Literatura lui D. R. Popescu a suscitat câteva analize critice menţionabile (Ulici, Sorescu, Ştefãnescu), dar care, sesizând metodele noi, rãmân sub nivelul acestora; alternativa modernã la naratorul omniscient a fost nu numai stilul indirect liber, ci şi fluxul conştienţei, finalitatea utilizãrii cãruia variazã. Undeva, Ştefãnescu comparã descrierea secetei la D. R. Popescu, care recurge la stilul indirect liber, cu ale lui Sadoveanu şi Preda, dar comparaţia amorsatã e inechitabilã: D. R. Popescu nu dã o descriere din perspectiva naratorului obiectiv, ci utilizeazã chiar stilul indirect liber.
S-ar cuveni adâncitã însãşi modalitatea literarã a verbiajului: care nu e unul naturalist, mimetic, tranzitiv, ci reflexiv (şi, ca atare, întrucâtva ludic), funcţionând deopotrivã ca ipostazã a autorului, cât şi ca sã realizeze ceva: o anumitã impresie a existenţei.
Nu aveam o criticã pentru aşa ceva; dupã stilul indirect liber, a urmat fluxul conştienţei, propunând o gnoseologie nouã, alte funcţii ale romanului, şi cerând o istorie literarã transformistã. Ştefãnescu vede în stilul indirect liber, un tertip. Dar trebuie vãzut atât cum funcţioneazã, la D. R. Popescu, fluxul conştienţei şi stilul acesta indirect (reflexivitatea), cât şi cu ce scop sunt utilizate (crearea impresiei unei lumi, emoţia artisticã a unei perspective, care e împrumutatã, ludic, de autor, personajelor lui, rurale sau nu). O parte a criticii era necalificatã pentru aşa ceva, nedepãşind stadiul percepţiilor (Sorescu), sau al judecãţilor inadecvate.
Ce urmãreşte un autor, utilizând fluxul conştienţei? Obiectivul diferã atât de la un autor la altul, cât şi de la o operã la alta. Intenţia naturalistã poate sã existe, dar cel mai adesea primeazã aceea dramaticã şi de artã: efectele utilizãrii fluxului conştienţei sunt de naturã sã emoţioneze, sã suscite sentimente (Joyce, V. Woolf, Faulkner), iar modelarea unor voci narative dã bucurie; ca formã degradatã, existã documentarul aluvionar, care înregistreazã, fãrã sã ştie prea bine de ce o face.
Dacã compararea lui D. R. Popescu cu Calvino e o diversiune, o pistã falsã, acelea cu Faulkner sau cu autorii realismului magic sunt mai inspirate; substratul ultim, în artã, e elementul operei, ceea ce nu existã altundeva, nesubstituibilul ei.
În practicã, utilizarea fluxului conştienţei a servit, la unii, ca un tertip, ca o derobare de la rãspunderea naratorului tradiţional, ca un transfer ilicit; dar tot ca tertip a putut servi şi naraţiunea realistã, naturalistã şi documentarã.
Din fericire, autorii încep sã scrie înfara unei interogaţii despre funcţia literaturii (sau se mulţumesc cu enunţuri sumare şi vagi).
Avangardismul astringent, anhedonic, a putut furniza alibiul unei proze a dezlânãrii şi aluvionarului; dar maeştrii fluxului conştienţei nu pierd din vedere arta. D. R. Popescu e conştient de faptul cã arta este mai degrabã despre emoţii, decât despre experimente. Iar el are notorietatea unui ‘avangardist fãrã programe’.

Rafinamentul savant, inteligenţa compoziţionalã, artisticitatea la nivel de modalitãţi narativ-dramatice, au impus; Popescu a fost comparat cu Faulkner şi cu autorii realismului magic. Ştefãnescu e primul sã recunoascã şi cã genealogia faulknerianã a lui Popescu nu implicã epigonism.