Am simţit tradiţia literară românească nu ca pe un lux sau un ornament, ceva facultativ sau superflu, ci drept ceva absolut necesar, şi ca o alternativă inefabilă la prezent, inclusiv la falsa afirmare de azi a tradiţiei, la afirmarea ei muzeală, neconvinsă şi formală (retorica festivistă, etc.); în vremea lui Călinescu, «tradiţionaliştii» erau alţii, şi pe atunci existau şi alte posibilităţi.
Pentru fiecare, tradiţia înseamnă mai ales metabolizabilul ei, în principal acest metabolizabil.