Cãlãtoria cãtre Rãsãrit (În întâmpinarea Soarelui)

2012-02-10T19:17:00.000+02:00

Alternativele în credinţã nu sunt deismul sau superstiţia, credulitatea, iar o idee filozoficã despre Dumnezeu e preferabilã uneia superstiţioase, magice. Gândirea e mai bunã decât credulitatea—şi raţionalitatea, decât superstiţia. A ‘prelua’ credinţa, adicã a imita credinţa altora, înseamnã a trişa. (E şi o formã de idolatrie, ca închinare la mintea altcuiva, la o minte strãinã, neproprie.) Unii nu aşteaptã sã ajungã la credinţã, la încredinţarea raţionalã, ci o îmbracã aşa ca pe hainã, o preiau, o imitã; fac din ea o uniformã, o flamurã, ceea ce le falsificã mintea.
Pentru unii, credinţa e ceva ce preaiau, ceva ce se preia, ceva transmis mecanic, automat. Credinţa are un caracter împãrtãşit, comun, transindividual—însã nu preluabil, anonim, impersonal (existã o impersonalitate superioarã a formulãrilor credinţei, care sunt numai repere; în acest înţeles, se poate reveni, spunându—se despre credinţã cã are un caracter nepersonal, obiectiv).
Ce înseamnã cã s—a ajuns la încredinţarea religioasã?
Ap. Pavel scrie despre credinţã cã e ceva util în vederea unui scop mai înalt. Ea e folositoare pentru atingerea vieţii veşnice, nu e o caracteristicã a acesteia. În viaţa veşnicã, încredinţãrii raţionale probabil cã i se va substitui un alt fel de cunoaştere, nemijlocitã. Credinţa e o formã provizorie şi mundanã a vieţii sufleteşti, o lucrare sufleteascã caracteristicã numai existenţei mundane.

Deismul e mai aproape decât credulitatea, superstiţia şi mentalitatea magicã şi conjuratoare, de credinţa autenticã, deplinã, fiindcã e o formã de încredinţare raţionalã, intelectualã, ca şi credinţa propriu—zisã, apostolicã.

2012-02-10T19:14:00.000+02:00

Fiinţa nu ‘vrea’, nu decide sã acţioneze, cu o facultate sufleteascã distinctã de aceea a cunoaşterii. Vrea în acelaşi mod în care şi cunoaşte, operaţiunea e aceeaşi. În om nu existã decât afectivitate şi înţelegere, sau elementul afectiv şi acela cunoscãtor; voinţa nu existã ca entitate distinctã, nu are poziţia unui al treilea termen. Existã altceva: existã impulsuri, etajul pulsiunilor, semiconştientul şi subconştientul. Caracteristica intelectului e de a decide şi a alege. Deciziile cu privire la practicã, la acţiune, se numesc voinţã. Voinţa e decizia practicã, articularea sufletului cu acţiunea. Omul e caracterizat de afectivitate şi înţelegere.
S—ar putea obiecta, însã, cã prin voinţã se înţeleg puterile sufleteşti solicitate pentru îndeplinirea deciziei—coerenţa comportamentului cu hotãrârea, resursele antrenate în efectuarea a ceea ce a fost decis.
A vrea nu înseamnã numai a se hotãrî pentru ceva, ci a şi acţiona ca atare, în vederea realizãrii deciziei. Desigur, în limbajul comun prin ‘voinţã’ se înţelege mai ales aptitudinea îndeplinirii a ceea ce a fost ales, cu asumarea costurilor; ori, care e facultatea cãreia îi revine tenacitatea înfãptuirii? În acest sens, voinţa e facultatea acţiunii şi a comportamentelor.
Care e sursa tenacitãţii şi a temeritãţii, unde e sediul descurajãrii? Cred cã acestea rezultã din articularea vieţii afective cu înţelegerea, sunt satisfãcãtor explicate de cãtre îmbinarea acestora. Omul înţelege şi simte; din acestea rezultã comportamentele sale.
În dinamica psihicã, hotãrârii iniţiale, ‘solemne’, îi urmeazã decizii de parcurs, reevaluãri decizionale, responsabile pentru schimbarea cursului, pentru oscilaţii. Existã un feedback al acţiunii şi deciziei. Rezultatele de parcurs duc la reformularea deciziei, la schimbarea ei. ‘Voinţa’ e acest joc al evaluãrii rezultatelor. Comportamentul e ajustat în funcţie de rezultate.
Comportamentele rezultã din interacţiunea, jocul cunoaşterii şi afectivitãţii; o acţiune e subîntinsã de o secvenţã decizionalã, în care hotãrârea e ajustatã pe parcurs, în funcţie de rezultate, de cursul înfãptuirii.

2012-02-10T19:13:00.000+02:00

Al treilea playlist din februarie are 68 de cântece (adicã peste cinci ore de muzicã)—douãsprezece Human League, patru Barenaked Ladies, unsprezece The Thompson Twins, treisprezece Spandau Ballet, cinci Talk Talk, nouã Johnny Cash, trei Katrina& The Waves, trei Ugly Kid Joe, cinci Spin Doctors, şi câte un Brobdingnagian Bards, Cirith Gorgor, Mekong Delta.

2012-02-10T19:12:00.000+02:00

Despre filozofii care sunt cei mai importanţi pentru mine—Simmel, Schopenhauer, Husserl, Blondel, Sf. Toma, câţiva tomişti—nu pot sã afirm cã sunt şi cei mai mari; o astfel de distincţie e posibilã şi raţionalã.
Filozofia înseamnã rezultatele interpretãrii realului, rezultatele gândirii, ale analizei, nu afilierea, etc.; mã gândeam cã filozofia lui Ortega asta este—ceea ce a scris, interpretarea datã realitãţii, nu şcolile de la care s—a revendicat, etc.. ‘Şcolile’ sunt nişte indicatoare de însemnãtate şi înţeles foarte relative. Un autor, iniţial neokantian, Simmel, a orientat alţi doi filozofi, iniţial neokantieni şi ei—v. Keyserling şi Ortega.
‘Şcolile’, dacã existã, sunt primul pas în înţelegerea unui filozof, etapa preliminarã, extrinsecã —nu rezultatul acestei înţelegeri; cu alte cuvinte, filozoful nu conteazã ca ‘exponentul unei şcoli’, ci al propriilor rezultate, iar rezultatele filozofice autentice nu mai poartã emblema şcolilor.

Husserl—Simmel, Bergson, Noica. Şestov, Ortega, Petrescu, Gherea, Şora.
Husserl îl aprecia pe Simmel—Simmel, pe Bergson—Bergson îl dispreţuia pe Husserl.
La noi a existat un interes destul de timpuriu pentru fenomenologie, la autorii interbelici—interes sincron, sã zicem, cu acela din Franţa.

2012-02-10T19:09:00.000+02:00

Când se spune despre credinţã cã e o virtute supranaturalã, asta înseamnã cã prezenţa ei denotã cooperarea sufletului cu Dumnezeu, aşadar activitatea sinergicã; credinţa nu înseamnã acceptarea unor afirmaţii istorice, sau, degradant, credulitatea şi atitudinea magicã, încrederea superstiţioasã. Credinţa nu aparţine naturii în mai micã mãsurã decât virtuţile zise naturale; însã prezenţa ei denotã ceva mai mult—natura umanã în sinergie, completatã, situatã pe fãgaşul care îi e propriu, în timp ce despre virtuţile zise naturale se poate spune cã prezenţa lor nu e suficientã ca sã denote existenţa sinergiei divino—umane.
Toate virtuţile sunt ale omului, şi în folosul omului; credinţa nu înseamnã preluarea înţelegerii umane de cãtre o instanţã superioarã. Ea e tot a omului, a firii umane, şi ceva uman, deplin uman. Natura e completatã şi desãvârşitã, astfel, nu suplinitã, nu înlocuitã de altceva. Existã tendinţa de a atribui virtuţile teologale—ca şi, la Sf. Pavel, rugãciunea—unei instanţe spirituale superioare; astfel de teze sunt echivoce. Pretutindeni, unde lipseşte lucrarea firii create, lipseşte şi lucrarea harului. Harul nu lucreazã în om decât ca sã suscite conclucrarea omului, şi în vederea acestei conclucrãri. Harul necreat nu se poate substitui existentului creat, aşa cum ar fi tentaţi sã sugereze autori ca aceia care atribuie acţiuni spirituale umane, altcuiva (de ex., rugãciunea sau caritatea sunt atribuite exclusiv Sf. Spirit, nu conclucrãrii Acestuia cu firea creatã).
Bineînţeles, ‘vârful credinţei’, piscul ei, e lucrarea directã a Sf. Spirit; asta se poate spune. Însã fiecãrei lucrãri necreate trebuie sã îi corespundã o lucrare, de aceeaşi naturã, a sufletului.
Simpatia sau caritatea e o lucrare mântuitoare; ce sens are sã se spunã cã nu omul, ci Sf. Spirit o efectueazã, o îndeplineşte?
Caritatea e poruncitã de Iisus ucenicilor; chiar dar fiind, ce înţeles ar avea ca sufletul sã nu participe la lucrarea caritãţii?

Ap. Pavel vrea sã spunã cã rugãciunea e ghidatã, inspiratã, cãlãuzitã de prezenţa lãuntricã a Lui Dumnezeu, ‘vârful minţii’, licãrirea despre care vor vorbi misticii; însã sufletul uman se roagã împreunã cu Sf. Spirit, iubeşte împreunã cu Sf. Spirit. Altfel, extrinsecismul cu referire la virtuţi, atribuirea lor ‘mai degrabã harului’, poate sã lase impresia de pietate, de restrângere pioasã a umanului, însã pregãteşte panta care duce cãtre luteranism şi imputarea exterioarã. Teza absenţei activitãţii corespondente a sufletului din lucrarea virtuţilor duce la un formalism extrinsecist care vlãguieşte viaţa creştinului; ar rezulta cã mântuirea va decurge din imputarea exterioarã a acestor virtuţi, din atribuirea unei sfinţenii extrinseci. Chiar dacã va fi fiind tomistã, ideea caracterului extrinsec al caritãţii depline pregãteşte panta cãtre imputarea exterioarã.

2012-02-10T19:08:00.000+02:00

Existã, aşa cum o afirmã toate manualele, o tradiţie empiristã (şi uneori anti—metafizicã, alteori numai nemetafizicã) a filozofiei engleze—de la franciscanul Bacon, la Lordul F. Bacon, Hobbes, Locke, deiştii sc. XVIII, Hume, Bentham, Mill, Spencer şi filozofii analitici.
În aceastã genealogie, numai Hume are o poziţie echivocã, la graniţa dintre empirism şi idealism; anticreştinismul sãu tãios, continuat în istorie de admiratorul sãu necondiţionat, Gibbon, nu face din Hume mai puţin un precursor al criticismului kantian şi al idealismului nemţesc, în special în versiune kantianã, ca la Schopenhauer. Aşa se face cã Hume a fost intens gustat de autori puţin înclinaţi sã aprecieze tradiţia empirist—utilitaristã a filozofiei engleze, empirismul sãu nu a fost un impediment, nu le—a descurajat admiraţia.
Hume, ba chiar Spencer şi Hobbes, au avut admiratori de bunã calitate; Hume era citit de Marcel, Borges, Cioran (fãrã a mai vorbi despre Schopenhauer, sau despre admiratorul atât al lui Hume, cât şi al lui Rousseau: Kant).
Hazlitt îl dispreţuia pe Locke (nu şi pe Hobbes!), iar Coleridge—pe Hume.

Dintre idealişti, Berkeley i—a interesat pe Schopenhauer, Papini şi Borges—iar Bradley a avut admiratori de anvergura lui Marcel, Eliot şi, în zilele noastre, Ep. Sigrist.

Hume rãmâne, pentru şicul sãu literar (contestat numai de Coleridge), un fel de Kant pentru oamenii de gust, cu înclinaţii literare (Marcel, Borges, Cioran).
Cei mai interesanţi doi filozofi englezi au fost un scoţian şi un irlandez.

Coleridge şi De Quincey se interesau de filozofia nemţeascã, iar Hazlitt, de Bentham; nu ştiu dacã stilul lui Bentham e blamabil fiindcã e încâlcit, stângaci (ca, de ex., al lui Kant), un stil neîngrijit, sau fiindcã e oracular şi idiosincratic.
Noica îi dispreţuia pe Schopenhauer, Schelling, Kierkegaard, Jaspers, pe ‘esopici’, etc., însã se arãta gata sã accepte meritele filozofice ale lui Bentham.

Bentham, Mill, Spencer, pragmatiştii.

2012-02-10T19:03:00.000+02:00

Al doilea playlist din februarie are o sutã de cântece, şi patru conversaţii cu Girard—în total: peste 12 ore (de muzicã şi conversaţii). Muzica înseamnã zece Enrico Macias, treizeci şi opt Bob Dylan, optsprezece Alice In Chains, cinci Midlake, şapte Godspeed You! Black Emperor, treisprezece Arcade Fire, opt Slint.

Editurile care îmi plac

2012-02-10T19:02:00.000+02:00

Editurile care îmi plac

1—NEMIRA;
2—EDITURA INSTITUTULUI EUROPEAN;
3—SAPIENTIA;
4—GALAXIA GUTENBERG;
5—TREI;
6—PARALELA 45;
7—HERALD;
8—LEDA;
9—UNIVERS;
10—HUMANITAS;
11
12—POLIROM.

Am avut idile bibliofile cu RAO, şi chiar cu TEORA şi ANTET.

2012-02-10T18:55:00.000+02:00

Era o serie de filozofie, nu de eseisticã, era impropriu denumitã; interesul era prioritar unul filozofic, nu literar.

Noica citea ca sã raţioneze, Gracq—ca sã simtã; Noica putea, presupun, înregistra simţirea, însã nu îi acorda o semnificaţie primarã, fundamentalã.

Noica—şi despre Schopenhauer, ‘esopici’ în general, Foucault, Heisenberg, Jaspers, Schelling.

Principiul formatului—‘Morgan’, Schopenhauer, Noica. Ansamblu diacronic. Nu e un instantaneu, ci o tendinţã. Un traseu.

Pentru autori ca v. Hügel şi Marcel, Royce era un autor interesant, instructiv.

Ca modalitate oracularã, apodicticã şi enunţiativã, narcisistã, de a face filozofie, Hegel are un singur precursor în filozofia modernã—pe Spinoza (nu mã refer la ‘celelalte filozofii’, la filozofiile ermetice, neoplatoniciene, etc.). Numai Spinoza mai propusese o filozofie ca viziune, enunţarea unei viziuni metafizice. În tradiţia principalã a filozofiei europene, Spinoza e întâiul precursor al lui Hegel, de la neoplatonicieni încoace, în privinţa unei filozofii oraculare, apodictice şi enunţiative; însã îi e superior prin aceea cã mãrturiseşte cã porneşte de la nişte axiome, de la un nedemonstrabil individual—aşadar, cã expliciteazã o simţire, cã porneşte de la ceea ce simte, aşa încât va demonstra ceea ce simte, plecând de la nişte axiome alese dupã criterii individuale. Hegel nu va recunoaşte acest lucru.

Pentru unii cel puţin, ‘Inelul nibelungilor’ e mult mai interesant decât ‘Toma Alimoş’.

Proust, care îi frecventa pe aristocraţi, nu era nemulţumit—ca Faguet—de modul cum îi reprezenta Balzac, nu era indignat de inadvertenţe.

Pachetul de ţigãri de marţi l—am început la 11 ¾.

1 ½ ani—1 ¾ ani.

Diferenţa vãditã. Bucuria iniţialã& refuzul& lipsa de bucurie, absenţa bucuriei& lacrimi& şosete.

Mi. dupã—amiazã mai aveam 14 ţigãri din pachetul din ajun.

Câtã vreme remarci cã, fãrã a fi strâmtorat, nimic din ceea ce ai nu te face fericit, e o iluzie sã—ţi închipui cã ceea ce n—ai te—ar putea face fericit; nu te va face din ceea ce n—ai, dacã nu te face nimic din ceea ce poţi cu adevãrat avea.

Factorul voinţei şi al lucrãrii umane; din principiul cooperãrii naturilor, rezultã cã acolo unde lipseşte firea creatã, lipseşte şi harul, unde nu lucreazã firea creatã, nu lucreazã nici harul. Iar natura creatã nu e suportul, sau vehicolul harului, ci colaboratorul sãu. Sunt necesare voinţa, activitatea, lucrarea umane.

Nu gãsesc acel loc arhimedic, deşi îl caut, fiindcã însuşi sistemul de referinţã e stricat, e bolnav.

O analizã a bolilor fiinţei, şi lucrarea vindecãtoare a Poruncilor.

Existã o metafizicã a VT, însã nu acolo unde e cãutatã (‘stejarul din Mamvri’ ca prefigurare a Sf. Treimi, etc., locurile comune ale politeismului creştin deghizat); pe latura imaginarului, evreii le sunt inferiori pãgânilor, imaginativitatea lor e mai puţin sugestivã, mai finitã.

Creştinismul liberal, subliniind importanţa eticului, semnificaţia socialului, nu e mai eticist decât Montaigne, sau decât stoicii; eticii i s—a scornit un nume rãu, o reputaţie de pedanterie, formalism, miopie şi bornare, ca opusã lãrgimii misticii. Cred cã e o greşealã. Montaigne, stoicii se preocupau de eticã; întâietatea eticului nu înseamnã eticism, unilateralitate.
Etica a fost ‘întoarsã pe dos’, rãstãlmãcitã, scâlciatã.
Accentuând caracterul sanogen şi restaurator al normelor creştine, valabilitatea lor imediatã, utilitatea lor, nu cred cã ceea ce se numeşte creştinism liberal se dovedea superficial sau obtuz; depinde, însã, de înţelegerea eticului care are curs. Astfel, o parte a liberalismului german se inspira din etica lui Kant. Aşadar, obiecţionabilã e etica aleasã, interpretarea filozoficã a eticii, nu preferarea eticului. Eticul nu trebuie neapãrat suplimentat.
Creştinismul dã nişte analize bune ale patologiei fiinţei, şi recomandã nişte remedii bune.
Paradigma kantianã a moralei, etica imperativului categoric, a inspirat teologia liberalã; însã existã şi alte învãţãturi, poate preferabile. Iisus este un dascãl de moralã—însã nu un dascãl de moralã kantianã.

Jurnale—ca Rainer despre Guyau, Bloy despre vizionare şi Poe, Renard despre ceea ce citea/ se întâmpla sã citeascã. Anatomistul, despre poezia lui Guyau—ideea, emoţia, sentimentul, fuzionate. Unitatea diacronicã, asamblarea diacronicã, tiparul diacronic.

Patru jurnale—douã franceze, douã româneşti.

Literatura atribuie comportamentelor o coerenţã, raţionalitate şi linearitate, inexistente. Astfel de simplificãri falsificã.

Luteranismul a respins conlucrarea numai în teorie; altfel, nu e un pasivism. Şi dacã ne gândim la Bonhoeffer, sau la liberali, sau chiar la aşa—numitul moralism protestant, remarcãm cã tocmai contrariul e adevãrat. Protestantismul îşi reprezintã greşit scopul şi nivelul, ca şi natura lãuntricã, ale acestei conlucrãri, nu faptul în sine, de a cãrui importanţã e foarte pãtruns. Etosul protestant e însãşi aceastã conlucrare—efectivã, evanghelicã.

Credulitatea, dependenţa, infirmitatea, au fost învinse de perfidie, rãutate, oligofrenism. Combinaţia acestor defecte extreme a fost aceea dezastruoasã.

Oamenii care onorau numele de filozof, şi harisma filozofului. GS despre HB, HB despre WJ, HB despre EH. [GS despre FN şi HB; HB despre FN. Francezii şi nemţii. Mai întâi nemţii, ca IK şi AS, şi englezii—apoi, englezii şi nemţii.]

Am tendinţa de a subînţelege ca anglicane şi facţiunile dizidente engleze, protestantismul englez. Dizidenţii englezi nu sunt anglicani—şi existã un protestantism englez—altceva decât calvinismul anglicanilor.

Luteranismul mi se pare un fenomen religios similar anglicanismului—iar doctrinal, probabil mai apropiat de catolicism decât poate sã fie anglicanismul, care a înglobat învãţãturi reformate. (Luteranismul corespunde mai bine fostei mele idei despre anglicanism—un catolicism naţional, dizident.)

Etalonul meu e blogul catolicului Watson—ca

Nimic nu e mai greu de câştigat, şi mai uşor de pierdut, ca încrederea.

Montaigne, Troeltsch, Bonhoeffer—o minte criticã, circumspectã, mundanã, dezîmbâcsitã, antimagicã, lucidã, raţionalã, însã nu apaticã sau posomorâtã; a sesiza caracteristica individualã, întorsãtura.

Acurateţea din viaţã, elasticã şi inteligentã, va modela şi gândirea abstractã, teoreticã şi criticã; ultimele 6 s., şi ieri (mi.)—tel., scãrile, rãtãcirea, tonul, refuzul, irepetabilul, ireparabilul. Unde lipseşte lucrarea firii create, trebuie sã lipseascã şi aceea a harului—n—are cine corespunde harului, şi conclucra cu el. Firea necreatã, primã, nu e o breşã, o discontinuitate în lanţul cauzal al mundanitãţii.

Realitatea mi se pare inteligibilã numai în interpretarea unor filozofi, a unor minţi filozofice şi critice, şi în aceea a unor modernişti, progresişti şi protestanţi.

Articole şi studii. Ţinuta şi tonul cuvenite. Catolicul Watson—pragul. Vioiciunea.
Minte criticã.
Formatul discuţiilor filozofice.
Catolicul Watson—pragul.
Watson& Jolley& Horguelin.
Articole& studii.
Watson& despre Dna. Rand, W. James, RB.
Luni& marţi.

Articole& studii.

Catolicul Watson& Jolley& Horguelin.

Hartshorne, Fechner, W. James, Eliade\ ’97, Lequier.

Nivelul infrauman. Disputatã de fenomene biologice şi morbide, în niciun caz etice (altruism, etc.). Ipocrizia monstrului, calomnia, ferocitatea, ura sufletului neputincios, sterp şi paralizat. Egoistã, mârlancã, oligofrenã, servilã, subjugatã şi parşivã. Dispreţul. Nu aparţineam acelei lumi.

Joi, de la 2 ¼, fumat; mai aveam 13 ţigãri din ajun.

Chiar în hãţişul scientismului sc. XIX, câtã deosebire între Fechner şi Bernard, între Lotze şi Taine!
Am citit în douã locuri despre admiraţia psihologului James, pentru Fechner; o datã, cã îl cita, altã datã cã a prefaţat o trad.. Fechner face parte din grupul psihologilor experimentali nemţi din sc. XIX, a cãror metodologie o vor prelua francezi ca Binet şi Ribot, şi care l—au inspirat şi pe W. James. Despre învãţãturile lui Fechner citisem, în ’97, la Eliade, al cãrui jurnal mi—a lãsat o vie impresie; Eliade îl citea pe Fechner, şi mã întrebam dacã nu—l confund pe acesta cu Lotze, însã amintirea mea, dupã aproape 15 ani, e corectã. Despre filozofia lui Lotze, cel cu care mã întrebasem dacã nu—l confund pe Fechner, a predat Simmel.

Despre Lotze sau Fechner: ca Watson despre Rosmini.
Principiul formatului: ‘Morgan’, Schopenhauer, Coleridge, Rainer, Bloy.
Schudt.
Schudt& GC.
Catolicul Watson& Jolley& Horguelin—policieruri, muzicã.

