e şi firesc.

Seifert avea optzeci de ani când a publicat ‘Toate frumuseţile lumii’.

Eisenstein aparţine unei familii artistice mai puţin iubite, chiar mai rãu famate: aceea a cinemaului politic (şi politizat)—în înţelesul strict de cinema militant şi propagandistic, ca şi Gillo Pontecorvo—în condiţii politice diferite (deosebirea fiind aceea dintre Gladkov, şi Sartre sau Aragon) —e un cinema de convingeri (= teze) politice, ‘vinovat de tezism’, ‘care pãcãtuieşte prin tezism’, un cinema tezist; lui Borges îi plãceau Sternberg, Lubitsch, westernurile, câţiva actori, şi îi displãceau Eisenstein, Chaplin.

(Critica de cinema a lui Borges nu e imparţialã, ci aceea a unui narator—care se întâmplã sã fie nu regizor, ci prozator. Borges evalueazã cinemaul din perspectiva povestirilor pe care—şi dorea sã le scrie, nu cautã sã înţeleagã alte stiluri în propriii lor termeni, ci sancţioneazã incongruenţa.)

Tezismul e un pãcat artistic; e şi un pãcat pur şi simplu, un pãcat în termeni umani, morali. Militantismul dezamãgeşte, fiindcã nu e în slujba unei idei, ci a unei organizaţii politice. Autorul ajunge sã lupte nu pentru o idee—ci pentru un partid, care înseamnã interese de grup. Partidul nu e ideea, ci încercarea de confiscare, de monopolizare a ei; de ex., bolşevicii—şi, înaintea lor, marxiştii—au încercat sã monopolizeze stângismul. Azi, un site de socializare echivaleazã, printr—o emblemã, socialismul cu … leninismul.
Iar socialismul nu înseamnã—şi n—a însemnat—automat leninism.

Atât Brando însuşi, cât şi presa, subliniau calitatea literarã a ‘Ceainãriei …’, şi vorbeau despre ‘magia piesei’, ‘farmecul delicat al versiunii pentru scenã’; ecranizarea piesei a dezamãgit, n—a convins.
Nu ar fi singurul caz. Existã şi piese dezavantajate de interpretare; literar, ‘Un tramvai …’ convinge mult mai bine când e cititã, iar interpretãrile o torpileazã. Cititã, ‘Un tramvai …’ mi s—a pãrut mult mai convingãtoare decât ecranizãrile (cu Brando sau A. Baldwin), deşi aveam obiceiul sã citez, ca pe o scenã de mare efect, ‘Flores …’.

Brando a fãcut puţine comedii în anii ’50—’60—probabil cã, în general, mai puţine decât Newman—însã mai multe decât Clift (şi nu numai comedii, ci şi westernuri). Animozitãţile dintre Brando şi colegii sãi (Loren, Magnani, G. Ford, Sinatra [1]) le anticipeazã pe ale lui Rourke.
Sinatra a jucat atât cu Clift, cât şi cu Brando.
Nu ştiu dacã muzicalul ‘Guys and Dolls’ conteazã ca screwball.
Atâtea din filmele cu Brando erau ecranizãri—de piese, romane—e valabil chiar pentru ‘Naşul’, ‘Superman’, ca sã nu mai vorbim de ‘Sayonara’, ‘Aşi!’, ‘Leii …’, etc..


NOTE:

[1] Coppola şi W. Allen au situãri diferite faţã de tandemul Brando—Sinatra.

Actorul lui Ford& gândurile lui Swift& muzica de varã& concizia& regizorul european—numai numele, actorul.

Socialul. Actori (O’Toole, Depp), regizori.

Tempo.

Evreul argentinian despre primul Sternberg îl aminteşte pe Ep. Sigrist despre regizorii asiatici.

De sb., merg la un alt magazin.

Ipotezã, fapt, decizie, curaj, iluzie, amalgamarea.

Arta înseamnã reprezentare, elucidare, însã şi satisfacţie, bucurie intelectualã, înviorare. Iar o bucurie e nu prin ceva distinct de ceea ce e arta însãşi—ci chiar artisticitatea desfatã. Morala artei e esteticul.

Trãiesc pentru mâncat, citit, cinema.

Povestirile cu ‘Dox’ erau satisfãcãtoare, tocmai fiindcã luau un curs pe care de—acum îl ştiam dinainte, urmau un curs prestabilit. Identificarea acestui tipar narativ era ca aceea a unei melodii. Recunoaşterea era sursa bucuriei.

Când ‘nu despre asta e vorba’—greşeala categorialã.

Trãiam simultan povara şi neadevãrul—şi neadevãrul, ca povarã, neadevãrul situaţiei.

Impresia puternicã. Gândirea. Inepţia. Socialul. Plictisul. Pleava. Cu ce ies. Literarul. Blogul.

Simţul frumuseţii literare& timbrul. Horaţienii.

Dimineţi de toamnã.
Puţinul suficient pentru a şi schimba ceva.

