Identitatea literarã a lui Thomas De Quincey

Identitatea literarã a lui Thomas De Quincey





De Quincey e, împreunã cu Beckford, figura cu adevãrat deconcertantã a literaturii engleze (adicã ‘de limbã englezã’, incluzându—i şi pe americani)—mai mult decât americanul Poe, Scott ca nuvelist, Stevenson şi Wells ca romancier. La 25 şi 26 de ani l—am citit mult—ca şi eseistica lui Stevenson şi istoria lui Hume.
Thomas De Quincey a ilustrat literatura (--în cvadrupla calitate de poet în prozã, eseist, romancier şi memorialist--), critica literarã şi economia politicã. Originalitatea lui e frapantã chiar pentru literatura englezã, care, din sc. XVI, cunoscuse asemenea autori insoliţi.
De Quincey era bibliofil. Ca tânãr, aflase mângâiere în baladele lui Wordsworth. S—a cãsãtorit la 31 de ani; a avut opt copii, soţia i—a murit dupã 21 de ani de cãsãtorie. Peggy fusese cu 11 ani mai tânãrã; a trãit 41 de ani. Unii dau 1816—iar alţii, 1817, ca an al cãsãtoriei lui De Quincey. La 52 de ani a rãmas vãduv. Prin înclinaţii, era clasicist şi germanist. Îi prefera pe romani, grecilor. A sosit la Grasmere în toamna lui 1807; a locuit acolo începând din primãvara lui 1809. În 1813, scrie Davies, ‘idila de la Grasmere s—a încheiat’. Acelaşi Davies remarcã sobrietatea wordsworthianã a ‘Mãrturisirilor …’. 1821 e nu numai data debutului, ci şi a intrãrii lui De Quincey în literaturã; avea deja 36 de ani—şi îl aşteptau alţi 38. Davies crede cã De Quincey nici nu scrisese nimic pânã la 1821. De la o vreme, a trãit în Scoţia.
Bibliofilul De Quincey iubea literaturile latinã, englezã şi germanã. Cu o singurã scriere (despre piesa shakespeareianã cea mai pe potriva firii şi reputaţiei sale), face parte din cvartetul care a impus cultul lui Shakespeare (Coleridge, Hazlitt, Lamb).
A publicat memorialisticã, scrieri autobiografice, fantezii, criticã literarã (existã o culegere din 1909).
Noţiunile de ‘prozã poeticã’ şi ‘poem în prozã’ pot fi discutate în legãturã cu genul literaturii de precizie practicate de Thomas De Quincey. Ea e eseisticã, poem în prozã, memorialisticã, autobiografie, racursi, naraţiune, prozã poeticã, fantezie.
‘Fantezie psihologicã’ (foarte în gustul romanticilor, de la Piranesi la compozitorii sc. XIX), ‘prozã poeticã’, iar o culegere din 1877 se cheamã ‘Romanţuri şi extravaganţe’.
Câteva scrieri ale lui meritã remarcate pentru insolit—un roman, la 47 de ani (‘Klosterheim, sau masca’—romanul gotic lãudat de însuşi Coleridge pentru ‘puritatea limbajului şi stil’) [1]—o lucrare de economie politicã, la 59 de ani; erudiţia lui imensã a alimentat scrieri ocazionale—ca şi la Coleridge.
Locul aparte al naraţiunii gotice ‘Klosterheim, sau masca’, singurul roman scris de Thomas De Quincey, vine din aceea cã autorul era germanist.
În anii ’50 ai sc. XIX, americanii au publicat o ed. de scrieri, în 22 de vols.; în aceeaşi vreme, insularii au publicat şi ei 14 vols.. Cu tot cu acestea douã, antume, existã patru ed. ale scrierilor lui De Quincey.
Nu rãmâne numai scriitorul, ci şi cititorul şi bibliofilul. Sã mai spunem patru lucruri despre Thomas De Quincey:--existã un contrast între faptul cã acela considerat ca reprezentativ pentru ‘scriitorul de vocaţie’ a fost un autor ocazional, care a început târziu sã scrie, iar cam tot ce a scris a fost scriere ocazionalã (mai puţin romanul şi lucrarea de economie politicã—ambele, neremarcabile, se pare)—acesta e paradoxul scriitorului de vocaţie, autor, tardiv, de scrieri ocazionale;--citea mereu, citea foarte mult, şi emoţioneazã cinstirea pe care o acorda poeziei, şi literaturii în general—însã mai ales poeziei, şi intensitãţii în literaturã;--autenticitatea lui ca ‘trãsnit’, ca bizar (în linia Bataille, Bloy, Weininger, Céline, etc.) se coreleazã cu patologia mintalã, cu caracterul sucit al acestui om;--rãmâne nu numai ca neîntrecut scriitor—ci şi ca cititor şi bibliofil; bibliofil a fost toatã viaţa, şi cu abnegaţie. Despre meritele lui literare s—au pronunţat, ocazional, Chesterton şi Ep. Sigrist.

NOTE:

[1] Rezumat ca poveste goticã cu castel labirintic, codri întunecaţi, un bal mascat, crimã, o contesã tânãrã. E deajuns cã îi plãcuse lui Coleridge. ‘Puritatea limbajului şi stilul’ dau sã se înţeleagã cã e la fel de bine scris ca şi eseistica.