Paradoxul prin care poezia, care ar trebui sã fie literatura cea mai încântãtoare, ajunge sã fie cea mai anostã şi ponositã.

Nu e vorba de a remarca, ci de a sublinia, a accentua. De ex., defectul existã, însã e supraestimat, exagerat. ‘Jumãtatea de adevãr’, tendenţiozitatea.

Joi—600+ 140+ 220 mii, şi 2, 817 mil..

Joi—mai aveam 550 €. (100 €--ed.; 200 €--facturi.)

Lawrence, FMD, ‘Femeia în roşu’, ‘Leneşul’& ‘Vãlul pictat’, ‘Letonul’. Borges& ‘Exuvii’.

Neatenţia însãşi la realitatea cotidianã, neasumarea acestei realitãţi, abstragerea, e o formã de demenţã. Mintea se şubrezeşte astfel.

Punk—ul/ grunge—ul au adus în rock o neglijenţã cãutatã, deliberatã, studiatã, semn de dezinvolturã superioarã şi de esenţialism. (A existat, bineînţeles, şi un punk calofil—acela care a trecut în New Wave.)

Gândul restriştei financiare mi—a moderat o vreme numai, câteva z., impulsul de a cheltui, nãravul de a cheltui nestãvilit.

Existenţa nu e Austerlitz. Realul existenţei nu e dat de gesturi dramatice, ci de coerenţa de zi cu zi—de neconcesivitatea în cele mici, de necomplacerea în ticãloşire, becisnicie, dezlânare şi torpoare.

Pleava, zgura, zaţul.

Mântuirea nu implicã legãtura culticã cu Iisus.
Iisus menţine disciplina religioasã, însã o flexibilizeazã şi o funcţionalizeazã, acordã întâietate semnificaţiei existenţiale.

Vin., de la 4 ¾, mai aveam 10 ţigãri (primele 10 le fumasem de la 1 ½ la 4).

Într—o dugheanã de pantofi, o brunetã cam bondoacã, nu foarte tânãrã, povestea cu delicii un semiviol (baricadarea ei în baie, cedarea, etc.).

Inconfundabilul, inegalabilul ton literar schopenhauerian e numit aristocratic; pentru interesul cititorului, e mai important cã acest ton îi e propriu lui Schopenhauer, inimitabil, neregãsibil la nimeni altcineva. Aspirând cãtre aceeaşi sonoritate aristocraticã, alţii au ajuns numai la stridenţã, sau la lipsa de tact. Tonul, în literaturã ca şi în viaţã, e numai expresia unei individualitãţi—e, ca atare, nesubsumabil.
În viaţa lui Schopenhauer, totul pare sã ţinteascã individualizarea, cultivarea sufletului deplin individualizat; însã maestrul neamţ era conştient cã abrutizarea nu e remediul individuaţiei nefaste, aşa încât nu îi poate fi imputatã incoerenţa.
Abrutizarea, scufundarea în larvar, îndobitocirea, nu sunt remedii ale individuaţiei, în ochii cuiva care considerã individuaţia un blestem.

2012-02-06T19:32:00.000+02:00

Despre baronul v. Hügel, modernistul care corespunde cel mai bine intereselor şi gândirii mele, a scris o carte Steinmann, biblistul francez care e şi autorul unei lucrãri despre Simon, întemeietorul criticii biblice moderne.
Filozofic, v. Hügel era cel mai cultivat dintre modernişti. Era un filozof competent, era surd, şi a început sã publice târziu; dintre moderniştii catolici, e singurul care mai e citit de cãtre cei interesaţi de lecturi religioase—cu toate cã prejudecãţile despre defectele lui variazã—astfel, unii sunt încântaţi sã nu gãseascã în v. Hügel autorul pios la care se aşteptau—pe când reticenţele altora provin din reputaţia baronului de a fi un filozof abstrus, tehnic, de jargon.
La pg. 34 a culegerii schimbului sãu de scrisori savante cu Briggs, v. Hügel enunţã elementul întâietãţii Bisericii. Scrisorile acestea sunt mai importante pentru ecleziologia prezentatã de baron, decât pentru discutarea filologiei biblice.
Rugãciunea e oglinda existenţei, scria v. Hügel. Scriind teologia rugãciunii, baronul şi—a tematizat deprinderea de a se ruga, şi practica, precizând, totodatã, ceea ce se subînţelegea: rugãciunea lui era adoraţia, nu petiţia sau gratitudinea; de unde şi obiceiul adoraţiei sacramentale. Vorbeşte şi despre felurile în care se roagã catolicii, şi despre propria lui idee de rugãciune.
V. Hügel nu—l plãcuse pe Newman, o ştiam din scrisori, şi prevedea cã oratorianul englez va fi necanonizabil (din cauza acestei lipse de bucurie, pe care v. Hügel o remarcase cu neplãcere); impresia umanã fãcutã de Card. Newman lãsa, se pare, de dorit, omul era mohorât, posomorât.

2012-02-06T19:28:00.001+02:00

V. Hügel pare sã admitã, nu se ştie de ce, obiecţiile lui Loisy referitoare la autenticitatea ultimelor cuvinte ale Lui Iisus. Însã e un caz în care cele mai arbitrare presupuneri sunt oferite drept biblisticã. De unde cunoştea Loisy detaliile execuţiei prin crucificare în Palestina în sc. I? De unde putea sã ştie cum a decurs ACEA crucificare? De unde putea Loisy sã fie sigur cã distanţa la care erau ţinuţi cei prezenţi fãcea imposibilã înţelegerea cuvintelor pronunţate de Rãstignit? E plauzibil ca asistenţa, publicul rãstignirii, sã fi fost ţinut la o distanţã de câţiva metri de cruce. Nu vãd niciun motiv pentru care cuvintele Lui Iisus sã nu fi putut sã fie înţelese de cãtre cei prezenţi. Nu vãd niciun motiv ca mãcar câţiva martori ai unei rãstigniri oarecare dintr—o provincie romanã sã nu fi putut ajunge la câţiva metri de cruce, de unde sã fi putut desluşi ce spunea crucificatul.

2012-02-06T19:25:00.000+02:00

Gnoseologia e fie o ştiinţã interdisciplinarã, la intersecţia filozofiei cu psihologia, fie, ca la neotomişti, o disciplinã filozoficã adiacentã psihologiei (filozofice); e o doctrinã despre cunoaştere, iar filozofia şi psihologia (empiricã, experimentalã) nu sunt mutual exclusive, ci complementare. În firescul cunoaşterii, abordãrile conflueazã, sunt complementare, se completeazã mutual.
La Kant, gnoseologia înseamnã examinarea condiţiilor apriorice ale cunoaşterii, nu a mecanismelor psihologice sau a factorilor biologici, civilizaţionali, etc.. Analizând actul cunoaşterii, scolastica se intereseazã de dinamica procesului, fiind, aşadar, mai aproape de explicarea decursului cognitiv. Însã aceste abordãri nu sunt ermetice, se intersecteazã şi se completeazã.
Pe de altã parte, teoria cunoaşterii a lui Kant e condiţionatã istoric, depinde de reprezentãrile psihologice ale vremii lui, de felul cum îşi reprezentau savanţii sc. XVIII mecanismele psihice ale cunoaşterii, de reprezentarea lor despre psihic.

2012-02-06T19:23:00.000+02:00

Apollonios şi restul spiritualitãţii pãgâne nu sunt mai scorniţi mai nãscociţi decât Sf. Toma al neotomiştilor, sau Sf. Grigore al neopalamiştilor, sau chiar Kant al neokantienilor; neotomismul, palamismul sc. XX, criticismul au apãrut ca reacţii la o tendinţã a zilei, însã asta nu înseamnã nici cã preocuparea lor filozoficã e arbitrarã sau oportunistã, nici cã restituirea respectivelor gândiri e dictatã strict de nevoi apologetice şi manipulatã dupã voie, aşadar discreditabilã. Vreau sã spun cã ultimii filozofi pãgâni nu inventau, nu scorneau, nu nãscoceau, ci numai scoteau din uitare, readuceau în atenţie figurile religioase şi filozofice de care aveau nevoie. Apelau la un arsenal neglijat, la o panoplie uitatã.
Nu e o strategie de marketing religios, ci o consţientizare a tradiţiei pãgâne. Ultimii pãgâni nu sunt un fel de Maurras, ideologi care sã întrebuinţeze religia pentru salvarea civilizaţiei, ci sunt ca neotomiştii şi ca neopalamiştii.
Pãgânii aceia anticreştini, autori ca Porfir, chiar ‘mânaţi de anticreştinism’, şi de porniri polemice, fireşti, sunt mai degrabã ca Boutang, decât ca Maurras—sau Chateaubriand. Pãgânismul lor e autentic religios, nu filozofic.
De ce sã nu fi crezut Porfir, cu sinceritate, în minunile lui Apollonios—când Pascal credea în minunile unei relicve? Religiozitatea pãgânilor acelora nu era a priori oportunistã, retoricã.

2012-02-06T19:20:00.001+02:00

V. Hügel citea multã filozofie, şi recomandã comentariul lui Smith la ‘Critica raţiunii pure’; îi citeazã pe Lotze şi Schiller, îl aprecia pe Reid, iar tendinţa lui gnoseologicã fãcea sã îi acorde lui Hume interesul meritat. Dintre modernişti, e probabil unicul (cu excepţia, bineînţeles, a lui Blondel şi Le Roy) care discutã filozofia în propriii ei termeni. Filozofia lui nu e ‘de împrumut’.
Pronunţatul sãu interes pentru psihologie şi gnoseologie (şi anume, teoria cunoaşterii înţeleasã din perspectiva dinamicii reale a minţii, aşadar mai mult un fel de psihologie cognitivã, pe urmele realismului kantian) e mãrturisit pretutindeni.
Ca şi la Swete şi Harnack, biblistica citatã serveşte unor concluzii teologice foarte directe, rãspicate, aşadar unei preocupãri pentru adevãr şi cunoaştere.

V. Hügel citeazã, în studiile lui filozofice, puţini autori francezi, preferându—i pe germani şi pe anglofoni; din scrisori, rezultã cã aprecia câţiva filozofi catolici din Franţa. Se remarcã interesul dual—acela pentru adevãr, pentru cogniţie, pentru desluşirea realului, pentru înţelegere—şi acela pentru caracteristicile doctrinei, aşadar literar. Kantienii citiţi de v. Hügel erau dintre aceia la care criticismul se conjugã cu bunul simţ, menţine gândirea în fãgaşul bunului simţ, pãstreazã un cadru de referinţã consensual.
Pentru v. Hügel, filozofia e analiza realului, interpretarea raţionalã a realului, nu trambulina unor speculaţii vane sau prestidigitaţii ambiţioase, însã irelevante cognitiv.

2012-02-06T19:18:00.000+02:00

Întâiul playlist de februarie are 61 de cântece (adicã 4 ½ ore de muzicã)—patru Laika, patru Laika& The Cosmonauts, nouã Spectrum, opt Temple Of The Dog, unsprezece Lali Puna, treisprezece Pearl Jam, cinci Enrico Macias, trei Accept, trei Trash Fashion, un Bob Dylan.

