Ideea de urbanitate sobră, limpede, creştină; totodată, gândirea sobră (mi-am amintit, din nou, de scrierile protestantului elveţian). Demnitatea unora dintre catolicii francezi, nu neapărat vedetele literare.

Cel căruia îi displăcuse, în tinereţe, bătrânul N., avea să se complacă în compania câtorva dizidenţi smintiţi; dealtminteri, militantismul său nu a fost unul numai literar, ci şi diplomatic, politic, ca sforar.

Un preot, azi, sb., despre ispăşire, bătrâneţe, etc..

Cunoaştere ştiinţifică şi înţelegere afectivă (a trecutului lumii).

Umanismul poetului chinez (Ciu-Kuang-hi).

Vin., la Missă, gândul bunătăţii Sf. Vasile.

Jammes avea bonomia, înţelepciunea de a nu se aservi exigenţei literare, de a nu (mai) scrie în scopul operei. Înţelesese inautenticitatea exigenţei literare, chiar ridicolul ei. Nu se preocupa întotdeauna de standardele gustului, abjura acribia estetică (a unei generaţii moderniste la care această acribie alterna, dealtminteri, cu momente de detentă şi experimentalism liber), avea momentele lui de insipiditate, care îi displac lui Marie-Aimée Méraville, însă aceste eclipse estetice, aceste intermitenţe, corespund, mi se pare, tocmai expresiei spontane, manifestării gândurilor şi dispoziţiilor lui obişnuite, naturale, nu supralicitării, nu autopastişării, ceea ce luat drept reţetă e dispoziţia spontană a autorului, dispoziţie care e, astfel, răstălmăcită; din perspectivă axiologică, momentele acestea de insipiditate au atât semnificaţia mediocrităţii care survine în orice operă voluminoasă, şi care nu e scandaloasă, ci obişnuită, cât şi, probabil, pe aceea a involuţiei geniului, deasemeni întâlnită la mulţi autori, şi care nu îl singularizează deloc pe Jammes; importante sunt victoriile. Pe de altă parte, chiar aprecierile lui Marie-Aimée Méraville trebuie înţelese în relativul lor; trebuie observat că ea se referă numai la romanele lui Jammes, iar inapetenţa ei manifestă faţă de literatura lui Bernardin, şi condescendenţa cu care o evocă, sunt semnificative. Explicaţia momentelor de pretinsă insipiditate ar putea fi nu psihologia de autor, ci lipsa ei.
Inapetenţa şi saţietatea (monotonia).

În vara lui ’37, în ţinutul Valois, Mauriac se bucura de obiceiurile vârstei, de avantajele ei, răgazul: nemairegăsindu-se în voracitatea intelectuală a copilăriei, gusta un august autumnal în Valois, era vindecat de nesaţ şi de febrilitate. ‘Azi îmi ajung câteva rânduri, pe care le meditez …’: patru clasici francezi (doi moralişti, doi memorialişti), Chesterton, ‘câteva cuvinte simple şi de neînlocuit’ în adevărul lor. Acolo se gândea la partidul apartinicilor, al oamenilor de bunăvoinţă.
Medalionul acesta e ideea însăşi de ceea ce ar trebui să fie o tabletă; nu singura idee, însă una din cele mai bune. Iar un alt articol, despre tanatofilia lui Wagner, propune în mod oportun dilema nihilismului unor opere, al nihilismului lor intrinsec, cu toată severitatea, însă, care opune două situaţii extreme: tanatofilia wagneriană şi jansenismul, opoziţie radicală, dar dilemă falsă, pentru că nu sunt acestea singurele alternative. Ideea divergenţei între artă şi religie apare, dealtminteri, şi într-o scriere polemică despre păcat şi patimi; e, din nou, o discuţie teoretică, abstractă, în termeni generali, şi, din nou, sunt omise alte posibilităţi, ca parabola, povestirea cu tâlc. Pesimismul e asumat ca unica perspectivă posibilă. Însă autorul creştin ar putea să se preocupe şi de bunătate, de ceea ce e adevărat, ar putea să aibă o perspectivă optimistă, nu referitor la ceea ce va fi, însă chiar la ceea ce e. Dilema lui Mauriac nu e aceea a romancierului creştin, aşa cum scrie, ci a jansenistului romancier, mai întâi jansenist, care se întreabă dacă se cuvine să fie şi romancier. În gândire şi în practică, Mauriac a ajuns, însă, la o soluţie; iar modul în care a trăit această dilemă nu merită bagatelizat, dimpotrivă, deşi unilateralitatea cu care a înţeles domeniul acordat literaturii nu e, mai puţin, atribuibilă jansenistului consecvent care a fost.