Omul se însumeazã şi rezumã ca individ, nu drept cuplu.

De cãldurã, vrafurile de cãrţi se urnesc—vipia le schimbã tectonica, le modificã dispunerea—şi, brusc, vrafurile se urnesc—azi, patru—din care douã s—au şi împrãştiat, s—au risipit pe jos—şi mai ales din cãrţile care au tot cãzut, pânã acum din alte locuri—de la vibraţiile boxelor. Joi a fost seara urnirii câtorva vrafuri de cãrţi—la 2 ½ l. dupã ce le stivuisem.

Timpul deschis. Trãirea timpului deschis.

Piesa e mult mai bunã decât ecranizãrile ei.

Aş spune despre credinţa Bisericii Apostolilor cã era o situaţie cognitivã universalã, necondiţionatã istoric; lipsa nevoii de explicitãri abstracte, teoretice, nu era o deficienţã, şi se poate reveni la aşa ceva. Mai trebuie spus şi cã Biserica persecutatã, Biserica martirilor, era aceea a cristologiilor echivoce, dezamãgitoare. Cristologiile anteniceenilor au dezamãgit, au pãrut neconcludente, ezitante.

Iluzii nevrotice. Apatia—sentimentalã, apoi profesionalã. Straturi.

Cultura popularã canadezã.

Inefabilul unei literaturi.

Omul nu e o esenţã imuabilã, ci o funcţie—diagrama, sau configuraţia unei funcţionãri; nivelul sãu e al acestei funcţionãri.

Lejeritatea subtilã a jazzului.

Opincar invidios, suflet urât.

Vin. seara, fac drumul pânã aproape de market (unde mai mersesem sb.—marţi, de douã ori luni) cu veterinarul—fructe de pãdure, motociclism, abator, Bicaz.

Barbaria e o categorie etnograficã—desemneazã moravurile barbarilor.

Vin. seara—dupã a treia i.—blonda înaltã, foarte suplã; ‘ariciul’.

Tehnologia—mai ales aceea a informaţiei, iubirea, cititul.

Eticismul—eticã neasimilatã existenţial—poziţie un pic eticistã.

La 3 ½ ani& evreica& impulsul—apoi, ostracizarea îndelungatã& la 6 l.—douã alegeri& autohtonii& eseiştii autohtoni, mintea, tiparul, concludent, simptomatic. A merita& cu ce ies. Dezîmbâcsirea. Poezia. Spulberarea—la 3 l..
Rezidente. Pe fazã.

Conversaţia lejerã nu e neutrã, poate fi şi o formã de uşurãtate, de a arunca mãrgãritare înaintea porcilor, rostind nume, etc.—de aceea, trebuie drãmuitã.

Stricteţea şi largheţea—largheţea e iresponsabilã tocmai în ceea ce priveşte principiile vieţii evlavioase. Tocmai aici, largheţea riscã sã gireze anomalii ucigãtoare.

Atât cât am apucat sã cunosc femeile, hidoase fiinţe—tind sã îi dau dreptate pamfletarului şi dramaturgului bentonic, portretizat de Seifert ….

Oligofrenul ostil—oligofrenul rãutãcios, frustrat, şicanator, care te antipatizeazã sincer—o varã a mãtuşii mele& chimistul& împleticitul& Dorohoi şi una din slugi. Antipatia oligofrenului e la fel de sincerã ca o convingere—ţine, de fapt, loc de convingere—licãrirea antipatiei viscerale, exteriorizate. Oligofrenul care—ţi poartã sâmbetele. Eu am nimerit din capul locului peste o astfel de viperã întãrâtatã. Frustraţii, invidioşii, refulaţii, pizmaşii, înãcriţii—opincarul, etc.—ei sunt un neam, o populaţie distinctã. Cautã febril pe cine sã persecute—nimic nu e la întâmplare, nicio accentuare, nicio disfuncţie—când ceva nu merge, e voit. Oligofrenul întãrâtat care—ţi poartã sâmbetele—demonizaţii. Nu e niciodatã vorba despre vreo neînţelegere, ci despre decizia ucigaşã. Nu e vorba despre aleatoriul existenţei. Oligofrenul care persecutã, care prigoneşte. Afişarea nu e ingenuã, ci ostentativã—neamul pramatiilor, al otrepelor.

Figurile patibulare, de tâlhari.

Ideea e ca, pentru realitãţi fie şi oribile, cum sunt destule, sã ajungi sã nu foloseşti cuvinte tari—însã sã le alegi semnificative. Sã interpretezi cu acurateţe realitãţile întâlnite, dar fãrã a recurge la cuvinte tari. Precizie, fãrã indignare. Indignarea e neavenitã, precizia e necesarã. Scandalizarea înseamnã poticnire.

O suprimare mutã—abisul ticãloşiei.

Afirmarea frumuseţii—poezia, femeile, geografia, marea.

Cehul—concizia.

Seifert despre statuile wagneriene ale fetiţelor.

Precizie neezitantã, fãrã veninul cuvintelor tari, usturãtoare.