Despre SF

2012-02-06T19:16:00.000+02:00

Despre SF

Mersul vitejesc prin ninsoare îmi face bine, aşa încât, în întâia luni a lui februarie, mergând prin ninsoare, între expedierea prin fax a pontajului la Bârlad şi achitarea facturii telefonice (destul de piperate!), am avut ocazia sã mã gândesc la satisfacţia pe care o dã citirea SF—ului. SF—ul e un subgen al literaturii fantastice de aventuri, sau al literaturii de aventuri fantastice, individualizat prin factura fantasticului folosit, prin imanentismul fantasticului—fantasticul imanent fiind caracteristica mãrcii, de la fantasticul maşinãriilor, al invenţiilor şi al extratereştrilor, încoace—un fantastic de conjecturi imanente: e vorba despre modificãri sau suplimentãri ale naturalului, fãrã intervenţia supranaturalului, şi cu o recuzitã inteligibilã în termeni naturali, imanenţi; în ceea ce priveşte cronologia, înclin mai degrabã cãtre opinia implicitã a lui Hobana—decât cãtre stricteţea lui Sadoul. Cred cã SF—ul a început în sc. XIX, cu autori ca Villiers, Verne, Wells, Doyle, Renard, încadrabili în istoria acestei literaturi axate pe fantasticul nesupranatural—resursele fantasticului caracteristic SF—ului fiind maşinile/ invenţiile, viitorul, Cosmosul şi cãlãtoriile în spaţiu. Citirea SF—ului nu e diferitã, ca gamã a sapiditãţii, de citirea ‘Odiseei’, a celor ‘O mie şi una de nopţi’, a basmelor, sau a lui Beckford; adicã, SF—ul nu încântã în alt fel decât astfel de scrieri.
SF—ului ajung sã îi aparţinã şi nişte ambiţioase parabole filozofice, povestiri filozofice pe care nu le încadrãm astfel decât fiindcã au fost publicate dupã faimoasa scriere a lui Gernsback, însã nu diferã prin nimic de genul cultivat de Voltaire, France şi Stevenson.
Încadrarea ca SF a distopiilor ruseşti şi engleze (Platonov, Zamiatin, Huxley, Orwell) mi se pare foarte contestabilã.
Fantasticul ‘ţinuturilor pierdute’ (Rosny, Doyle), la modã acum un veac, nu e decât transferarea, în basm, a unei explicaţii naturale (supravieţuirea unui biotop), e fantasticul basmului, cu o explicaţie naturalã subiacentã.
SF—ul e individualizat prin explicaţia naturalã datã elementelor basmului.
Bineînţeles cã nu întreg SF—ul se strãduieşte sã explice raţional, în termeni imanenţi, mundani, elementele fantastice; o parte nu face decât sã le moşteneascã şi sã le preia, în formularea impusã, ambiţia raţionalã nefiind aceeaşi la toţi autorii, sau în toate scrierile unui acelaşi autor. E vorba, adesea, de preluarea sau moştenirea de locuri comune, de tropi, ca un element al aventurii, ca o recuzitã.
Altfel, bineînţeles cã SF—ul nu e o esenţã imuabilã, nu e ceva existent în sine, un tipar imuabil, transcendent, ci desemneazã o tendinţã destul de vagã a creativitãţii (sau a epigonismului) literare. Aceastã tendinţã s—a caracterizat prin explicaţia mundanã şi imanentã datã elementelor imaginare, fantastice. La epigoni, e vorba de preluarea de tropi, de şabloane. Limitele însele ale ‘naturalului’ sunt destul de vagi. Uneori, SF—ul e fantastic cu recuzitã maşinistã sau futuristã. Fantasticul poate ajunge sã fie indistinct de acela principal, propriu—zis, figurând, în plus, recuzita specificã—maşinile, etc.. ‘Rãzboiul stelelor’ ar putea sã fie un exemplu adecvat (fantastic cu nave spaţiale şi arme laser).
Explicãrii imanente a insolitului îi pot fi substituite aventuri cu o recuzitã datã.
SF—ul intensificã senzaţionalul basmului, prin situarea acestuia în prelungirea unui raţionament, ceea ce, tocmai fiindcã ‘demitizeazã’, face ca fabulosul sã fie mai senzaţional, apãrând în tangenta realitãţii.
Basmele nu se întâmplã niciodatã în viitor; de aceea, naraţiunea futuristã, chiar fãrã a apela la tehnologie nemaivãzutã, extratereştri, etc., e SF—adicã, basm futurist (în sensul cã aduce basmului ceva ce acesta nu avea).

2012-02-06T19:08:00.000+02:00

Întrucât descrie operaţiile minţii, funcţionarea realã a minţii umane, teoria cunoaşterii e o subdisciplinã a psihologiei. Aşa gândea şi Piaget. La Hume, la alţi autori englezi, gnoseologia e studiul minţii umane sub raportul cunoaşterii. E explicarea mecanismelor cunoscãtoare ale minţii. Istoria psihologiei identificã în respectivii autori nişte precursori. La Chartier, preocuparea pentru teoria cunoaşterii e una de psihologie, concretã. A existat, însã, la kantieni, tendinţa de a o asocia cu logica, în numele formalizãrii.
Existã, aşadar, o ambiguitate privind condiţia gnoseologiei—capitol al filozofiei, sau parte specialã a psihologiei?
Situarea devine evidentã pentru cine preferã psihologia filozoficã, şi vede în teoria cunoaşterii o laturã, un subcapitol al acestei psihologii.
Criticismul a accentuat analiza aspectelor apriorice şi formale, neempirice, logice în sensul cã rezultã numai din analiza formalã, pe când psihologia propriu—zisã a accentuat discutarea aspectelor empirice, experimentale, biologice, etc., a condiţionãrilor empirice, integrând o altã gamã de fenomene; de aceea, statutul unei teorii a cunoaşterii va diferi dupã cum aceasta e înscrisã mai degrabã într—o paradigmã kantianã, a filozofiei generale, unde va fi asociatã cu logica şi cu condiţiile universale şi apriorice ale cogniţiei, sau într—una din paradigmele filozofice altele decât aceea kantianã (empirism, pozitivism, etc.), ori în vreuna din paradigmele psihologiei, care subliniazã empiricul, experimentalul şi datele ştiinţelor naturii. Aşadar, e vorba fie despre funcţionarea formalã a minţii, în coordonatele ei apriorice şi logice, formalizabile, analizabile în abstract, fie de funcţionarea minţii aşa cum îi poate apãrea unei ştiinţe empirice.
Disciplinele care studiazã funcţionarea minţii sunt discursuri istorice, secvenţe istorice care interacţioneazã, de aceea locul unui subcapitol nu poate fi atribuit ca şi cum am avea de—a face cu nişte esenţe imuabile, absolute; e vorba despre discursuri istorice, parţiale, desemnabile prin circumstanţe istorice de cunoaştere, condiţionate. Kantismul a încercat, ca şi pozitivismul, sã se înalţe la condiţia unui discurs anistoric, absolut, universal, necondiţionat, independent—o supradisciplinã. În realitate, însã, e şi el dependent de factorii empirici.
La Maiorescu, logica e o parte a gnoseologiei, care reprezintã ţinta principalã a strãdaniilor psihologiei; a face psihologie înseamnã, mai ales, a elucida natura, condiţiile şi parametrii cunoaşterii. (Aş vrea sã vãd cum definea Herbart raporturile între filozofie, logicã, teoria cunoaşterii şi psihologie.)
La noi, teoria cunoaşterii e predatã, în paradigmã kantianã, drept prelucrarea filozoficã a logicii, sau corespondentul filozofic al logicii, suma rezultatelor filozofice ale logicii; aceasta era, cred, şi înţelegerea lui Noica, la care gnoseologia, distinctã de logicã, e un fel de interpretare filozoficã a acesteia, complet independentã de aportul psihologiei empirice, al psihologiei în general. E o poziţie cartezianã, pentru care gândirea îşi e suficientã sieşi pentru analiza propriei condiţii, iar cunoaşterea însãşi e luatã într—o accepţie restrânsã; e, însã, şi poziţia scolasticilor, analiza gândirii în ceea ce am putea sã numim, convenţional, elementul ei obiectiv.
Teoria cunoaşterii nu se poate însã referi numai la cunoaştere, în abstract, ci şi la mintea cunoscãtoare, la subiectul cognitiv.

Despre Friedrich v. Hügel, tonul filozofic, SF

2012-02-06T19:02:00.000+02:00

Despre Friedrich v. Hügel, tonul filozofic, SF

Antipodul lumii cheltuirii nu e lumea avariţiei—ci lumea gândirii.

Cei pe care îi bucurã eşecul altora, falimentul, chixul.

Chiang, Walser, Dna. Hill, etc.& biblistica americanã, benedictinul& ‘Patericul’, Damaschin& gândirea, ed., no.\ A.& romane. SF. Salgari.

Desfigurarea Scripturii—din teologia veterotestamentarã, ei au stors … creaţionismul, şi alte scorneli descalificante pentru o minte umanã.

Crezusem cã Smashing Pumpkins, Red Hot Chili Peppers, Lemonheads şi Faith No More cântã grunge.

Caracterul neconvingãtor al aşa—zisei experienţe religioase.

V. Hügel scrie cã abia iezuiţii au reabilitat sexualitatea.

V. Hügel scria cu o minte lucidã, criticã şi necopleşitã, dispunea de multã limpezime analiticã; nu ezita sã—l situeze pe Loisy la nivelul oratorianului Simon. Mi—ar plãcea sã ştiu ce gândea despre Erasm (pe care—l indicã drept un alt ostracizat, însã fãrã a se pronunţa asupra valorii scrierilor şi a gândirii sale).
Tenacitatea filozoficã ilustratã de v. Hügel, neegalatul. Dealtfel, la el vedem ilustrate din plin avantajele laicitãţii. În modernitatea creştinã, el e întâiul mare teolog laic. Abia el ar fi putut sã impunã condiţia de laic teolog.

Vin., mi—am îndeplinit dorinţa de acum douã z., de a i—o vedea blondei de 38 de ani (AMO, are 38 de ani şi aproape 3 l.).

Foarte proasta calitate umanã, intuitã de la început.

Gen de oligofrenã rea, vanitoasã, înveninatã, parşivã.

O FORMULĂ A SUROGATULUI. A lua monstruozitatea drept firesc, himericul drept real, intenţia drept realizare—de aici provine pervertirea timpurie a sufletului.

La Iaşi, dupã ger (luni—joi), a urmat ninsoarea (vin., sb.).

CURSIVITATEA FRANCEZĂ. Odinioarã, cursivitatea sintaxei franceze mi se pãrea semnul celei mai înalte culturi; de curând, citind nişte însemnãri ale unui stripolog francez, care scrie bine, am fost dezamãgit tocmai de provincialismul acestei limbi, acesta e scrisul unor provinciali nesemnificativi, aşa scriu nişte provinciali, fãrã scânteiere.

O interpretare existenţialã a muzicii.

Umanul face parte din cauzalitatea naturalã, din cauzalitatea secundarã.

Marketingul grunge—ului, ‘trãdarea cauzei’, etc., compromisul, mã intereseazã mai puţin. Interesul meu se referã la albume—nu la postere, sloganuri, etc..

Enunţate, prea pe şleau, de teologie, adevãrurile metafizice îşi pierd semnificaţia, se scâlciazã, derapeazã; nu e deajuns sã existe ‘convingeri metafizice’—din acestea aveau şi Schopenhauer, însã şi neoscolasticii—adicã, nu e deajuns sã nu fii Moleschott sau Büchner sau Engels. Teologia nu e un vehicol prea bun pentru metafizicã. Mai mult o discrediteazã.

A treia cale—nici cluburile, nici mãnãstirile—laicitatea (EL, GS)—temperamentul. Ceea ce nu mi se potriveşte. Urmarea lãutãrismului.

În legãturã cu policierurile, mã gândesc nu numai la Horguelin, ci şi la Ralea; de la acesta, am citit nu mai puţin de patru culegeri de recenzii scurte—pentru lucrãri de sociologie, psihologie, filozofie, şi foiletoanele culturale, literar—filozofice, trimise de tânãrul Ralea din Franţa şi Germania—toate, aflate în ed.. Dealtfel, chiar Horguelin scrie despre culegerea unor astfel de însemnãri din periodice.

Modernismul nu a avut dogmaticieni de talia progresiştilor postbelici.

Obiectivitatea, tonul obiectiv—v. Hügel, catolicul Watson, Jolley, câteodatã Ep..

Tonul şi ţinuta—Troeltsch, Eucken, v. Hügel—mintea criticã, lucidã, ‘protestantã’—nu americanii, ‘catolicii entuziaşti’.