Preocuparea elveţianului Raymond pentru autorii Renaşterii nu a fost numai una ocazională; în ’62 a prefaţat o lucrare italiană despre Jodelle, în ’71 a editat o antologie a liricii franceze manieriste din a doua jumătate a sec. XVI şi primul deceniu al sec. XVII, în ’43 prefaţase proza lui d’Aubigné. Încă din ’35 publicase o lucrare despre atitudinea religioasă a lui Montaigne.
În anii ’60 a realizat două ediţii Baudelaire.

Dum. seara m-am gândit la acei asceţi creştini care aparţin tipologiei proorocilor; ei trebuie înţeleşi ca prooroci, îndrăgiţi ca prooroci, iar continuitatea profetismului în Biserică e de ordinul evidenţei.

Rostind versetul părăsirii, Iisus îşi exprimă durerea, nu deznădejdea, şi se situează într-o perspectivă religioasă, deoarece citează Scriptura, şi rosteşte ceea ce e licit, pentru că reia o lamentaţie biblică, aşadar canonică, permisă; e o rugăciune, nu un protest. Iisus nu doar că se situează în perspectiva Scripturii, perspectivă religioasă, însă rosteşte o rugăciune. E strigătul evreului credincios. Iisus îşi încredinţează sufletul ca evreu credincios.

Celor zece volume ale elveţianului (jurnale, memorii, filozofie, estetică), trebuie să le adăugăm scrisorile şi prefeţele ocazionale, pentru contemporani.

Manent şi războiul civil ideologic, difuz.

Baumann ia predilecţia individuală drept normă universală, atotcuprinzătoare; ca atare, aprecierile lui sunt foarte unilaterale. Baumann identifică simplitatea cu austeritatea expresiei, alteori cu arhaicul, ceea ce e mai adevărat, însă Baumann are un reducţionism nerezonabil, şi care, în perspectivă psihologică, ar putea să fie expresia saţietăţii, a excedării, o formă de revoltă. Proza lui are vehemenţa desuetă şi polemismul inutil în care credeau aceia care-şi făceau din combativitate o obligaţie, iar această vehemenţă nu e mai puţin convenţională, nici, de fapt, mai puţin monotonă, decât modalităţile de expresie pe care îşi propune să le denunţe; e reversul vehement al aceleiaşi mediocrităţi spirituale. Cu oţărârea nu se iese din mediocritate, iar nuanţa definitorie a acestei întărâtări sterile e inautenticitatea cea mai crasă. Franchţea nu poate să ţină loc de spiritualitate; şi, în general, nu poate să ţină loc de nimic …. Francheţea are numai altitudinea şi semnificaţia proprii persoanei care recurge la ea. Francheţea oţărâtă nu a sfinţit pe nimeni. Asemenea pretinşi rebeli de la sfârşitul sec. XIX erau cât se poate de burghezi; burghezi rebeli, care-şi făceau din lipsa bonomiei un merit. Radicalismul acesta de bâlci era şi el tot numai o atitudine literară, deşi cei care credeau în el erau convinşi de contrariu, şi se flatau.
Pe de altă parte, Baumann răstălmăceşte complexitatea drept faptul de a fi complicat. Exclusivismul acesta e arogant şi dezagreabil, şi ţine de năravul de a emite ucazuri, de faptul că, pentru unii catolici de acum un veac, stropşirea părea o virtute, li se părea că sunt virtuoşi atunci când se oţărăsc.
În al treilea rând, uită că simplitatea, aşa cum o vrea el, e un dar; faptul îi era cunoscut, îl simţea, pentru că scrie despre ‘trăsăturile de simplitate’, ale ‘realiştilor apogeului francez’, şi, mai înainte, că modalităţile de exprimare a sentimentului nu pot rămâne de o transparenţă absolută în opere vaste, şi că aceasta e o legitate psihologică, numai că nu ajunge la concluzia … simplă că simplitatea însăşi e un dar. Baumann era un pelagian.
În al patrulea rând, Baumann îl aprecia pe Bloy, care probabil că nu e chiar prototipul simplităţii şi al firescului. În al cincilea rând, elogiul simplităţii duce la simplism şi la reducţionism, şi la confundarea ordinului estetic, unde pluralismul e legitim şi firesc, cu acela religios.
Eseul lui Baumann despre simplitate e adevărat, just şi util ca principiu, însă fals, sau măcar discutabil, în ceea ce are contingent. Direcţia e corectă, însă autorul nu a înaintat suficient, nu a mers destul de departe, pentru că nu era pe potriva temei alese, iar gândirea lui nu provine din pacea simplităţii, ci din întărâtarea polemistului, adică nu avea sufletul care ar fi trebuit pentru ceea ce şi-a propus, şi ca atare nu a izbutit să trişeze; se simte o oarecare impostură în această severitate necruţătoare. Versetul despre crearea aştrilor are această formă nu din … neglijenţă, ci pentru că polemizează cu astrologia.
A publicat două lucrări despre cartuzieni, în ’28 şi ’36.

