Beyle lăsa ca sentimentul să îi inspire naraţiunea, aceasta poate fi dictată de ceva ce mai întâi simţi, o dispoziţie, lucrul a fost sesizat de Giono, M. Caragiale, Barbey, Gobineau, etc.. Se începe cu sentimentul acela, cu câteva senzaţii, spontan, inspirat, cu spontaneitatea reală, dinamică, a inspiraţiei, nu cu aceea precară, aleatorie şi neautentică, a dicteului. Spontaneitatea nu înseamnă dicteu. Nu ajută, dacă spui ceea ce îţi trece prin minte. Dar important, deocamdată, e că sentimentul poate să preceadă şi origineze naraţiunea.
Dicteul face din pagină, scrumiera gândirii.