Simmel, filozoful care chiar a ajuns sã spunã ceea ce avea de spus, a scris o operã foarte echilibratã, în care sintezele, cuprinzãtoare (‘Filozofia banilor’, impozantul tratat de sociologie, cãrţile despre Goethe, Rembrandt, Kant, Schopenhauer, Nietzsche) sau de dimensiuni mai reduse (scurtele sinteze despre Rodin, Michelangelo, diverse studii comparative), alterneazã cu pãtrunzãtoare articole şi eseuri, operã a cãrei diversitate echilibratã o face recomandabilã ca model literar; e ideea mea de operã reuşitã, echilibratã, izbutitã.
‘Filozofia banilor’ nu e o carte de teorie economicã, ci de filozofia culturii, care e, la Simmel, o laturã a sociologiei.
Simmel e autorul unei sociologii de inspiraţie marxistã, iar aceastã amprentã marxistã existã la toţi marii lui contemporani—la Tőnnies şi Weber. Kant, Marx şi Nietzsche au fost inspiraţiile acelei generaţii.
Simmel marcheazã revenirea decisã a simţului metafizic, într—o generaţie cu un viu instinct filozofic.
Am început prin a spune cã izbânda lui Simmel e, între altele, şi de a fi scris o operã foarte echilibratã.
Cazul nu e izolat; de la Kant şi idealiştii nemţi, pânã la neokantienii contemporani lui Simmel, şi mai departe, existã destui autori care au izbutit sã exprime complet ceea ce gândeau. (Prin comparaţie, opere ca ale lui Klages şi Spengler apar cumva unilaterale, cu toate cã la întâiul chiar existã atâta varietate de subiecte şi incidenţe—caracterologie, grafologie, teoria naturii, etc..)