Cititul—a nu trişa—repertoarul, nearb..

Licãrirea aceea a demenţei, a rãutãţii, a neomeniei; şi licãrirea perfidiei, de cinci ori (vin., luni şi mi., mi., marţi).

Dubla calitate a lui Ralea—ca eseist, ‘pag.’, şi ca autor de recenzii scurte—gen gazetãresc. Studiul, articolul, eseul, divertismentul. Studiul—v. Hügel, neîntrecutul. Articolul—Troeltsch, Eucken. Douã împrejurãri—‘consacrarea’, faima (de vreme ce …)& ed. ĕ, evreul berlinez, trad., vremea, reţinerea, Driesch şi Spengler, ed., desuetudinea, premiul, antebelicii, stilul, ’97.

Cea mai remarcabilã trãsãturã a lui v. Hügel e mintea lui criticã, liberã, independentã; se referã cu stimã la Astruc, pionierul exegezei noi, şi enunţã de câteva ori ideea lui de intelectualitate—catolicismul florentin renascentist şi ‘a treia cale’ de pe vremea Reformei—catolicismul lui Cusanus (cariera ca decan, reformele cerute, ‘Concordanţa’) şi Erasm. Pe Newman îl respecta, însã nu—l plãcea; şi menţioneazã, mai degrabã neutru, alţi câţiva catolici englezi din sc. XIX.

‘Trena’.
Parşivã, înrãitã, înveninatã—însã, simultan, şi prea rea, şi prea oligofrenã, şi prea servilã—o cârpã vrednicã de milã, nu peste nivelul benzinarilor şi al plescãitului.
În general, deteriorãrile umanului sunt ireversibile.

Creştinismul acela înfrigurat, zgribulit, înzãpezit. Promoroaca creştinismului germanic medieval—asceţii dominicani, teologii, Cusanus, Luther—aceeaşi impresie. Cusanus—pe care mi se—ntâmpla sã—l confund cu Olahus. Tapajul, sloganul.

La Trent, scotismul avea deja 2 ½ veacuri de vogã, de curs—ceea ce înseamnã cã scrierile Fer. Ioan erau foarte utilizabile.
Declinul scolasticii e un fenomen medieval, scolastica n—a fost anihilatã de Renaştere sau de Reformã; e ceea ce observã şi istoricii filozofiei, când scriu despre nominalism, occamism, Biel, releul care duce de la Occam, prin Biel, la Luther. Însã simultan cu declinul medieval al scolasticii a survenit şi altceva—naşterea ştiinţei moderne.
Deasemeni, între Fer. Ioan şi Luther nu existã numai Occam şi Biel, nominalismul deşãnţat, sfruntat, ci şi Cusanus.
Aş spune cã existã o logicã a felului cum a decurs istoria teologiei medievale tardive, însã nu e o logicã prestabilitã, ci una rezultatã din dinamica spontanului.
Scolastica medievalã n—au abolit—o epocile ulterioare, ci declinul ei e tot un fenomen medieval—concomitent cu care se înregistreazã apariţia ştiinţei cantitative a naturii, atitudinea empiricã—şi încercãri originale, ca a lui Cusanus, de relansare a gândirii religioase.
Când se vorbeşte despre stilul criptic al Fer. Ioan, se nesocoteşte cursul pe care l—a avut, inclusiv la Trent, gândirea lui, ceea ce înseamnã cã scrierile Fericitului erau amplu utilizate—erau, aşadar, utilizabile.

Cunoaşterea e un subiect atât pentru filozofie, cât şi pentru psihologie; nu şi pentru fenomenologie. Existã cercetãri complementare şi adiacente—şi altele, mutual exclusive, care se exclud reciproc.
Teoriile cunoaşterii—la kantieni, pozitivişti, neotomişti.

Gracq& catolicul Watson.
BW≠ canadezã.
Caracterizãrile critice nu trebuie sã fie lespezi, pietre tombale, bolovani.

V. Hügel atrage atenţia la semitonurile unei filozofii, la simţirea subiacentã, la trãirea corespunzãtoare unei filozofii.

Credinţa lui v. Hügel în istoricitatea Evangheliilor pare sã fi fost serios zdruncinatã.

Conştiinţa rãnii, a factorului nociv; şi, brusc, am realizat cã n—a survenit nicio înstrãinare—ci a existat dintotdeauna, niciodatã nu m—am simţit priceput, apreciat, etc.. Pe de altã parte, o astfel de ranã e o certitudine cu care alţii au trãit.
Pervertirea aprecierii realitãţii a avut drept resort aceastã ranã, aceastã zdrelire timpurie. Cadrul meu de referinţã a fost o anomalie.

Tendinţa fiinţei umane libere e de a se dãrui, de a se investi, nu de a se aservi, de a se subordona; omul se dãruieşte, în acord cu raţionalitatea, literaturii, cunoaşterii, unei relaţii, etc.—nu se aserveşte acestora.

Înclinaţia, moştenitã, de a caricaturiza, de a deforma.

Psiholiţii, acele suflete mumifiate, uscate, calcinate de vanitate, orgoliu, meschinãrie, etc..

Aerul acela uşor ameţit era aerul oligofrenei, descumpãnite.

Trãiesc terorizat, tracasat de urâţenia şi lipsa de semnificaţie a vieţii; urâţenia vieţii mã vlãguieşte, mã extenueazã. Rãmân literatura, muzica, filozofia; nu e aşa puţin. Familia înseamnã amarul, ostilitatea, licãrirea demenţei, mahalagismul, credulitatea înşelatã, insulta. Acolo unde a dat greş cãutarea binelui, sã izbuteascã evitarea nenorocirii!

Filozofia înseamnã interpretarea raţionalã a realului şi a existenţei. (Fenomeonologia, de ex., e o filozofie care se face ‘în aer’, fãrã referire la real.)

Eu crezusem cã ea ‘ţine neapãrat’; ceea ce s—a dovedit a nu fi adevãrat, şi face incoerente atât strãdaniile ei iniţiale, cât şi ocaziile.

Acele PAPILE ALE MINŢII, ale simţului estetic, ale gustului literar.

Tendinţa filozofiei de a—şi aservi arta, de a şi—o subordona—aşa cum remarca Paleologu la Noica. Artei îi revine numai un fel de rol ilustrativ, şi o funcţie de a încânta, de a oferi trãire. Simmel e important deoarece inverseazã aceastã ierarhie. La el, arta e mai importantã decât filozofia care o interpreteazã. La Hegel, ca şi la Noica, arta nu e superfluã, nu e nenecesarã, însã îi revine un rol subaltern; funcţia ei e necesarã, însã inferioarã în raport cu aceea a filozofiei.

Steinhardt era un intelect de mâna a doua, şi un critic literar de mâna a patra—inferior lui Piru şi Ciopraga.

Gracq, Hobana, ambiţia, enciclopedismul, ‘a şti SF’.

Calea cea mai comodã, adicã cea mai egoistã.

Catolicul Watson reproşa laxitatea structurii dinamice.

Senzaţionalul e intensificat, potenţat de plauzibilitatea raţionalã.

Însã SF—ul nu trebuie înţeles ca un flacon cu substanţã purã. Nu existã o esenţã imuabilã a SF—ului, o idee atemporalã.
SF—ul e un fantastic explicabil numai în termeni imanenţi, în prelungirea naturalului.

Poate cã într—adevãr dramatizez eu, şi cã n—am fost niciodatã mai mult decât o eventualitate.

Acasã

2012-02-06T19:01:00.000+02:00

Acasã

Sb., nu am mai cumpãrat numai ţigãri, cola şi pâine, ci şi zacuscã, cafele, plãcinte cu brânzã.
Tonul, v. Hügel, Jolley, romancierul, Bielfeldt.
Bucuria de a asculta CÂTE UN CÂNTEC.

Dum., fumat, de la 12 ¼.
A plonja—a se pierde, fericit, într—un roman imens, cuprinzãtor, vast.
Duhem—Jaki, Tresmontant, vechea enciclopedie, catolicul Watson, articole.
Jaki—Duhem, Newman, Chesterton, stilul.
Dum., fumat, pânã la 7 ¾. De la 8 ¼, al doilea pachet de ţigãri (al şaptelea—de când le înregistrez ca atare).
Haosul şi incoerenţa—pãcãlirea—încã în iul., şi, apoi, în ian..
Ghete& tel.& facturi& ed.& manualul. Faxul.

Luni—fumat pânã la 2 (cele 8 ţigãri din al doilea pachet din ajun).
Descurajat, apatic.
Egoistul poate mai degrabã convieţui cu un animal la fel de egoist—fiindcã acela, biologic, îi impune, îi vorbeşte limbajul, îşi delimiteazã teritoriul.

2012-02-02T20:13:00.000+02:00

Al şaptelea playlist din ianuarie are 222 de cântece (adicã peste 15 ½ ore de muzicã)—şaptesprezece The Stone Roses, nouã Franz Ferdinand, nouãsprezece Elvis Costello, douãzeci Bloc Party, douãzeci şi douã Queens Of The Stone Age, zece Stone Temple Pilots, şase La Roux, patru Hockey, nouãsprezece New York Dolls, treisprezece Devo, paisprezece Social Distortion, patru Gamma Ray, nouã Saxon, şase Accept, douã Tesla, patru Talking Heads, patru Alice In Chains, cinci Marina & The Diamonds, unsprezece Siouxsie & The Banshees, cinci The Velvet Underground, patru The Buggles, trei Silversun Pickups, douã Styx, şi câte un Enrico Macias, Salvatore Adamo, Mőtley Crűe, Simple Minds, Usura, Yelle, The Transplants, The Palace Flophouse, Germany Germany, New In Town, Free Blood.

Acasã

2012-02-02T20:12:00.000+02:00

Acasã

Din cele vreo 37 de trupe a cãror muzicã vrusesem sã o adaug ieri (sb.), am ajuns sã iau numai treisprezece şi sã încep altele trei—însã şi adãugând alţi patru clasici ai muzicii pe care o apreciez eu.
Dum., mai aveam 15 ţigãri din ajun (ieri, sb., am fumat 13 ţigãri—primele 8, pânã la 2 ¾, urmãtoarele 4, de la 1).
Dum.—fumat, cafele, cola, vin. Cola e de ieri, iar vinul: de vin..
Paleta—Jolley& Karra. ‘Logicã şi limbaj’ la primul—‘politicã’, la al doilea.
VII:--italianul, durerea, versuri& EL& critica, accesul, tangibil; 3—D, tarabe, pe alese& cetitorii, cf. ieri; 2+ 1+ 1+ 3& gardã& P.& ieri.
Dum.—de la 4: mâncarea, prin ger—de la 5: cinã (trei cotlete, vin)—de la 5 ½, muzicã.
Relaxarea, psihanalista, Cãlinescu, Paleologu, Watson, poate şi Stahl, Ep.: semnificativul; Ş. Cioculescu, George, Ralea, americanii, franţuzoaicele—autorii.
Sept.\ orã& joi\ Horguelin, tematici& ieri—dietã, ≠, elasticitatea; relaxarea& azi (GC, AP, franţuzoaicele, autorii).

Realizarea ideii de fericire literarã, de fericire a cititorului; o searã de sept.: SF—ul, apoi intenţia din a doua sãpt. a lui ian. (3—4 cãrţi: sârbul, psihanalista, basarabeanul, un roman), apoi Horguelin, apoi Jolley, catolicul Watson, ieri: GC—paleta, grila.
Luni am vrut sã onorez surrealismul; proprietarul singurului chioşc unde mai era ‘Şotronul’ lipsea, pe un ger extrem.
Luni—de la 7, fumat; icetea. Muzica—E. Costello, The Velvet U., Alice In Chains, Devo. Aleg un fragment de playlist, şi—l ascult de 3—5 ori—ca, altãdatã, casetele.
4+ 5+ 4+ 13 cântece. Scâlcierea.
19& 830. [415+ 360+ 60.]

