Morala creştină şi soteriologia au
şi ele nevoie de Nicea, de Efes, de Calcedon. Pătrunzători în metafizică,
apusenii rămân la moralismul colţuros al primelor două milenii, la o
intransigenţă formalistă şi abstractă, ca atare şi profund ipocrită, rămân la
condiţionările care infantilizează şi dezumanizează; mă refer la o parte
însemnată statistic a creştinismului vestic, dar şi resursele reformei există
tot la occidentali, iar unii întreprind această înţelegere nouă a moralei,
creştinismul antropologic nefiind unul emancipat de teologie, ci unul care
încearcă să aducă şi morala la un nivel comparabil de viabilitate şi
verosimilitate. ‘Cotitura antropologică’ înseamnă nu dezavuarea teologiei, ci
intenţia de a regândi morala, unul din paşii esenţiali în această direcţie
fiind fenomenologia; însă există şi alte abordări, complementare sau
concurente.
Ca şi pentru controversele teologice
din sec. IV şi V, nu tot ceea ce se propune e şi acceptabil.
Formalismul ‘tradiţional’ e foarte
miop, inconsecvent şi nebiblic. Ideea progresului e aceea că morala îi e
adresată omului, omului existent, iar nu idealului uman.
‘Patericul’ menţionează mântuirea
‘fără virtutea eroică’.
În ‘Manualul de dogmatică’, Scheeben
scrie despre cele două bunuri principale ale căsătoriei; unul dintre ele e
bonum sacramenti, ‘legătura matrimonială prin care o unire mai înălţată şi
intimă decât alte uniri omeneşti e stabilită’, ca formare a unui ‘întreg
inseparabil’.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu