Bertrand scria cândva despre Bourget aşa cum alţii au scris despre unii clasici ruşi, ca despre un pionier al reformei morale, care a dat soluţia crizei pentru că mai înainte cunoscuse această criză. Cât a fost de eficientă reforma lui? A avut câţiva discipoli literari, şi cu toţii şi-au avut publicul; poate că unii au rămas, însă, numai la subtilitatea expresiei sau a formei. Se poate reforma societatea cu romane, prin intermediul romanelor? S-ar putea afirma că Bourget a vrut să-l contracareze pe Zola, şi-a gândit cariera în termeni analogi, a crezut în misiunea de tribun. Credea în idei într-un mod similar celui al mandarinilor scientişti şi sceptici.
‘Civilizaţia fără suflet, fără libertate, fără nădejde’ e şi ideea pe care şi-o face despre sine lumea de azi, la aproape un veac după ce a scris diagnosticianul francez; iar în planul culturii, romancierul poate într-adevăr să fie exponentul acestor valori uitate, demodate. Romancierul are dreptul la idei pentru că e, mai întâi, un om de sentimente. Viaţa e posibilă numai prin jertfă, realitatea sumară e absurdă iar taina are înţeles. Aceasta e inversarea de perspectivă.
Prin ce era Bourget un mare psiholog al persoanei? Unde se vădea drept un cunoscător al sufletului, al umanului? Critica pe care a scris-o arată că avea gustul psihologiei realiste, aprecia un anume romantism sobru, un realism romantic pe care-l găsea atât la cei trei maeştri din întâia jumătate a sec. XIX, cât şi la continuatorul lor din jumătatea a doua a aceluiaşi veac, sau la un mare romancier antebelic. Analiza psihologiilor individuale ar fi meritat urmărită mai îndeaproape de Bertrand.
Sadismul autodegradării e contrariul smereniei.