Însemnările lui Cezar Petrescu despre ritmul romanului şi diversitatea stilistică necesară (viaţa fiecărei opere cere mijloace distincte, pentru dinamica ei unitară), chiar în interiorul operei unui aceluiaşi autor, explică legitimitatea predilecţiei lui Gracq pentru opere, nu pentru autori: operele sunt diferite (iar succesul găsirii ritmului cuvenit e şi el diferit, inconstant). Fiecare operă impune ritmul propriu, inconfundabil, inefabil, nesubsumabil unor tipuri stilistice, ci însăşi suflul unic al acelei opere.  

            Cineva scrie că a afirma existenţa obiectelor nu înseamnă a avea intuiţia ei; aceasta poate sugera de ce explicarea metafizică a răului e imposibilă, Sf. Toma scrie că nu putem înţelege nici esenţa lui Dumnezeu, nici actul ei. Cunoaştem adevărul propoziţiei (despre existenţa lui Dumnezeu) ‘din efecte’, adică nu direct. Răul, durerea sunt ‘prezenţe, aşadar existenţe, imediate’, nesusceptibile de o explicare ştinţifică, de teoretizare; intuiţia morală, afectivă, face necesară recunoaşterea încă unui alt registru al vieţii psihice omeneşti, distinct de cel metafizic şi cel fizic. Răul nu e intuitiv nici în sensul obiectelor fizicii (însă ‘entităţile teoretice’ ale fizicii ar putea să nu fie aşa de fundamental deosebite de ‘explicaţia cauzală’ a metafizicii care, dacă porneşte ‘de la efecte’, deasemeni trebuie să implice întotdeauna ‘ceva sensibil’: chiar efectele acestea, aşa cum sunt prezentate nemijlocit; iar aceasta nu arată imposibilitatea metafizicii, ci existenţa unei fizici înaintate, avansate, care e o metafizică nerecunoscută ca atare, nedenumită în consecinţă).

            Ajungem la ideea că intuitiv nu sunt date numai ‘obiectele prezente imediat’ ale fizicii, dar şi la cea că metafizica tradiţională, prekantiană, pretinde să suprime intuitivul, referinţa la ceea ce e dat nemijlocit (pretenţie neîntemeiată, şi care sugerează atât că metafizica nu poate proceda în mod absolut deosebit de cunoaşterea fizică, ci numai printr-o abstractizare decisă, cât şi că fizica devine o metafizică, tocmai prin modul similar cum ajunge la noţiunile sale), ca atare nu poate enunţa o explicare a răului.

            O altă concluzie ar fi artificialitatea şi arbitrarul metafizicii clasice prekantiene, care pretinde să se dispenseze atât de singular, cât şi de sensibil. Discuţia aceasta e o răspântie a gândirii.  

‘… jewel box life diamond nights and ruby lights, high in the sky …’

            Formulările curente despre providenţă (care ca abstracţiune e un artificiu, şi o încercare de a abrevia un ansamblu de idei despre fenomene) au o anumită ariditate, pe care o putem numi: incoerenţă, absurditate, inconsecvenţă sofistică.

            Temeiul adânc al învăţăturii creştine despre providenţă, în pofida distorsionărilor superstiţioase, e inspirarea încrederii în lumea creată, în realitatea existentă, mundană, în lumea dată, insuflarea curajului de a persevera; cu alte cuvinte, nedisocierea de lumea existentă, chiar în vicisitudini. Utilitatea practică e indiscutabilă, cu toate că temeiul filozofic e ocultat de zgura superstiţiilor, de interpretările absurde, etc., de confuzii şi de sofisme, de puerilitate sau delir; lumea fenomenală e înfăţişată ca inteligibilă şi raţională, neiluzorie şi dominabilă într-o măsură, şi nu ca haos ostil, inform. Substratul noetic al acestei idei amalgamează câteva adevăruri, ca raţionalitatea subconştientă, apriorică, a comportamentului omenesc (tiparele raţionale umane), legitatea naturii, etc.; inconvenientul este atribuirea unei voinţe atotputernice a făgaşelor raţionale mundane, naturale, fie ale minţii, fie ale Cosmosului.

            Accepţia curentă e preştinţifică şi iraţională, în măsura în care nu mai codifică acceptarea de principiu, ci antropomorfizează haotic. Chiar în unele forme, devenite clasice ca teorii ale societăţii, providenţialismul trăda sau exhiba o modalitate simplistă şi oţioasă de a gândi.  

           Majoritatea antimodernismelor paseiste sunt numai critici interne şi nesincere ale lumii moderne; nivelul lor însuşi e derizoriu, registrul e penibil, la un nivel preargumentativ: sunt şarje de poşta redacţiei, elucubraţii paseiste ale unor debili care folosesc oricând au ocazia beneficiile lumii în care trăiesc, şi pe care o neagă. Critica lor e fundamental lipsită de credibilitate umană, neverosimilă, şubredă uman. Există un tâlc sociologic al reacţionarismului paseist creştin occidental; în formele derizorii, acesta nu e decât afectare snoabă, retorica lor pretenţioasă e penibilă şi şcolărească, adesea de o solemnitate stângace, situaţie în care lipseşte nu numai substratul social necesar, dar şi cel omenesc. Mai nou, fundamentaliştii catolici de cafenea îşi dau mâna cu … învăţaţii şiiţi, şiiţii sunt şi ei infailibilişti, e câteodată religia imamului ascuns.

            Tradiţionalismul acesta găunos e posac şi sălciu, penibil de mediocru.