Am citit câteva capitole din ‘Medici scriitori … … Scriitori medici’, a lui Marin Voiculescu şi Mircea Angelescu, despre dramaturgi, autori români din sec. XX, romancieri, biografi. În unele situaţii (Smollett, Goldsmith, Cronin, Galina Nikolaeva, Maugham), literatura e prezentată, fie şi schematic, sumar; în altele (Sue, Doyle, Duhamel, Mondor), aproape deloc. Aprecierile literare sunt cele de-a gata, reluând şi repetând imaginea generică a autorilor.
Istoria intelectuală a medicinii e aceea a ideilor, teoriilor, şcolilor, practicilor ei, nu cea a literaturii scrise de autori care au exercitat această profesie, sau au avut o educaţie de această natură. Pe de altă parte, intelectualitatea pretinde o luciditate care nu menajează clişeele profesionale sau exigenţele reputaţiei. Literatura scrisă de autori care se întâmplă să fie medici, sau să aibă educaţie medicală, nu are nicio unitate internă, nefiind o şcoală, etc.. Criteriul estetic e cu totul independent de acela profesional; medicina poate fi un subiect onorabil al literaturii, însă nu un substrat (decât ca experienţă personală, ca acelea furnizate de orice altă îndeletnicire, ceea ce nu justifică o taxonomie a avatarurilor profesionale ale autorilor: ingineri, jurişti, militari, etc.), şi există naturi umane care mai mult aduc în experienţa practicii profesionale ceva, decât sunt reprezentative pentru nivelul intelectual al breslei. Însăşi amplificarea literară a vocaţiei e un fenomen relativ nou, cu totul burghez. Abordarea literaturii din acest unghi e neconcludentă şi artificială, dacă se rămâne la atât; iar caleidoscopul posibil cere o cunoaştere de ansamblu. Ce unitate estetică poate fi găsită pentru operele lui Smollett, Doyle, Mondor şi Cronin? Niciuna din operele romancierilor, poeţilor, dramaturgilor nu e concludentă pentru interesul … intrinsec medical, care nu poate să existe. O astfel de însăilare nu poate fi decât eterogenă, iar ipoteza unei unităţi e naivă. Criteriul selecţiei e extrinsec. Relativ puţini dintre scriitori au profesat medicina vreme îndelungată, adesea nu dintre cei mai faimoşi.
Unii au avut cariere medicale relativ scurte: Smollett până în 1748 (la 27 de ani), Goldsmith ocazional, Sue cei cinci ani ca şi chirurg de marină, Doyle până la 28 de ani, Cronin până în ’30, Galina Nikolaeva până la demobilizare, Maugham zece ani; unii poate că ar fi vrut să continue ca medici, alţii, nu. Însăşi natura profesiei s-a modificat foarte mult de-a lungul deceniilor.
Unii au abandonat pentru scris (Smollett, Doyle), alţii, pentru mondenitate (Maugham); iar alţii, pentru amândouă (Sue). În general, romancierii profesionalizaţi au părăsit profesia; biografii, istoricii, erudiţii, popularizatorii, nu. Veniturile, rentabilitatea ar putea să explice diferenţa.
Cei ca Proca, Ciocâlteu, Mironescu, Rădulescu au fost mai mult autori ocazionali.
Galina Nikolaeva a scris nu despre lumea medicală, însă despre agricultură şi industrie (ambele, sovietice). Romanul despre fizicieni pe care urma să-l scrie era deasemeni pregătit printr-o documentare amplă. Literatura ei e una despre medii profesionale (colhoznici, lucrători în industrie, fizicieni).
Ideea volumului e simpatică, iar alcătuirea, îmbietoare, cu portretele multor autori şi reproducerea desenului unui trandafir, al lui Mondor. Ca realizare de istorie literară, ‘Medici scriitori … … Scriitori medici’ e de o mediocritate nesurprinzătoare; dacă minţile celor doi compilatori sunt mediocre, dacă stilul e ponosit, e patent că ei cunosc puţine din operele pe care le menţionează.
Câteva nume lipsesc, autori cu tangenţe politice (Benn, Céline, Voiculescu, Faure), nişte americani (un eseist, un poet). Iar dintre cei numai menţionaţi, Büchner (mort de tifos, la 24 de ani), Schnitzler, Monda, Thompson meritau mai mult; totuşi, lui Baranga nu îi e acordată decât o prezentare succintă, ca şi lui Tărchilă. Trebuie recunoscut că e firesc şi ca Marin Voiculescu şi Mircea Angelescu să scrie mai mult despre ceea ce cunoşteau.
Momentul politic cerea tămâierea unor Baranga sau Fadeev, însă îngăduia deja criticarea, discretă, a lui Vitner.
În ’64, Fadeev încă mai era un nume de rostit cu evlavie; numai câţiva ani mai târziu, Marin Sorescu avea să îşi îngăduie să-l citeze pe un poet rus despre versatilitatea politică a vedetei realismului socialist.