Bertrand trebuia, cu portretul Sf. Augustin din ‘Viaţa şi lucrările …’, să fi scris o sinteză, esenţialul referitor la persoană, alegând ceea ce e cel mai semnificativ, şi nu neapărat din evenimente, însă din gândire; pentru a aprecia literatura Sf. Augustin, e necesar probabil ceea ce un alt biograf recomanda referitor la scrierile unui autor medieval: asumarea sufletului vremii aceleia, adică simpatia.
În capitolul al patrulea, ‘Viaţa ascunsă’, Bertrand scrie despre predicile ‘aproape zilnice’ din Bazilica Păcii, despre scrisori, tratate şi ‘Mărturisiri’; unele scrieri catehetice ar fi meritat amintite. Poate că lupta reală a fost aceea împotriva deprinderilor învăţate, a artificialităţii. Soarta tratatelor, deşi opusă aceleia a epistolelor polemice ale matematicianului jansenist din sec. XVII, e, din perspectivă modernă, aceeaşi.
Biograful menţionează şi minunile săvârşite de Sf. Augustin în timpul ultimei lui boli.
Biografia are o anume sentimentalitate pompoasă. Naraţiunea e relativ insipidă.

Sb. seara, gândul celui care ar trebui să fiu, care s-ar cuveni să fiu.

În vremurile de înşelare, aş fi avut un criteriu, ceva în care să am încredere: adevărul afectiv, lirismul, ceea ce i se adresa inimii mele, ceea ce era de natură să convingă inima; aşa cum e romanul colonial preromantic.

M-am gândit că filmele pe care le-am văzut cu mama în toamna lui ’87 semănau cu serialul din a doua jumătate a anilor ‘60, şi ‘Jungla roz’ e din aceeaşi tradiţie americană a divertismentului exotic.

Umanul şi omenescul. Rugăc., ieri, luni & rev., oră & umanul în pietate & visul, marţi dim. (două vols., unul se numea ‘Nuvele ebraice’).

Cele trei semnificaţii: universalul romanului istoric; aceea generală, romanul istoric occidental modern, cr., etalon; arta autorului, contribuţia. Termen de comparaţie, în două accepţii.

Viteza e numele onorabil dat de către unii grabei. Acesta e paradoxul lumii capitaliste: economisirea timpului nu l-a avantajat pe om, dimpotrivă. Ocaziile de a economisi timp, de a acorda corvezii mai puţin timp, nu au dus la mai mult timp liber. Făgăduinţa progresului tehnologic fusese tocmai preluarea corvezii de către maşini, suplimentarea timpului liber uman, degrevarea omului, despovărarea. La scara societăţii, însă, efectul pare să fi fost contrar.
Nu e bizar că lumea timpului economisit e şi aceea a lipsei de timp? Că oamenii au mai puţin timp tocmai când, teoretic, progresul ar trebui să le ofere tocmai acel timp pe care li-l economiseşte progresul tehnologic; e o lume a grabei, a superficialităţii vinovate, nejustificate, însă complezente.

Ideea unor monografii, a unor sinteze.
Marie-Aimée Méraville a scris un studiu scâlciat de obiecţii indigeste, de cârteli, de rezerve condescendente, ceva insolent.

