Cineva scrie că a afirma existenţa obiectelor nu înseamnă a avea intuiţia ei; aceasta poate sugera de ce explicarea metafizică a răului e imposibilă, Sf. Toma scrie că nu putem înţelege nici esenţa lui Dumnezeu, nici actul ei. Cunoaştem adevărul propoziţiei (despre existenţa lui Dumnezeu) ‘din efecte’, adică nu direct. Răul, durerea sunt ‘prezenţe, aşadar existenţe, imediate’, nesusceptibile de o explicare ştinţifică, de teoretizare; intuiţia morală, afectivă, face necesară recunoaşterea încă unui alt registru al vieţii psihice omeneşti, distinct de cel metafizic şi cel fizic. Răul nu e intuitiv nici în sensul obiectelor fizicii (însă ‘entităţile teoretice’ ale fizicii ar putea să nu fie aşa de fundamental deosebite de ‘explicaţia cauzală’ a metafizicii care, dacă porneşte ‘de la efecte’, deasemeni trebuie să implice întotdeauna ‘ceva sensibil’: chiar efectele acestea, aşa cum sunt prezentate nemijlocit; iar aceasta nu arată imposibilitatea metafizicii, ci existenţa unei fizici înaintate, avansate, care e o metafizică nerecunoscută ca atare, nedenumită în consecinţă).

            Ajungem la ideea că intuitiv nu sunt date numai ‘obiectele prezente imediat’ ale fizicii, dar şi la cea că metafizica tradiţională, prekantiană, pretinde să suprime intuitivul, referinţa la ceea ce e dat nemijlocit (pretenţie neîntemeiată, şi care sugerează atât că metafizica nu poate proceda în mod absolut deosebit de cunoaşterea fizică, ci numai printr-o abstractizare decisă, cât şi că fizica devine o metafizică, tocmai prin modul similar cum ajunge la noţiunile sale), ca atare nu poate enunţa o explicare a răului.

            O altă concluzie ar fi artificialitatea şi arbitrarul metafizicii clasice prekantiene, care pretinde să se dispenseze atât de singular, cât şi de sensibil. Discuţia aceasta e o răspântie a gândirii.