Operele câtorva dramaturgi sunt menţionate concis: Büchner, Schnitzler, Schönherr, Wolf.

Ca autori români ai sec. XX, apar Proca, Ciocâlteu, Magheru, Dorian, Pană, Baranga, Tărchilă, Hristea (cronicar muzical, coautorul scenariului lui ‘Darclée’), Papilian, Mironescu, Nyiszli, Rădulescu. Tocmai modernistul Monda, în vârstă de 66 de ani la apariţia acestei sinteze, e omis de la locul cuvenit.
Pană a înfiinţat ‘unu’ (’28-’32), iar Baranga, ‘Alge’ (în ’30, cu Perahim).
Eseiştii, istoricii, erudiţii şi popularizatorii amintiţi sunt Popa (‘Viaţă şi societate’, ’46), Vitner (‘o serie de exagerări şi erori’), Laugier, Samarian, Petrescu (traducătorul dieteticii şcolii din Salerno), Colonaş, Monda (al cărui loc ar fi fost, însă, în secţiunea romancierilor!), Ureche, Sigmund-Sigma, Weinberg, Dona, Ygrec, Tăutu, Pădurileanu.

Romancierii cu tangenţe profesionale medicale sunt Durtain, Soubiran, Bedel, R. Dumesnil, Slaughter (amintit şi ca biograf al lui Semmelweis), Carossa, Meissner, Weiss, Goldszmit (Korczak).
Studiile de chirurgie ale lui Smollett au început de timpuriu, la 14 ani; la 19 ani a devenit chirurg pe vas. La 27 de ani, în 1748, părăseşte practica. Autorii volumului prezintă romanul de debut, apoi ‘Pickle’ şi ‘Clinker’.
Avatarul medical al lui Goldsmith a fost mai efemer.
Sue a lucrat drept chirurg de marină vreme de cinci ani.
Doyle a publicat o ‘Istorie a campaniei engleze …’ (1915-20), reflectând experienţa lui militară în Primul Război.
Cronin, scoţian ca şi Smollett, a lucrat ca medic de bord, ca Smollett şi Sue. Între ’21 şi ’30 a practicat într-un orăşel velş, apoi printre mineri, apoi la Londra. În ’30 s-a mutat la Dalchen.
Galina Nikolaeva a lucrat la catedra de farmacologie. A debutat în ’45, a continuat cu scrieri cu subiect colhoznic. Ultima operă (apărută antum) e ‘Povestirile bătrânei Vasilisa’, ’62; nu a utilizat ‘subiecte medicale’, iar documentarea sârguincioasă, conştiincioasă, aminteşte de probitatea naturaliştilor. Gusturile ei literare mărturisite se îndreptau mai ales către literatura obişnuită (Cronin, Remarque), însă şi Caldwell şi Hemingway, ‘Donul liniştit’, ‘Înfrângerea’, ‘Viii şi morţii’.
Maugham ‘s-a consacrat medicinei’ zece ani. Era cu 22 de ani mai în vârstă decât Cronin, şi avea 90 de ani când a apărut volumul lui Marin Voiculescu şi Mircea Angelescu.

Biografii şi eseiştii sunt reprezentaţi de către Pasteur Vallery-Radot (profesor de clinică, biograf şi editor al lui Pasteur [1]), Tăutu, Frank Gill Slaughter (‘Semmelweis’, ’42), Moghilevski, Unger (biograful lui Koch), Kopîlov, Quesnay, Cabanis, Auguste Cabanès (a cărui operă e dintre cele cunoscute autorilor sintezei), Pierre Vallery-Radot (despre care aflăm că era înrudit cu Sue, al cărui biograf a fost, în ‘Chirurgi de altădată’, dar nu şi dacă se înrudea cu Pasteur Vallery-Radot …), Linacre, Browne, Arbuthnot (a cărui reputaţie literară prezentă e exagerată de autori), Locke (transformat în contemporanul lui … Keats, ambii fiind înfăţişaţi drept ucenicii lui Cooper), Lever (autorul lui ‘Lorrequer’ şi ‘O’Malley’), Thompson (a cărui plasare aici e o altă anomalie, dat fiind că îi e menţionat poemul).
Cu ocazia prezentării operei lui Kruif (cele patru lucrări istorice), aflăm despre Ronald Ross, un alt grafoman.

Marin Voiculescu şi Mircea Angelescu nu cunoşteau direct toate operele înregistrate în volum, şi de unele pare indiscutabil că nici nu erau prea interesaţi.
Există o ironie în situarea lui Mondor de către Duhamel în descendenţa stilistică a lui France (mai ales cu ocazia recepţiei, îndreptând în acest mod insulta adusă cu două decenii mai devreme de către Valéry).

NOTE:

[1] Marin Voiculescu şi Mircea Angelescu omit, însă, să amintească faptul că, în pofida industriei biografice medicale, Pasteur nu a fost medic.