Ieri, gândul cã existã atâtea albume de grunge, despre care sã scriu.
Sonoritatea grunjoasã.
Marţi, cu gândul tot la grunge, ascult ceva hardcore melodios.

Preţul subminãrii mediocritãţii e însãşi existenţa. Tifla datã convenţiilor social—profesionale, etc..
Monotonia, dezlânarea, plictisul, irosirea.

Ieri, auzeam un mocofan vorbind despre dependenţa lui de automobil. Pasul VI: hainele.

2012-02-02T20:11:00.000+02:00

Rafinamentul ca valoare misticã e o calitate a fiinţei, un atribut fiinţial; de aceea, nu înseamnã afectare, pozã, ci experienţã, testare, tatonare, gustul empiricului. Ostentaţia rafinamentului e de prost gust. Când e o valoare trãitã şi nu afişatã, rafinamentul înseamnã Curtius, Battaglia, Bertram; bineînţeles, adicã, existã o simplitate rafinatã, rafinat e nu numai arabescul, nu numai perifrasticul. Gracq cerea o criticã a fineţii—a filigranului operei. Rafinamentul trebuie sã fie nu mascã, ci fiinţã, lãuntru. Denotã gradul diferenţierii umane, al umanizãrii, ca ieşire din larvar.
Ca sã exemplific rafinamentul, mã gândesc la Lonnergan şi la unul dintre prea puţinii sãi proponenţi europeni: Martini.
Pentru mine, rafinamentul şi supleţea modernilor sunt simbolizate de Montaigne, Simmel, Schopenhauer, Claudel, Tournier.
Existã oameni care realizeazã rafinamentul mãcar în ceva—un gând, o atitudine, o emoţie.
Rafinamentul înseamnã viaţa, organicul, funcţia—nu masca, poza, afectarea; poate cã de aceea prefer autoarele. Cu adevãrat rafinatã e viaţa, nu masca. Rafinamentul autentic ţine de funcţie, de desãvârşirea cãutatã a funcţionãrii, de eleganţa funcţionalã, a inteligenţei direcţionate.
Poate ca şi Lovinescu, aleg scrierile de discutat aşa încât sã îmi poatã ilustra mintea şi trãirea, alegerea însãşi e ilustrativã, e sugestivã, e o autocaracterizare indirectã. Nu e altceva decât fãcea, în cu totul alte condiţii, şi nefiind un foiletonist, Montaigne, cu autorii lui, cu cãrţile pe care le rãscitea.

Cauzele secundare

2012-02-02T20:09:00.000+02:00

Cauzele secundare

Malebranche credea cã nu existã cauze secundare; eu cred, ca şi baronul v. Hügel, cã în lume nu existã decât cauze secundare, cã nimic nu întrerupe lanţul cauzalitãţii naturale. O parte a naturii e inteligentã. ‘Cauzalitate’ nu înseamnã cauzalitate oarbã, determinism mecanic; existã factori inteligenţi, decizii raţionale. Naturalul nu e numai infraumanul. În lume nu existã nimic care sã nu fie natural, adicã explicabil în termenii naturii; neobişnuitul e şi el natural. Existã clase de fenomene foarte rare, ale cãror legitãţi nu le cunoaştem; aceste fenomene nu vãdesc vreo întrerupere a cauzalitãţii naturale. Minunile sunt fenomene foarte rare, însã naturale, în sensul cã nu existã o intervenţie dinafara naturii, o schimbare a voinţei Lui Dumnezeu; vindecãri neaşteptate nu survin numai la Lourdes sau în alte locuri de pelerinaj. Şi scrierea de capodopere e ceva foarte rar.
Universul e încredinţat legitãţilor naturale. Nu existã întreruperi sau discontinuitãţi ale cauzalitãţii naturale.
Existã, însã, libertate în naturã: voinţa umanã e o cauzã secundarã liberã şi inteligentã. Nu e vorba numai despre ‘jocul orb al forţelor’, existã o ieşire din infernul determinismului monoton—noul reprezentat de fiinţa conştientã.

Existã taumaturgie; însã hazardul nu trebuie rãstãlmãcit ca ‘intervenţie divinã’. Fãrã îndoialã, graniţele naturii sunt mult mai cuprinzãtoare decât ar lãsa sã se înţeleagã manualele şcolare, sau ştiinţa de catedrã. Însã acest neobişnuit care deconcerteazã, care poate descumpãni, nu e înafara naturii. Dogmatismul determiniştilor materialişti restrânge arbitrar curpinsul, aria fenomenelor naturale.
Cauzalitatea naturalã e neîntreruptã.
Fenomenele rare şi neobişnuite nu dezmint nici anomia esenţialã (în sensul de necoordonare a neumanului), nici impasibilitatea divinã, transcendenţa divinã. Mã gândesc la Dumnezeu transcendenţei absolute, al ‘teologiei dialectice’, ca fiind o aproximare mai bunã decât ‘Dumnezeul istoric’, de care sunt însetate teologiile post—belice. În acest sens, cred cã o noţiune filozoficã îmi serveşte mai bine gândirea, decât naraţiunile simbolice ale Sf. Scripturi.
‘Teologiile dialectice’ de acum un veac postulau un Dumnezeu absolut transcendent, ‘absent din Creaţie’, şi cred cã nu greşeau. Poate cã e şi Dumnezeul deiştilor, al deismului, şi al dovezilor tomiste, care pornesc numai de la legitãţile naturale obişnuite; gãsesc aceastã înţelegere ca fiind preferabilã unei reprezentãri magice, care Îl subordoneazã pe Dumnezeu intereselor tribului.
Bielfeldt a scris despre totaliter aliter în eseul ‘Tremendum et Fascinans’, pornind de la profeţia lui Ioel (Dumnezeu ca antipod ontologic al Universului), şi dând o interpretare filozoficã profundã alteritãţii Lui Dumnezeu (Bielfeldt e câteodatã un teolog de jargon, un teolog de catedrã, însã cu merite certe).

2012-02-02T20:05:00.000+02:00

Deşertãciunea şi vacuitatea, zãdãrnicia existenţei e, pentru mine, nu un gând, ci o percepţie imediatã, o trãire. Încercarea de a mã amãgi în aceastã privinţã s—a soldat cu insucces. În viaţã, atâta câtã a fost (ca duratã perceputã, mai mult de jumãtate din cât e estimabil cã aş putea trãi), nu am cunoscut bucuriile legate de familie (nici aceea primitã, nici aceea pe care nu am ajuns s—o întemeiez), profesie, societate, divertismente, sporturi, jocuri, etc.; m—au bucurat, câteodatã, cititul şi muzica. Cu rare excepţii, compania umanã mã extenueazã, descurajeazã şi dezamãgeşte. În general, m—am interesat de foarte puţine lucruri, şi nimic înafara strictului necesar aşa cum l—am apreciat eu. Am avut parte de multã nenorocire, durere şi umilinţã—şi o spun cu atâta detaşare de câtã dispun în momentul de faţã. Nu m—am regãsit în niciunul din rolurile sugerate de existenţã. Ca oricui, probabil, cel mai mult rãu mi—a venit din partea închipuirii şi iluziilor. Am o sãnãtate mulţumitoare, o locuinţã, un loc de muncã nu foarte solicitant, mult timp la dispoziţie, cu care pânã acum n—am avut ce face; e mult mai mult decât au alţii. Dacã aş reuşi sã îmi gândesc viaţa cu limpezime, ar fi mai bine. Atunci când se întâmplã sã îmi deplâng celibatul, mã gândesc la oameni ca Watson şi Gilbert, şi la faptul cã refuzul compromisului e preferabil unei false soluţii.
Tiparele unei vieţi sunt tiparele nevrozelor subiacente.
Caricaturalul, rizibilul existenţei, rizibilitatea atroce, sãlbãticia incongruenţelor.

2012-02-02T20:02:00.001+02:00

Succesul remarcabil al renaşterii tomiste e faptul cã Sf. Toma rãmâne, dupã aproape şapte veacuri şi jumãtate, singurul scolastic citat în mod curent de cãtre teologii apuseni, şi anume înafara unor facţiuni sau tendinţe distincte (cum ar fi ‘ortodoxia radicalã’ a englezilor). E ceva ce nu se poate spune nici despre Sf. Bonaventura, nici despre Fer. Ioan Duns Scotus, nici despre Albert sau Alexandru. Gândirea Sf. Toma e unica rãmasã în circulaţia teologiei vestice, din care atât ceilalţi scolastici majori, cât şi autorii ulteriori, au dispãrut complet, nu mai sunt citaţi sau discutaţi ca repere viabile. Sf. Toma e unicul nume de scolastic care apare în scrisul teologic apusean curent, obişnuit; e interesant faptul cã Sf. Bonaventura nu e un autor la care Ratzinger sã se fi referit, dupã redactarea faimoasei teze, în mod frecvent, iar discutarea de cãtre Gilson a operelor altor scolastici nu a servit la impunerea acestora ca autori discutaţi.
Renaşterea tomistã i—a asigurat scolasticului respectiv un fel de autoritate patristicã, de loc patristic, o poziţie patristicã pe care ceilalţi teologi medievali nu şi le—au cucerit. Pentru niciunul dintre ceilalţi scolastici însemnaţi nu avem un Pieper, un Gilson, un Philippe, un Maritain, un Chesterton. Niciunul nu e citat în mod curent în teologia de azi, şi nu serveşte ca reper; ei ţin, în fapt, de muzeul teologiei, nu de teologia curentã, şi, indiferent de ce fel de reacţii anti—tomiste vor fi survenit în ultimul veac, de la modernişti încoace, e incontestabil cã Sf. Toma nu împãrtãşeşte soarta ingratã a celorlalţi scolastici.
O ripostã anti—tomistã era, probabil, inevitabilã în logica istoriei, iar aceea post—conciliarã nu a fost întâia, ci îi urma celei iniţiate de modernişti, la începutul sc. XX; ne putem gândi cã neopalamismul a ajuns sã suscite şi el o ripostã similarã, o contestare analogã, din partea unui autor ca Zizioulas.

2012-02-02T20:01:00.000+02:00

Paleologu, deşi plezirist, avea, în literaturã, o mentalitate uşor sacerdotalã, elitistã, era unul dintre cei pãtrunşi de semnificaţia înaltã a literaturii, bagateliza genurile de divertisment, aminteşte de pãrinţii pacientei cu andivele şi lâna asprã—dispreţuia întrucâtva literatura de divertisment (‘de plajã’, o numea el)—Maurois, Eliade.

Ca gândire—şi chiar ca atitudine de artã—îl prefer pe Mérimée, lui Villiers. Prefer secularismul, elucubraţiilor şi bazaconiilor.

Beckford, Mérimée, fadoarea francezilor, fantasticul indigest al sc. XIX.

Mérimée, Beyle, Gracq erau urâţi; însã Montherlant, bãrbat frumos, n—a avut o existenţã eroticã mai fericitã—dimpotrivã.

Existã o deosebire între Ralea (sau Barbu, Bogart, Suchianu, evreul argentinian, Ş. Cioculescu, Sartre) şi Horguelin—deşi amândoi consumã policieruri.

Amestecul de pasiune, deznãdejde, dezamãgire, amãrãciune, emoţie şi luciditate neconcesivã.

Gherea aprecia la Caragiale realismul ca verosimilitate, şi momentele de adâncime a realismului; e altceva decât vor cãuta Paleologu, sau Cãlinescu şi R. Petrescu.

La Mérimée: iubirea, fantasticul, elitismul—acesta din urmã, ceea ce îl atrãgea, cel mai mult, probabil, pe Nietzsche, care e singurul proponent major al literaturii francezului. E interesant cã mi—l amintesc aşa de bine pe Faguet cu aprecierile despre Mérimée şi Gautier.

Prins într—o fantasmã nevroticã.