Creştinismul femeilor e mai optimist.

Simon a publicat numeroase scrieri politice, începând de la 31 de ani, şi de filozofia culturii (’50, ’51, etc.); chiar majoritatea criticii lui e scrisă din această perspectivă morală, politică, filozofică, adică umană, şi e critica cuiva care era el însuşi mai întâi, şi în primul rând, autor de literatură. ‘Trebuie să avem încredere în această realitate umilă a cotidianului …’. Era conştient că nu tezele justifică literatura, ci lirismul, însă nu acela declarativ sau prolix. Căuta, în literatură, faptul estetic, afirmarea estetică. Însă ştia şi că pentru o evaluare umană a literaturii trebuie sobrietate. Îi era străină artificialitatea estetismului, adică nu reducea arta la virtuozitate. Gustul trebuie îndrumat de suflet, pentru a nu fi redus la expertiză. Atât gustul, cât şi analiza, gândirea, sunt unelte ale sufletului, ale înţelegerii. Profunzimea morală, adevărul, cinstea sunt valori care îi pot fi cerute literaturii. ‘Literatura bună e aceea care se inspiră din viaţă.’
De la 35 de ani a predat în Belgia, până la 46 de ani, apoi a predat în Elveţia până la 60 de ani. Temele lui critice sunt de politică şi morală, din perspectiva analizei filozofice. A remarcat predilecţia lui Chardonne, al cărui ‘Epitalam’ îi părea foarte izbutit, pentru ‘o artă clasică de analiză abstractă’.
Dacă o operă e o lume, ideea de a o defini e absurdă.

Capodoperele rămân importante; manifestele, peroraţia, nu. Capodopera adevărată scuză orgoliul; manifestul îl acuză. Lumea aceea artificială, lumea literară pariziană de acum un veac şi un sfert, cu efemeritatea şi falsul brio al proiectelor himerice, generozitate pur verbală. Manifestele literare nu reformează nimic, şi merită tot scepticismul. Lumea literară a metropolelor s-a complăcut în manifeste.

Loti avea ceva extraordinar, explicând simpatia sau admiraţia pe care i-o acordau doi catolici de acum un veac.

Intelectualii moderni nu sunt, ca oameni, o elită decât pentru ei înşişi, e un sentiment de castă; altminteri, artificialitatea sintaxei în care îşi formulau trăirile ….

Jammes: lacrimile, mireasma heliotropului (o boraginacee, Heliotropium europaeum), tăcerea (excursia la Trouville, în toamna lui 1898).

Orgoliul intelectual crează o responsabilitate falsă, nefirească; pe de altă parte, smerenia trebuie să ducă nu la idolatrie, ci la simpatie, la caritate. Supremaţia intelectuală e întotdeauna o iluzie.

Principiul psihanalizei e simplist şi mecanic, şi nu dezvăluie umanul, ci nişte simetrii bidimensionale.

‘Şi pe mama sus în Cer voi întâlni.’
‘Şi ne vom revedea în Ceruri.’

Vin. seara, la TV, filmul (învierea fiicei lui Iair, petrecerea lui Irod), pricesne, văduva unui politician.
Vin. seara m-am gândit că teoreticienii ambiţioşi sunt ca acel copil care se juca cu uşa catedralei. M-am gândit la budismul adevărat, la iluzia referitoare la intelectualii greci şi pretinsul lor progres, la religia populară greacă (mai rezonabilă decât axiomele), la durerea lui Iuda (câţi dintre turnători au simţit durerea şi părerea de rău, câţi dintre trădători?), la nepăsare, la mariologia unor pricesne, la răstălmăciri. Probabil că gânditorii îi apar lui Dumnezeu ca acel copil mic.

Descriind convertirea Sf. Francisc, Truc nu ia partea fiului, nici nu îl judecă pe tată; simplismul, obtuzitatea generozităţii aceleia tinereşti sunt evidente, pentru că fiul nu ţinea seama de tatăl său, referitor la cele ale tatălui său. În mod aparent paradoxal, înrudirea, familia aveau să devină tema predilectă a sfântului, iar blândeţea, bunăvoinţa universală nu aveau ca început necesar severitatea faţă de tatăl său, ci au trebuit să o repare.
Truc interpretează esenţialul, semnificaţia, nu cotidianul, vicisitudinile, truda.

