Integrism şi analizã. Triumfalismul holist şi realismul raţionalist în filozofia religiei

Integrism şi analizã. Triumfalismul holist şi realismul raţionalist în filozofia religiei




Sã pornim de la un ex. din religiologie: se vorbeşte de minuni interreligioase; nu numai interconfesionale, ci şi interreligioase. Existã pãgâni care venereazã sfinţi creştini. Actul rugãciunii—al invocãrii şi petiţiei—funcţioneazã, aşadar, şi înafara eclezialitãţii vizibile, a eclezialitãţii vãzute? E detaşabil de ansamblul vãzut? De unde provine aceastã eficienţã? Existã pãrţi ale întregului care sã aibã eficienţã autonomã, detaşabilã de aceea a întregului? În analiza chestiunii existã o abordare holistã, şi una raţionalist—analiticã. O poţi aborda holist (organicist, integrist), sau raţionalist, obiectiv.
Raţionalismul îşi reprezintã o ierarhie cu pãrţi detaşabile, (dintre) care (unele) pot avea eficienţã autonomã, independentã. Pot funcţiona înafara întregului, detaşat de ansamblu. Ansamblul le potenţeazã, însã poate şi lipsi. O înţelegere incompletã e mai bunã decât nicio înţelegere.
Realiştii cred cã partea e detaşabilã şi poate sã aibã o eficienţã autonomã. Integriştii cred cã semnificaţia pãrţii (de ex., aceea a unui act religios) e nedetaşabilã de aceea a întregului, cã partea funcţioneazã numai în cadrul întregului, cã e neeficientã înafara acestuia. ‘Întregul’ acesta e denumit, de integriştii rãsãriteni, în diferite moduri—‘duh’, etc., prescurtãri pentru o intuiţie\ trãire genericã. Reprezentarea aceasta triumfalistã, orgolioasã, e subîntinsã de o filozofie organicistã şi anti—analiticã; se invocã neprecizabilul, discuţia devine numai pledoarie, elasticitatea e inexistentã.
Cãutând sã desemneze indicibilul, integriştii nu—l pot desemna decât polemic, fãcând apel la contraste, la ‘ceea ce nu e cum ar trebui’—prin diferenţã. E ‘teologia deosebirii’—teologia lui ‘spre deosebire de …’. ‘La noi e altfel decât la ei’—sunã, în rezumat, abordarea holistã.
Adevãrurile (parţiale, nedepline) înseamnã ceva, chiar dacã nu sunt laolaltã ca sã formeze adevãrul întreg. Pe de altã parte, cine întruneşte mintal adevãrul întreg? Adevãrul întreg are o existenţã teoreticã, abstractã, în manuale. Existã teologi care pledeazã, nu analizeazã. Înţelegerea integristã şi idealistã, triumfalistã (Rose, Colliander), şi aceea analiticã, autonomistã şi realistã (Sf. Toma, Vaticanul II). De ex., existã o eficienţã autonomã, detaşabilã, a actelor religioase—‘minunile interreligioase’, etc.. Înţelegerea realistã, analiticã, se coreleazã cu sublinierea esenţialului. Adicã, esenţialul se transmite prin parte, partea realã poartã semnificaţia. Partea nu e fãrã valoare, e independentã de întregul real, are semnificaţie.