Idealul apatiei, al nepãtimirii, e unul de sorginte pãgânã, şi nu îl gãsesc nicãieri în cuprinsul NT, unde existã mai degrabã un firesc al emoţionalitãţii. Monahismul creştin în formele lui istorice e întemeiat atât pe acest ideal ascetic neevanghelic, cât şi pe obiceiul unei defalcãri a existenţei Lui Iisus, pe accentuarea câte unui element biografic, formã de inerţialism şi de reificare.
În lumea neotestamentarã, emoţionalitatea e o laturã fireascã a afectivitãţii umane. Iisus trãia emoţii. Idealul de impasibilitate, de apatie neclintitã, Îi era strãin.
Monahismul corespunde mai degrabã unei înclinaţii individuale, decât unei condiţii ideale universale.

Despre grunge, teatru, rafinament, cititul pentru relaxare

2012-02-02T20:00:00.000+02:00

Despre grunge, teatru, rafinament, cititul pentru relaxare

Sãhleanu avea o figurã neplãcutã, lacomã, vulgarã, teluricã.

Ideea mea de grunge sunt Mudhoney, Smashing Pumpkins, Alice In Chains, Stone Temple Pilots, Soundgarden, Nirvana, Pearl Jam, Mother Love Bone, Screaming Trees, Temple of the Dog.

Iatã—mã ajuns un Tavi (G.), Teo (B.), Ichim, etc..

Jolley (Sf. Marcu Ascetul, Strachey, LW—şi paleta), Horguelin, baptistul (Lash), Dna. Sand, canadezul (Castellio), Sf. Grigore Sinaitul—nouã bloguri, ieri (sb.).

Patrologul, hispanicul vs. cusurgiul, preotul. Stahl, alţi doi evrei.

La Lovinescu, impresia înseamnã caracterizarea sinteticã.

DESPRE FORMATUL ADNOTĂRII. Adnotarea e o analizã succintã, ori o impresie, sau un gând, câteodatã o inspiraţie. E nevoia, impulsul de a adnota ceva—nu de a da o caracterizare genericã; uneori, de a analiza sau discuta pe scurt. Schudt& catolicul Watson& patrologul (despre anabaptist)& hispanicul& Jolley—cf. ieri (sb.)& baptistul& uneori, dublinezul& Karra& ‘Morgan’, însã sesizând ≠ (nu e o secvenţã, ci o clasare, e altã arhitecturã a blogului): ≠& Bloy, despre vizionare; confuzia, funcţia, jurnalul, bedefilul francez, formatul. Analize.
Rezumate.
Rosmini& anabaptistul.

ANOTAREA ANALITICĂ. Existã analizã, şi existã formatul lapidar—al lui Schudt (sau al patrologului, despre anabaptist; al catolicului Watson, despre Rosmini; al lui ‘Morgan’, despre Pynchon, etc.; medalionul francez despre sudistã); intersecţia lor e adnotarea, adnotarea cel mai adesea analiticã (însã poate fi şi o caracterizare lapidarã—sua chiar indirectã, oblicã).

Adnotarea mai e şi formatul recitirii.

Cronicile scurte ale lui Ralea—sau acelea din CDC—sau acelea gustate de Horguelin.
Culegerea cronicilor acelora scurte. Formatul pentru rev..

Scriind despre teatru, Gherea scria despre literaturã, nu despre spectacole; oricum, mi se pare improprie deprinderea unora de a comenta premiera, reacţia publicului, etc., de parcã ar avea vreo relevanţã pentru valoarea piesei. Eu înţeleg critica de teatru ca pe o analizã a literaturii, nu a spectacolului. Regizorul, etc., existã ca sã serveascã piesa.
Criticul de teatru, iar în aceastã privinţã Dobrogeanu—Gherea e exemplar, trebuie sã se pronunţe numai despre literaturã, despre valoarea literarã a piesei şi semnificaţia ei ca literaturã, nu despre arta, inferioarã, a spectacolului. Piesa se poate dispensa de reprezentare. Altfel, e un libret.

Despre teatru se scrie având în faţã—şi în minte—cartea, nu spectacolul; aşa scria Gherea despre Caragiale, Ch. despre Claudel, evreul argentinian despre Ibsen şi Shaw, iar Taine îl CITEA pe Aristofan, cãci teatrul veritabil e pentru citit. Altfel, e criticã nu literarã, ci de spectacol; gen legitim, licit, şi care nu mã intereseazã.

Limita de zece (alte …)—istorie, geografie, sociologie, medicinã, surrealism, basme; analize, adnotãri.

Echivalentul pentru ceea ce face bedefilul francez ‘Morgan’ e tematica, nu postarea; e, aşadar, o unitate de asamblare, diacronicã.

Catolicul Watson& Jolley—dramaturgia, romane, relaxarea, înviorarea. Întâietatea.

De fapt—2+ 6+ 2+ 5 tematici.

Homer, Vergiliu, Bojardo, Ariosto, Tasso, Milton sunt romancieri; epopeile sunt romane în versuri.

‘Pag.’.
Ralea. Ch..
Schudt.
Genuri lapidare.
Eseuri& articole& tablete& analize& racursiuri& adnotãri& revizuiri.

Subiectul psihologiei e sufletul uman, cu legitãţile lui, cu tiparele lui, nu funcţiile de cunoaştere. Vreau sã spun cã omul nu trebuie redus la o entitate cognitivã; el nu e numai o substanţã cunoscãtoare, ci un întreg caracterizat de afectivitate, de trãire, de diversitatea sau monotonia trãirilor.

A spune întreg psihosomatic presupune cã suflet şi trup stau alãturi. Omul nu e un ‘întreg psihosomatic’, fiindcã nu pot fi juxtapuse, alãturate, douã realitãţi de ordine diferite; ceea ce nu înseamnã cã propun vreun dualism, sau paralelism, ci noţiunea conform cãreia omul e un psihism (‘principiul antropologic’).

Îmi amintesc o searã de sept., când vorbeam, la tel., despre SF şi haine, înnoirea, de toamnã, a garderobei.

Existã, la Sãhleanu, ceva posomorât, indigest şi artificial—nu numai veleitar.

Rafinamentul e o funcţie a trãirii, şi a minţii; de ex., Ralea.

Alegerea subiectelor discutate pe blog (de ex., cãrţi, scrieri în general, orice tipãriturã de mãcar 5 pag. e şi înregistrabilã aparte, şi comentabilã pentru sine) poate sã fie o formã de rafinament, o afirmare a rafinamentului. Acesta se vede şi în cazul femeilor preferate. Rafinamentul firesc, şi caracteristic. [Copila: ’92, Roxana, adulta aparte, copila înaltã\ 25, tânãra.]
Rafinamentul e dincoace, e trãirea.

La un filozof, conteazã gândirea, nu citatele, nu vanitatea de a cita cât mai divers; conteazã numai originalitatea şi vlaga gândirii.

Rafinamentul înseamnã nişte trãsãturi umane mai desluşite, mai realizate.

Biografismul e împovãrarea cu ceea ce creaţia a triat, reincluderea a ceea ce creaţia delimitase şi triase, reincluderea lestului.

Pentru preoţii emancipaţi din generaţia Pãr. Schm., Nietzsche se numea Sartre, Nietzsche era Sartre, acesta era numele interlocutorului ideal; Pãr. Scrima era un teolog de modã veche, nu înregistrase schimbarea protagonistului.

Nu ingeniozitatea hermeneuticã, ci simţul realului.

Dinastia şicanatorilor, a cusurgiilor, a tendenţioşilor: Nabokov, George, ortodoxul Hart, ‘Morgan’, Kurp; câteodatã şi Paleologu. Dealtfel, nu e un lucru rar printre critici.

Subtilitatea netãgãduitã a avangardiştilor americani bagatelizaţi de cusurgiu.

Simţul divertismentului literar, al cititului de plãcere (‘zãbava plãcutã şi de folos’) e ceva mai rar decât s—ar crede. La unii, e ceva incomplet reprimat, şi ca atare practicat în mod dezagreabil. Existã trei sau patru modalitãţi de relaxare—Ralea şi Lang (şi ‘ceilalţi patru’—evreul argentinian, Barbu, Sartre, Bogart), JG, GC; ME de M, catolicul BW (iar în legãturã cu catolicul Watson mã gândesc nu numai la SF, la ‘genurile pentru bãieţi’, ci şi la ficţiunea romanţioasã). Mã gândesc la cititul recreativ. Pentru relaxare, JG îi citea pe marii romancieri francezi; GC, dimpotrivã.
GC şi BW rãmân pentru mine cazurile caracteristice; la al doilea, e vorba despre divertisment instructiv.

Decolteul unei copile, într—o dum.; şatena şi blonda. Adulta aparte. Tânãra înaltã.

Rezultatul—concluzia criticã limpede, echilibratã, armonios formulatã.

În muzicã, prima impresie poate sã înşele, cel mai adesea. Eu muzica ajung sã o înţeleg treptat, sã o gust, sã o cunosc, sã o asimilez. Pornesc, adesea, de la o uşoarã dezamãgire cu ceea ce e oferit. Sigur, însã, cã şi abuzul duce la scâlciere.

Timpul ‘prea disponibil’ e acela cu care nu faci nimic. Dezlânarea. Lipsa de tonus.

Cei interesaţi sã amalgameze (de ex., în numele tipologiilor), şi cei interesaţi sã distingã, sã deosebeascã.

Ieri, luni, despre trãsãturile vizionarismului (în sens propriu)—Efes, cultura, nemţii, cultura unei contemplative, rescrierea, distanţa, factorii, bunul simţ, popularitatea şi desuetudinea vechilor figuri religioase occidentale, etc.. Deserviciile admiraţiei necritice.

Adâncimea teologiei protestante.

A nu aborda teologiile necatolice dintr—un unghi confesional, sau cu preocupãri confesionale, aşa cum se face mai mereu.

Cred cã ieri am rãstãlmãcit, din înfrigurare, gândul teologilor dialectici, şi cã sunt mult mai aproape de deişti şi, poate, de gândul tomismului. Deşi alteritatea implicã transcendenţã.

Existau câteva intuiţii apostolice fundamentale, şi diferite încercãri de teoretizare, explicitare, etc..

Licãrirea de febrilitate a femeilor neînsoţite, singure.

Visam la culorile aprinse ale Indiei, la încântarea simţurilor.

Ceea ce îi dã vieţii încântare şi însufleţire, dinamism, farmec.

Barbera avea dreptate, cã nu trebuie confundatã muzica autenticã, cu fenomenele mediatice.

Îmi plac parcurile, scuarurile, agreabilul.

Credinţa, adicã încredinţarea, trebuie sã fie raţionalã, nu e dispensatã de raţionalitate. Trebuie sã nu fim nici ca aceia fãrã credinţã, nici ca aceia fãrã inimã; protagonişti ai progresismului postconciliar, ca Rahner, biblistul Brown, Kűng, mi se par ilustrativi pentru aceastã credinţã raţionalã—şi sunt şi singurii teologi care îi intereseazã pe necatolici.

Muzica o înţeleg şi o gust treptat.

Biblistul îi apãrea atât anglicanului afabil, cât şi unui catolic wojtylian reprezentativ, ca având merite, ca recomandabil; şi nu trebuie uitat cã v. Hügel gira, îi acorda girul biblisticii celei mai revoluţionare a vremii sale—aprecia dinamita teologicã.

Gherea era emoţionat de evlavie, de rugãciune (‘Nãpasta’, Vlahuţã).

Umoristul evreu mi—a redat gustul muzicii; muzica pe care—o ascult e mai ales post—punk, New Wave, alternativ, indie, punk, grunge, metal alternativ şi experimental (adicã: alternativul atât ca rock, cât şi ca metal), iar punk—ul: cu toate subgenurile.

Cinemaul e falsificarea duratei.

Cronologia lui Sadoul. ‘Sadoul revizuit’. Încuviinţez criteriul lui Sadoul, însã cred cã atât Wells, cât şi Verne au scris SF—şi nu numai ei, ci şi alţii din perioada de dupã Poe—unii, chiar ca autori poeşti, de inspiraţie decis poescã. Vechile recenzii pe scurt; ’97.