Modernii se grăbesc să laude ‘căutarea adevărului’, care nu e decât insolenţă, zbucium, intempestivitate, meschinărie, orgoliu, curiozitate prostească, dezlânare, apatie morală, adesea duhul blasfemiei, ostilitate sau ranchiună.

Sinceritatea nu poate fi apreciată în funcţie de expresia ei literară. Ceva poate să fie bine scris, fără a fi sincer. Ceva poate să fie exprimat cu stângăcie, fiind sincer, şi câteodată e aşa din preaplinul inimii. Expertiza literară, expertizarea drastică e insuficientă. Dealtminteri, un mare autor nu e niciodată, chiar în momentele lui de mediocritate, stângaci în felul unui neavenit. E şi aici o deosebire. Chiar stângăcia lui e personală, e de un anume fel, nu merită batjocura. Există o expertizare care e oţioasă sau pedantă, mediocră spiritual. Expresia stângace poate fi nu numai sinceră, dar şi autentică spiritual; altminteri, şi eu am resimţit convenţionalitatea, ingenuitatea simulată a reportajului unui francez, era ceva neautentic, nesincer, chiar dizgraţios, însă asta se întâmplă, nu trebuie să scandalizeze, şi nu e mai disonant decât reportajele socialiştilor, idilismul proletar. Autorul poate să nu simtă, sau să se înşele, în cauză fiind buna credinţă subconştientă.

‘Cei care sunt însinguraţi sau întristaţi’, bucuria veşnică în lumina Sf. Treimi.

Sb. seara, la TV, un laic reafirma că versetul rostit de Iisus crucificat nu exprimă răzvrătire, deznădejde, abandonare, ci o rugăciune. Nu e un cuvânt de descurajare, ci poezie liturgică.

Luni dim., cafeaua & postarea referitoare la etnograful francez (ataşarea ilustraţiilor, tabelul, apoi ilustraţiile) & ţigări.
Am găsit mai multe referitor la reacţionar şi etnograf, decât la catolic, romancier şi critic (acesta, harnic); dar sunt mai ales lucruri sumare, scrise neglijent, fără simpatie şi, de fapt, fără multă cunoaştere, e un autor demodat, care nu mai place, chiar ostracizat pentru tendinţele lui reacţionare.

Dorinţa de ‘a merge la Dumnezeu în mod foarte simplu, ca un copil, fără teologie, fără poveşti’ (J. Green, ‘51) nu mi se pare … protestantă, ci inteligentă şi practică. Însă religia înseamnă virtutea corespunzătoare, prin primatul harului, nu dezideratul, enunţarea.
Temperamentul lui J. Green era cum nu se poate mai deosebit de al aceluia căruia i-a urmat la Academie. La primul, egotismul, fantezia, ludicul, eschivarea, barocul, lirismul într-adevăr englez, exagerarea mohorâtă însă fantasmagorică, absolut nelatină. Dialogul său cu FM a fost numai ocazional, pentru că ei doi şi erau cum nu se poate mai deosebiţi, mai neasemănători, fapt exprimat şi de predilecţiile literare ale fiecăruia. Chiar onestitatea ineficientă în plan moral a primului, indecizia, şovăirea. Pesimismul lui, dacă măcar poate fi numit astfel, nu era deloc … jansenist, sever, ci foarte similar aceluia al anglicanismului evanghelic din sec. XVIII. Era, sau rămăsese, protestant nu în enunţuri, ci în modul de a le înţelege.

Mărturii: mediocritatea biografiilor & obtuzitatea & biograful preotului & Leonardo, chiar în pofida evidenţei, a purtării lui & hegelienii. Scepticismul bunului simţ, naivitatea teoriilor laborioase, ME de M, Sf. Tereza de Calcutta. Interpretarea (iar relatarea e, în virtutea selectivităţii, etc., o interpretare) nu poate egala fiinţa.

Luni seara, la TV, câteva cântece ale primăverii.

