Morala trebuie să contrazică întotdeauna înclinaţia, să contravină înclinaţiei: antropologia pesimistă kantiană , adică luterană; totuşi, Kant pare să se refere la sublim, la absolutul moralei, nu la traiul cotidian, adică îi aduce luteranismului un rafinament inedit. Kant scria despre virtute, despre altruism şi abnegaţie (poziţia lui putând fi înţeleasă ca ripostă dată unor etici iluministe).

            Binele este mai întâi o experienţă, a ceea ce e încercat, cunoscut drept bun, ca fiind bun.

            Idealurile blazează, dezamăgesc, iar această acţiune demoralizantă şi pustiitoare a lor e cu atât mai eficientă, cu cât e nerecunoscută, sau sesizarea ei e răstălmăcită (ca ‘inerţie a omului vechi’).

            Dumnezeu nu e virtuos, pentru că nu e nici imperfect. Dar nu putem să ne imaginăm temeiul suprafiinţial al fiinţei. Chiar providenţa e însoţirea lui Dumnezeu, sinergia, nu predeterminarea. Ideea de însoţire a zeităţii exista şi în religia greacă, dar neunitară.

            ‘Viaţa e mai mare decât explicaţiile şi interpretările’.  

 

            Cosmosofia celor vechi se întemeiază pe o metodologie discutabilă (chiar dacă ‘orice fenomen trebuie să aibă o cauză’, nu urmează de aici că ea e cognoscibilă în mod pur speculativ). Ideea de ‘cauză fizică supremă’, principiu al tuturor fenomenelor, e şi ea contestabilă, pentru că nu are o intuiţie a ceea ce caută, alta decât i-o furnizase, convenabil, religia: aici, axioma prerogativelor gândirii abstracte e o scurtătură.

 

            Nevoia idealizării iubirii, idealizare prin care e afirmată altitudinea supremă a neamului (pentru cei de odinioară, omenirea era un neam, nu o … specie). De aici, nevoia artei care înalţă esenţa umanului.

            (Joi seara, amintindu-mi vara lui ’91, citesc despre alsaciana Marie-Anne Desmarest, iar ‘Torente’ e din ’38; ‘Teri Meri’, Dessila, despre care s-a publicat şi ceva foarte neghiob; aceleaşi agramatisme îngălate, aici: ‘să le dai […] ca la cele …’).