Heidegger situează chestiunea adevărului înafara biologiei şi a psihologiei, dar nu a cauzalităţii. Heidegger se referă la cauzalitatea implicată în cunoaştere: 'cum cunosc?'
Gnoseologia lui Duns Scotus porneşte tocmai de la bunul simţ. Heidegger nu explică de ce adevărul logic funcţionează, dacă acela din care e derivat este ocultat. Principiul cunoaşterii e neglijat, însă nu apar consecinţe în cunoaşterea logică. Dacă adevărul logic trimite la altceva, presupune altceva, cum de funcţionează în pofida dependenţei lui de ceva care a fost uitat? Cauzalitatea schiţată de Heidegger implică o teorie psihologică, pe care autorul nu pare să o asume. Pe de altă parte, Heidegger prezintă neascunderea ca pe ceva decelabil într-un act simplu, ceva sesizabil. Iar această evidenţă fenomenologică e mitologizată, preschimbată într-o ipoteză istorică.
Spre deosebire de Marcuse, Hedegger pare să propună un monism cognitiv, unitatea actelor cunoaşterii; la Marcuse, dialectica e o alternativă, la Heidegger neascunderea e temeiul, obârşia.