AP şi principiile criticii lui Raymond. Divergenţa e o chestiune atât de deprinderi, cât şi de temperament. Nu oricui îi e dată receptivitatea, nici însuşirile pentru a persevera, a înainta. Cei zece autori ‘în căutare de ei înşişi’. Prin ceva le e superior criticilor catolici contemporani: poate că prin acribie. Nu avea deprinderi de gazetar, de foiletonist obişnuit. Ininteligibilul ‘anumitor suprarealişti’ nu e o chestiune de … raţiune, ci de artă, nu îi contravine … raţiunii, ci lirismului. Înţelegerea estetică înseamnă asimilare. Această asimilare e una afectivă şi umană.

Vizirescu, complimentat drept om luminos.

Marţi am citit o postare de Florii referitoare la pictură din sec. XIX (interioare), şi una referitoare la austeritatea lui Inocenţiu al XI-lea (prefaţată cu oportunismul mălăieţ cunoscut).

Deva, olimpicele, Slovacia, Brăila, Târgovişte.

Artificialitatea şi umanul în religie. Evoluţia lui Leonardo, progresul.

Dacă, de la 14 ani, aş fi ales câte un volum pe an, mai întâi romanul polonez, în ’92, ar fi fost posibilitatea de a progresa.

Vin. dim. m-am gândit la editorul lui Creangă, la autori care ar merita editori ca acesta, nu numai pentru dibăcia de filolog, ci pentru sinceritate, şi mi-am amintit de cele două volume, din 1912 şi 1921, referitoare la Flaubert (iar vol. al doilea al romanului în şase volume se numeşte ‘O nouă educaţie sentimentală’) ale lui Bertrand, care a publicat, la 74 de ani, şi un volum referitor la Lamartine, şi a oferit o operă de peisagist literar.

Nu aveam curajul să afirm ceea ce cunoşteam drept adevăr.

Sportivii, disciplina, lenea, apatia, delăsarea.

Ieri, joi, am citit despre doi autori italieni de capodopere pentru copii, iar autorul lui ‘Pinocchio’ era credincios.

La unii autori, creştinismul e gândit ca un fapt literar, educaţie circulară, în care omul înţelege ceea ce cunoştea deja, şi în care faptele literare sunt doar comparate între ele, ceea ce determină ca şi stilul vieţii interioare, al sensibilităţii şi gândirii, să fie livresc, ori Sacramentul e o viaţă, creată de Dumnezeu, nu o operă creată de om, iar această ierarhie e esenţială, creştinismul e ceea ce e trăit cu limpezime şi sinceritate, nu ceea ce e intenţionat, dorit, nu e dezideratul, ci faptul, omul participă la ceva dat de Dumnezeu, ceva în mod definitoriu nesurvolabil, fără caritate totul e îmbâcsire, în lipsa carităţii, care e bunătatea, gândirea se îmbâcseşte; în mod concludent, la unii preoţi sau călugări nu e aşa.

Mereu m-am gândit că idealul e ceea ce a trăit altcineva, altul.

Vin. seara, la TV, ‘Jandarmul’ (sosirea pe litoral a sergentului major, plutonierul vanitos, jocul cu bile, visele parodice, fiica, nudiştii), comedia ca atare e o parodie a filmelor de plajă; Maria Pacôme într-un rol secundar. Sergentul major, despotic şi slugarnic.

