Cauvain a publicat, în 1875, un articol despre Scott.
Cinci alineate din partea a treia, aprecierea operei maestrului scoţian, sunt esenţiale, un giuvaier de critică succintă şi inteligentă, reabilitând sapiditatea extraordinară a operei; deasemeni, omagierea traducătorului harnic şi prompt. Iar ultimul alineat exprimă o dorinţă a lui Cauvain, ivirea unui autor francez care să fie pe potriva artistului scoţian.
La 1875, un francez scria mai bine, şi cu mai multă însufleţire sinceră şi convingătoare, decât englezii de la acea vreme. Însă pretinsa inferioritate a romanelor a fost cel mai rezonabil tăgăduită de către un eseist englez, care găsea avantajoasă această economie a efectelor, care îi găsea o eficienţă superioară; obiecţiile ştiute proveneau de la critici care citeau romanele lui Scott drept ceea ce ele nu sunt, drept altceva decât le-a vrut autorul lor, poate fiindcă aceşti critici cusurgii erau obişnuiţi cu literatura autorilor din generaţii ulterioare, cu naraţiunea unilaterală, exclusiv senzaţională. Cred că aceasta e explicaţia demodării autorului, şi a obiecţiilor care au apărut în a doua jumătate a sec. XIX, la critici deprinşi cu alt stil al povestirii, cu o altă modalitate de a povesti. Nerăbdarea provenea din eroarea de a-l înţelege pe autor drept precursorul stângaci al romancierilor ulteriori. E şi o anume imaturitate în această inapetenţă, poate o înclinaţie către puerilitate. Publicul din a doua jumătate a sec. XIX se obişnuise cu o naraţiune mai senzaţională, mai rapidă, uneori mai crasă, după regulile foiletonului, şi răstălmăcea operele scoţianului drept o formă mai stângace a acestei naraţiuni la modă. Atât lirismul, cât şi bunul simţ, cotidianul, obişnuitul ajunseseră să nu mai facă parte din foiletoanele cu care se obişnuiseră generaţiile mai noi. Demodarea e foarte explicabilă, dacă o înţelegem astfel. Muschetarii simbolizau, chiar pentru englezi, standardul. Ideea franceză, înrudită dar diferită, ajunsese să primeze. O parte a publicului ajunsese să îl vrea pe scoţian numai ca precursor al acestei idei franceze. Se optase pentru o naraţiune zveltă, senzaţională. Eficienţa estetică a moderaţiei nu mai era recunoscută sau simţită.
Le Rocher scrie ceva similar din perspectiva esteticii romanului, când evocă frumuseţea ‘descrierilor foarte detaliate’. Însă Le Rocher, burghez meschin, a scris mai ales din perspectiva curiozităţii amuzate, uşor condescendente, cu mai puţină empatie. Chiar naraţiunea lui are un iz de mediocritate, iar alura e a unor însemnări biografice, cam dezlânate.
Sensibilitatea lui Scott era una modernă, când era elev credea că Ariosto îi e superior lui Homer. Elementele culturii lui literare sunt foarte importante.
Criticile lui la adresa religiei nu sunt cele ale protestantului, ci ale iluministului, ale legatarului Iluminismului.
Îl întâlnise pe Invernahyle, care se duelase cu ‘Rob Roy’.
Dumnezeu nu vrea amorţirea, delăsarea, apatia, inapetenţa.