Lukács şi leninismul

În legătură cu Lukács şi leninismul, leninismul lui Lukács, consecvenţa sa, se pot citi postarea lui Williams despre opinia defavorabilă a lui Lenin despre evreul ungur, postarea lui Rajski despre monografia lui Lukács (acelaşi Rajski are şi alte postări interesante, şi recomandă ‘complexitatea lucrărilor originale ale lui Lenin’—în locul plachetei lui Lukács), articolul lui Lars Lih, ‘Teoria Kautsky—Lenin a revoluţiei globale’, unde citează ‘paradoxul aparent’ al noţiunii de imperialism leniniste (reunirea problemelor politice ale epocii prezente).
Prioritare sunt chiar scrierile lui Lukács—‘Lenin’(1924), ‘Lenin—teoretician al practicii’.
De interes e şi postarea despre ‘Actualitatea Revoluţiei’—care consemnează capitularea—intelectuală, morală, filozofică a lui Lukács, survenită, se pare, către sfârşitul anilor ’20—devenind unealta ‘clasei conducătoare oprimante’ sovietice, portavocea stalinismului, în pofida ifoselor lui de dizidenţă şi saduceism critic. Analiza provine de la ‘Organizaţia Socialistă Internaţională’ neozeelandeză (Aotearoa); postarea insistă că ‘Istorie …’ trebuie luată împreună cu ‘Lenin’, e ceea ce sugera şi Žižek vorbind despre ‘caracterul profund leninist’ al ‘Istoriei …’.
Un oarecare Lopez are o postare despre ‘Alienarea în scrisul timpuriu al lui Marx’, însă e viciată de agramatism şi cârpăceală—ceea ce îmi aminteşte despre imperativul marxist al acriviei. Lopez îşi propune să accentueze ‘umanismul radical al lui Marx’ şi ‘afinitatea fundamental cu gânditori ca’ Lukács.
E interesant că la Marx pare să ajungă să fie vorba despre ‘obiecte’ mai ales în înţelesul de corpuri fizice—mai departe, mărfuri, etc.—şi niciodată despre interacţiunea cu fiinţe inteligente, despre modul cum abia aceasta modelează fundamental umanul. Alienarea e deja prezentă în modelul marxist—lumea ‘obiectelor’, a corpurilor inerte, etc.. Fiinţa pare să trăiască izolată în mijlocul unei lumi de corpuri materiale; e consecinţa răstălmăcirii idealiste a gnoseologiei kantiene, a direcţiei gnoseologice kantiene, construirea lumii, a universului uman, pe canavaua unor pure relaţii de cunoaştere—iar Marx nu pare să schimbe asta. Interacţiunea cu lucrurile pare să rămână, la el, singura fundamentală, piatra unghiulară, interumanul, comunicarea, etc., fiind reduse la ‘relaţiile de producţie’, la economic, politic, înavuţire şi cupiditate. Marx toarnă substanţa economiei (în speţă, a economiei clasice engleze) în mulajul idealismului, al reprezentării idealiştilor despre realitate. Ceea ce la Kant fusese cunoaşterea, la urmaşii săi idealişti a devenit întregul, ansamblul. Totul e reprezentat, înţeles, explicat în termenii relaţiei cu lucrurile.

Două vols. ale evreului ungur (‘Hegel’ şi ‘Istorie …’), şi scrierea timpurie a lui Hegel; am căutat, azi, şi studiul despre Hegel al lui Bloch.
Lukács şi Bloch—Kant şi Nietzsche—Nietzsche şi Schopenhauer—Kant şi Goethe. A reuni în chiar numele divergenţelor insurmontabile, reale.