Nu putem înţelege omul ca atare utilizând istoria ideilor, termenii şi deprinderile ei. Planul dinamicii ideilor e unul abstract, o încercare greşită de a explica. Situându-se în planul generalului, acest mod de a explica începe prin a face abstracţie de individ, şi prin chiar aceasta îşi pierde orice relevanţă morală. E o explicare extrinsecă. Studiul mentalităţilor, însă, presupune mai întâi experienţa imediată, şi percepţia extraordinară a celui care îl întreprinde. Pentru a accede la psihologie, pentru a fi mai mult decât turist, sunt necesare calităţi umane ce nu pot fi standardizate şi care nu se pot preda direct. Cum am putea să convenim asupra bunului simţ, dacă nu toţi îl avem? Educaţia livrescă nu eradichează mediocritatea. Pentru înţelegerea psihologiei sociale e nevoie să fii mai mult decât numai turist, şi e nevoie de altceva decât de raţionamente abstracte, oricât de ingenioase, chiar oricât de epatante. Însă nu se va putea conveni niciodată în mod universal asupra rezultatelor, asupra izbânzii, pentru că psihologia socială izbutită, nepedantă, e literatură. Istoria ideilor ia drept cauză ceea ce e numai expresie, dă moda drept reuşită adevărată. Ia mediocritatea neexigentă drept consens. Materialismul lui Spinoza e strident prin puerilitatea şi aporiile lui, prin voinţa de a nega, formă timpurie a nihilismului, prin intelectualismul care dispreţuieşte bunul simţ (prevalarea de Scriptură împotriva bunului simţ), cu toate că şi actualmente îi mai e acordată o stimă care nu îi e cuvenită; toate intelectualismele sunt scientisme, şi sunt explicabile prin întărâtarea orgoliului, prin frondă, exprimate în dihotomii, în simplisme. Utopia educaţională modernă e prometeică, şi pretinde să evalueze umanul cu metode neumane, fie ale mediocrităţii convenite, fie ale scientismului.
Psihologia socială de catedră e o formă absurdă a literaturii. Ea înlocuieşte geniul, asupra altitudinii căruia nu poate să existe consens (altul decât acela placid, oţios, neexigent, convenţional, al generalizării neinteligente) cu competiţia profesională. Oriunde e delăsată bunătatea, care e har, omenia, triumfă aptitudini distorsionate. La începuturile psihologiei de catedră, existase percepţia demnităţii literaturii, percepţie falsificată din capul locului de pretenţia de a se fi ajuns, prin ştiinţa de catedră, la ceva mai înalt. Însă demnitatea literaturii nu era ocazională în raport cu ştiinţa. Cunoaşterea aceea nu poate fi codificată în convenţii scientiste. Aceasta e iluzia utopiei scientiste. De fapt, sunt situaţii omeneşti, nu situaţii ideale, iar deprinderile scientismului explică artificialitatea rezultatelor lui.

Există o gândire obiectivă, iar aceasta nu e a mea, nu e a mea în chip firesc. Nu e o iluzie a subiectivităţii. E ceea ce rezuma ghidul Sf. Giulgiu: caritatea faţă de aproapele, înţelegere târzie. Lupta nu e una cu iluzia, ci cu păcatul, cu egoismul, e o luptă mai întâi morală, nu intelectuală. Egoismul, păcatul distorsionează gândirea.

Arhaicul, credinţele arhaice şi universale. Resimt justeţea afirmaţiei că, mai întâi, trebuie crezuţi Moise şi Proorocii, adică omenia, apelul omeniei. Adică evreii aveau o învăţătură morală limpede şi incomparabilă, care să descurajeze dibuirea de ‘scurtături eshatologice’. Aceasta aveau evreii, şi nu avea restul: limpezimea învăţăturii morale. Ceea ce e răstălmăcit drept mundan e prudent şi sănătos, şi prin aceasta Moise le e superior păgânilor greci şi latini, pentru că e necesar să cunoşti calea, să fie revelată calea, nu numai destinaţia, iar Moise şi Proorocii arată calea, chiar dacă au fost câţiva păgâni care să arate destinaţia. Calea dreaptă duce oricum la destinaţie, însă destinaţia nu poate să fie atinsă fără cale. Altminteri, proorocirile mesianice erau eshatologice, Proorocii sunt scrierile cele mai vechi, venerarea Proorocilor era obişnuită, iar integrarea pesimismului mesopotamian e numai o etapă trecătoare. Scrierile care par să dezmintă orizontul eshatologic nu sunt cele mai vechi, şi sunt redactări clericale, înrâurite de pesimismul descurajant al religiei mesopotamiene. Însă la Prooroci, scripturile cele mai vechi, sunt mai ales oracole eshatologice. Abia după aceea au apărut instrumentalizările naţionale, etc.. În religie rămâne esenţial faptul personal, ca atare gestul unora dintre progresişti de a repropune ‘mântuirea colectivă’ neagă transparentizarea. ‘Mântuirea colectivă’ e o ideologie naţională. Reiterarea ei e o formă de arheologism. Adevărul ‘mântuirii colective’ e că Dumnezeu se adresează întregului neam omenesc, împotriva egoismului.

Sf. Gheorghe era capadocian.

Capitularea, demoralizarea, îmbâcsirea, lenea, ranchiuna, defetismul.

