‘Din plinãtatea Duhului Sfânt’. Un blog de literaturã şi psihologie. Tablete, eseuri, analize, racursiuri, adnotãri
luni, 29 octombrie 2012
Iglesias distileazã inefabilul ‘Cerşetorului iubirii’, aroma învoaltã a lirismului şansonetei acesteia—cu toate cã nu fãrã prisosul unor zorzoane, sub formã de tânguiri latino, lamentaţii şi gângureli afectate—sosul dupã reţeta proprie—inefabilul e vioiciunea tonalitãţii pasionate, însã şi aplombul detaşãrii, versurile sunt altele decât ale lui Macias—Iglesias dã o notã de locvacitate—o lejeritate binevenitã, o fluenţã superioarã.
Cinci cântece—‘If You Go Away’ în patru versiuni (--dau titlul englez, pentru cã toate patru versiunile sunt în englezã--)—ordinea descrescãtoare a calitãţii ar fi: Dusty Springfield, Patricia Kaas, Cyndi Lauper, Margie Brandon—şi ‘Mendiant d’amour’, cântat de Julio Iglesias, în spaniolã (versiunea aceasta e şi banalã, şi narcisistã, de o sprintenealã neavenitã, deplasatã, eu cunoşteam cântecul din repertoriul lui Macias). Revenind la ‘If You Go Away’, interpretarea Patriciei Kaas e surprinzãtor de sobrã, şi impersonalã în sensul cel mai bun—pe când Cyndi Lauper oferã o versiune care, deşi cu calitãţi certe, e uşor scâlciatã de un experimentalism pop cãznit, ifose de avangardism pop, care nu servesc deloc cântecul, şi şubrezesc emoţia; lui Margie Brandon i—aş obiecta timbrul, şi tonalitatea de cabaret.
marți, 23 octombrie 2012
Eu sunt omul fãrã nume, Clint Eastwood în trilogia lui Leone—nu vin de nicãieri, nu merg nicãieri, nu am planuri, nu vreau decât leafa, nu mã bãrbieresc, nu am familie, nici complexe, nu mã tem. Abia la 34 de ani am priceput importanţa de a fi vãzut, ca adolescent, câteva filme cu Bronson, Eastwood, Stallone.
Tigrul nu tortureazã, nici nobila pisicã, nici ursul cel viteaz, şi nici neînfricatul şoim. Numai boarfa cu hidosul chip uman, boarfa infraumanã, tortureazã. Nobilele animale nu schingiuiesc; ele stau dinaintea turnantei. Trãiesc în mijlocul unui popor de slugi, de otrepe nedemne—şi de cãlãi benevoli. Dintr—un oraş, e ales un om—şi luat în colimator—sau la roatã—asta e noţiunea ludicã a oligofrenilor rãi.
vineri, 19 octombrie 2012
Nu îmi mai îngrijesc stilul de multã vreme, nu mai fac stil (în sensul nepeiorativ în care se poate afirma asta despre De Quincey, Claudel, evreul argentinian, Radu P.), nu mai caut efecte de stil, e ceva nu numai neîmpodobit, însã chiar colţuros, abrupt, neîngrijit—am trecut la o asprime anticalofilã.
Ierarhiile lumeşti pot fi folositoare, în anumite condiţii; însã ele nu impun cinstire lãuntricã. Sentimentul e înafarã, când vine vorba despre puteri. Trebuie crezut în ele din motive pragmatice şi raţionale, nu cu asentiment lãuntric, care e superflu. Toatã autoritatea e un rãu necesar, un compromis util. Am început reflecţia gândindu—mã la autoritatea bisericeascã; utilitatea ei e testatã de istorie, însã asta nu presupune asentimentul interior, participarea afectivã. Istoria aratã cã e bine sã existe ierarhii raţional gestionate—nu sã crezi în demnitatea specialã a deţinãtorilor. Ierarhiile trebuie sã fie utile, nu venerate, cinstite cu înclinaţie lãuntricã.
duminică, 7 octombrie 2012
miercuri, 3 octombrie 2012
Abonați-vă la:
Postări (Atom)