Joi seara am mers sã citesc despre o comedie din anii ’50 şi sã fumez; ploua, eram mohorât.
Vin. dim., am citit despre ‘Pasiune’, apoi despre romanele biografice ale lui Lovinescu, ambiţia lui eminescologicã, amintirile fiicei despre raitele prin Moldova; Sorescu aprecia ‘aproape poezia’ ‘Paşilor …’, apropierea lui Lovinescu de lirism în foiletoanele timpurii (e şi o confuzie subiacentã a lui Sorescu: echivalarea lirismului cu poezia, reducerea poeziei la lirism). Experienţa citirii unui roman. Mie romanul acela neovictorian mi se pãruse inform, dezlânat, pedant şi neverosimil, neconvingãtor ca artã, scris dintr-o înclinaţie oţioasã.
Muzicalitatea, inefabilul accederii, mintea şi senzaţia, înariparea, însufleţirea.

Mã gândesc cã eu am pentru englezi sentimentul pe care îl aveau alţii pentru anticii clasici, pentru autorii antichitãţii clasice.

E ca şi când, având 14 ani, gust un episod al ‘Zonei …’.
Nicio operã de artã nu e ‘în sine’, ci e întotdeauna ceva pentru cineva: acesta e regimul semnificaţiei reflexive. Simulacrul fizicalist e urmarea simplismului oţios, şi a urii de sine, a dezechilibrului celui mai nesãnãtos. Critica scientistã vrea sã facã abstracţie de chiar substratul artei.