Atât profetismul, cât şi Revelaţia continuă în Biserică; mentalitatea de epigoni, de urmaşi nevrednici, e dezminţită de faptul soteriologic, de faptul sfinţeniei. Atâţia sfinţi aparţin tipologiei profetice, oficiului profetic. Catedra Învăţătorilor Bisericii nu semnifică altceva. Sf. Louis-Marie Grignion de Montfort, Sf. Catherine Labouré aparţin tipologiei profetice. Etapizările sunt o înşelare a protestanţilor şi a patrologilor, aceeaşi mentalitate care a promovat deismul, aceeaşi înlocuire a perspectivei umane, raţionale, cu o perspectivă erudită, iar hipertofierea a ceea ce e numit conştienţă istorică modernă nu e un progres, ci dimpotrivă, un rebut, o iluzie prometeică, prometeismul zadarnic, himera cunoaşterii autonome, după care omul ar putea să cunoască fără Dumnezeu; şi dacă această înşelare e dezminţită în existenţa fiecăruia, ea e dusă mai departe, tocmai prin escamotarea individualului, în teoriile simpliste.

Gustul la modă, gustul contemporan se întemeiază pe condiţionare, psitacism, convenţie şi simplism, pe idei primite. În anii ’60, versurile lui Minulescu corespundeau gustului, pentru cine nu se ralia, nu se alinia mimetismului. Psitacismul, mimetismul, condiţionarea dictează gustul majorităţii şi al mediocrilor.

‘Clapper loader’. Dum. seara, la TV, un film englez din ’82, cu Julie Christie, Ann-Margret, Holm, etc.. Importanţa fericirii.

Mă gândesc că unul, JG, îi citea pe pamfletarii comunişti (KM şi Troţki), iar altul, FM, îl citea pe dominicanul francez. Nu e chiar acelaşi lucru.

Amintindu-mi de răzvrătire şi de gustul timpuriu al blasfemiei, de precocitatea blasfemiei, mi-am amintit şi cuvintele lui Iisus despre obligativitatea prescripţiilor: poveţele farizeilor nu sunt discreditate de cei care le vehiculează.

Dum. seara am ajuns la Missă la Evanghelia intrării în Ierusalim. Au urmat Isaia (înţelepciunea), apoi Pătimirea după Sf. Matei (renegările, ogorul şi suicidul). A predicat Episcopul, citând, de la acela pe care l-a numit ‘marele papă Benedict al XVI-lea’, o parabolă a lui Lev Tolstoi (păstorul, hainele); era ca şi cum ar fi oferit pe altar o floare a simplităţii.
Marţi seara, la Missă, s-a afirmat că nu e botezat nimeni cu numele de ‘Iuda’; imediat m-am gândit la celălalt ucenic, şi mi-am amintit titlul unui roman victorian, şi persoane din lumea de azi care au, într-adevăr, acest nume (un actor la modă, un autor catolic), e un nume dat la botez. Însă preotul a citat un verset despre prudenţă din Sf. Pavel, explicând nevoia de har. Mi-am amintit că mama avea convingerea că harul e absolut necesar.
Sb. seara, predica Episcopului: mai presus de gesturile omeneşti, vestirea îngerului e esenţială; prin Botez am murit cu Iisus, ca să înviem asemenea lui; Crucea e puntea peste moarte, durerea nu e desfiinţată, ci făcută transparentă. L-a citat pe ‘marele poet creştin’, Coşbuc, pentru o ‘mărturie comună’, cu o poezie georgică pascală. La Litanie, Sf. Mihail şi îngerii, Sf. Grigore, Sf. Augustin, Sf. Atanasiu, Sf. Vasile, Sf. Tereza, Sf. Ignaţiu, Sf. Ioan Vianney.
Vin., viscol. Seara, am ajuns la Missă abia la pace.
Duminica albă (a neofiţilor), sau a Sf. Ap. Toma, sau a Milostivirii dumnezeieşti (iniţiativă papală). Predică referitoare la Sf. Ap. Toma, geamăn al fiecăruia dintre noi, îndoială, criză, răzvrătire (îndoiala nu e ingenuă, ci exprimă o răzvrătire latentă), ignoranţă (ne îndoim pentru că am uitat ce cunoaştem), comuniune, cauzele şi remediile îndoielii, fenomenologia ei; binecuvântare cu relicvariul Sf. Faustina.