Simmel nu credea în exegeză, în analiza filigranului, a operelor, pe care doar le menţionează ocazional, ci în interpretarea robustă, inspirată, în elucidarea spiritului (Schopenhauer, Kant, Nietzsche, Goethe, Rembrandt). Nu era un exeget. Se întâmpla, însă, să menţioneze o butadă relevantă, ceva semnificativ pentru întreg.
Activitatea spirituală, întrezărită în operă, îl interesa mai mult decât rezultatele ei. Nu analiza operele, ci ideile generale.
În această privinţă, Simmel îi aminteşte pe Tresmontant şi pe preotul dominican Nolan, care preferă filigranului, înţelegerea întregului, gest cognitiv decis, net.