Vechiul Testament ne confruntã cu paradoxul rãzboiului—cu acuitatea paradoxurilor rãzboiului —echivocul rolurilor, gradarea violenţei, etc.. Rãzboiul e o realitate dinamicã, schimbãtoare, a cãrei înţelegere cere rãgaz şi obiectivitate. Asta nu înseamnã cã în VT nu existã propagandã, ci o analizã impasibilã a rãzboiului; dimpotrivã, pornirea şi veninul propagandei abundã, iar efectul resimţit e tocmai sublinierea caracterului paradoxal al unor astfel de evenimente. Rãzboiul înseamnã haos—nu o opoziţie metafizicã regãsitã sub formã de armate combatante. Nicio armatã nu poate reprezenta ‘binele’; natura rãzboiului e haosul, nu limpezimea înfruntãrii unor principii metafizice. Cu alte cuvinte, armatele reale nu sunt entitãţi metafizice—‘creştinãtatea’, sârbii, etc.. Nicio armatã nu are dreptul sã pretindã un alibi metafizic.