O scriere de mãcar 5 pag. e şi înregistrabilã, şi analizabilã aparte.

Zece antologii (6+ 3 anuale, una tematicã).

Artificialitatea diviziunilor.

Trupele trebuie sã vândã muzicã, nu imagine; în plus, antipatia mea faţã de imaginea înregistratã. Lipsa de inspiraţie şi mercantilismul. Urâtul, mãscãriciul, scandalagiul Fred. Red Hot … şi Lemonheads.

Surogatul lecturii; Sadoul, Rank, caducitatea, desuetudinea, Dna. Vulpescu, centenarul, tonul.

Nu cred în providenţialismul cultural, în echitatea providenţialã; cred cã era foarte posibil ca în vremea Pãrinţilor sã domneascã ignoranţa deplinã cu privire nu numai la ştiinţele naturii, care sunt o descoperire aşa târzie, ci şi cu privire la natura istoriei, la filologie, etc.. Exigenţa istoricã nu e atitudinea spontanã a minţii umane.

Scandalagiul Fred; voga.

A.. Setea, nevoia de raţionalitate, şi saţietatea.

Trişeazã, şi cu grosolãnie.

Ş. Cioculescu despre Zamfirescu, Lovinescu şi Mihadaş despre Petrovici; ifosele, aerele patriciene, Negulescu şi protejatul sãu, plebeii.

Savoarea lui Schopenhauer nu vine din invectivã, ci din deznãdejde şi durere; de aceea, sofistul Chesterton n—avea dreptate sã vadã în Sf. Ieronim un Schopenhauer creştin—sau în Schopenhauer, un Sf. Ieronim anticreştin. Deosebirea e aceea care tranşeazã. Ceea ce face interesul filozofului neamţ e disperarea, durerea, vehemenţa deznãdejdii—nu forţa imprecativã, nu şarjele. Ca interes, trãirea primeazã asupra temperamentului, şi nu e explicatã complet de cãtre acesta. De aceea, cine se regãseşte în filozofia lui Schopenhauer nu se va regãsi cu necesitate (şi, cel mai probabil, nici nu se va regãsi deloc) în literatura Sf. Ieronim. Dealtfel, chiar în plan literar, timbrul schopenhauerian e inimitabil.

E oarecum deconcertant şi neaşteptat ca o religie aşa de pãtrunsã de sentimentul inexistenţei eului, de caracterul iluzoriu al individuaţiei, de superfluitatea individualitãţii, sã propunã o asemenea absurditate patentã ca teoria reîncarnãrii—atunci când gãsea aşa de neconvingãtoare chiar existenţa eului empiric.

Remarca lui Noica despre Kierkegaard le aminteşte pe ale lui Nabokov despre Dostoievski (şi alţii), sau pe a lui Hemingway despre ‘Parma’, etc..

Nu existã cloacã mai greţoasã şi înfricoşãtoare, decât mintea unei femei singure.

Lipsa de simţ psihologic.

2012-01-28T17:54:00.000+02:00

Nu îi înţeleg pe cinefili; ideea de cinema e ideea de falsitate—mai rãu, e realizarea, îndeplinirea acestei falsitãţi. Cinemaul îmi e nu indiferent—ci antipatic, nesuferit. Am ajuns, cu vremea, nu la indiferenţã, ci la repulsie faţã de cinema—timpul distorsionat şi falsificat, absoluta falsitate a întregului cinema, primitivismul şi caracterul respingãtor al ideii însãşi de cinema, încât îi privesc cu nedumerire pe cei capabili sã se intereseze fie şi cât de cât de aceastã anomalie—conservarea absurdã, caracterul de conservã, stupiditatea şi puerilitatea acestei maşinãrii; aspectul maşinal e acela care îmi repugnã, conservarea timpului şi a dinamicii, calitatea aceea de muzeu al mãştilor de cearã, falsificarea mişcãrii, încât în zadar îmi evoc numele unor regizori, care altãdatã mi se pãreau cã înseamnã ceva: Renoir, Ozu, Visconti, Antonioni, Mizoguchi, sau singurul regizor american: Welles.

Savantlâcul de filatelist

2012-01-28T17:38:00.001+02:00

Savantlâcul de filatelist

Existã unii care se intereseazã de ştiinţe în felul filateliştilor. Savantlâcul unora e numai o formã de filatelism. Ei nu sunt oameni de ştiinţã, ci filatelişti, sau numismaţi. Sãhleanu avea atitudinea unui filatelist al ştiinţelor.
Pentru a ne da seama de situaţia polimatului Sãhleanu, sã—l comparãm cu adevãraţii noştri polimaţi—Odobescu, Hasdeu, Iorga, Eliade, sau chiar Rainer (însã erudiţia acestuia, enciclopedismul lui e probat numai de adnotãrile cãrţilor bibliotecii, Rainer nu a scris, de fapt: a scris foarte puţin, iar puţinul pe care l—a scris îi ilustreazã mai degrabã preocupãrile, decât gândirea, ştim mai degrabã ce citea, decât ce gândea). Enciclopedismul în ştiinţe ia însã, în mod necesar, altã formã. Enciclopedismul clasic e croit numai pe tiparul disciplinelor umane.
Sãhleanu era un morfopatolog care scria … introduceri în psihanalizã; se considera un ostracizat, şi poate chiar era, însã veleitarismul sãu e frapant, ca şi neîntemeierea ambiţiei de a îndruma.

2012-01-28T17:12:00.000+02:00

Impresia e, prin natura ei, difuzã; deasemeni, mlãdioasã şi diversã. Nu poate sã fie rezumatã; numai judecata se preteazã oarecum la concizie. La Lovinescu, impresia esteticã e descrierea, participativã şi inspiratã, a unei trãiri de artã—judecata fiind mai degrabã implicitã; iar rezumarea unei trãiri nu poate fi datã ca o judecatã de valoare. Intuiţia criticã nu poate fi înfiriparea unei inspiraţii pasagere. E nevoie mereu de analizã, de retuşuri, de rectificãri, de întregiri, de distanţare, de raţionalitate. În intuiţia esteticã luatã ca tendinţã rezumativã (adicã, lãmurit: sintetizarea impresiei, darea ei într—o formã succintã), tocmai inspiraţia e aceea care trãdeazã, unilateralizeazã, omite, etc.. Cauţi, purtat de o însufleţire de moment, sã rezumi o impresie, sã sintetizezi o percepţie generalã—şi intervine, aproape invariabil, omisiunea, distorsiuni mnezice, etc.. În orice intuiţie, în orice intuitivism estetic, intrã şi numeroşi factori psihici, arbitrari, aleatorii.
Dealtfel, scurtimea e preferabilã în raport cu prolixitatea—nu în sine, nu în abstract. E bine sã fii ‘cât mai scurt aşa încât sã spui tot ceea ce ai de spus, sã exprimi complet ceea ce ai de exprimat’.

Prin intuiţie criticã, unii subînţeleg nu atât judecata esteticã, aprecierea, cât impresia, ca trãire inspiratã, înaripatã, o pãtrundere şi perspicacitate care descrie percepţia ocazionatã cititorului (ceea ce bineînţeles cã nu e divinaţie, însã nu e nici numai simpla enunţare a unei judecãţi de valoare, concluzia axiological tranşantã, ci o ‘caracterizare participativã’—ca la Lovinescu, o asumare a inefabilului operei, o aproximare a inefabilului estetic, o depãşire a condiţiei pur judecãtoreşti a criticii chemate sã se pronunţe asupra valorii, sã dea verdicte).
La Lovinescu, e vorba despre o criticã aptã sã se lase inspiratã literar de scrierea discutatã; esenţa impresionismului lovinescian e datã mai degrabã de conţinutul, decât de forma concluziilor sale. Forma e aceea a unei aprecieri, a judecãţii, a intuiţiei critice ca rezultat axiologic; conţinutul, însã, se înrudeşte cu ceea ce e discutat. Savorii intelectuale îi e asociatã o savoare propriu—zis literarã.

2012-01-28T17:01:00.000+02:00

În teatrul englez, dupã Shakespeare n—a mai urmat decât Shaw, la aproape trei veacuri; dimpotrivã, în acela francez, dupã Racine şi Molière au urmat Régnard, Marivaux, Hugo, Musset, Claudel, Montherlant, Giraudoux, Anouilh, Ionesco—fãrã a îi mai aminti pe cei trei dramaturgi existenţialişti. Otway, Sheridan şi Goldsmith nu sunt de acest calibru, iar romantismul englez nu s—a însoţit de mania teatrului.
Gautier credea cã teatrul romantic e o renaştere shakespeareianã a dramaturgiei franceze.
Exasperantele veleitãţi scenice ale romancierilor—de la Beyle, Balzac şi Dumas, la H. James şi Stevenson, toţi romancierii, cât de iscusiţi, se vroiau dramaturgi, scriau teatru, iar propria inepţie nu îi prea descuraja; era, bineînţeles, mai întâi o strategie, managementul carierei, ideea unei scurtãturi cãtre faimã, cãutarea unei popularitãţi rapide, a succesului popular, însã începuse, cu romanticii, prin ambiţia de a fi shakespeareian, aşadar o marotã propriu—zis literarã, iar inadvertenţa între însãilãrile ponosite ale romanticilor şi anvergura lui Shakespeare nu îi descuraja pe tenacii dramaturgi ai sc. XIX.
Din fericire, Scott şi Dickens n—au încercat, din câte ştiu, sã fie dramaturgi.

Cu vremea, dramaturgia s—a sleit, în mai mare mãsurã decât poezia, lãsând naraţiunii—romanului, nuvelei şi prozei scurte—şi eseisticii întâietatea. Trãim într—o vreme fãrã mari autori de teatru—şi cu autori pentru scenã submediocri şi aiuritor de stângaci, de incompetenţi.

2012-01-28T16:56:00.000+02:00

Al şaselea playlist din ianuarie are 87 de cântece—zece Orchestral Manoeuvres In The Dark, cincisprezece Ladytron, opt Saint Etienne, trei Echo And The Bunnymen, cinci Duran Duran, patru Gamma Ray, nouã Diamond Head, patru Ultravox, trei Midget Ure, şapte Yazoo, trei Rasa, câte douã Kajagoogoo, Heart şi Accept, şi câte un Saxon, Tesla, Doves, Metallica, Cypress Hill, Shogun, Eva Cassidy, Lauper, Bhaktivedanta, Modern Talking.

Acasã

2012-01-28T16:55:00.000+02:00

Acasã

Tentaţia sau înclinaţia de a perora.
Dum. mai aveam, din ajun, 18 ţigãri, nişte icetea, o ‘Boemã’, douã cotlete. (Ieri, sb., 90+ 182+ 36+ 110 mii, şi douã bonuri.)
Ieri, sb.: muzica& articole, italienii, poezia, întâietatea poeziei& poezia antologatã; versul& mâncarea& banii—ieri. Azi—fumat, cafele, icetea.
Cinci italienişti (GC, Marcu, DV, FC, Balaci). Vianu& Blaga& NS, ≠& Coşbuc& Streinu& Pãstorel. EL. MP& Butor& ‘Eneida’& ‘Quijote’& ME de M.
La AP: Blaga& NS& Pãstorel& ME de M.
Creţia& italieniştii, FC& Balaci& AG, ŞC, AP.
‘Morgan’& autohtonii—romanele (ziarele—ed.)& hispanicul şi patrologul. A testa.
De vin., mã gândesc la trãirea italianului.
Limpezimea deznãdejdii.
Dum., fumat pânã la 5.

Leopardi& Lovinescu& WF, JG& Schudt, catolicul BW, Horguelin—policieruri şi muzicã.
Lovinescu—cititul şi meseria.
‘O tipã ţâţoasã, parfumatã …’.
Luni, fumat de la 8 ¾ (cele şase ţigãri de ieri le fumasem pânã la 2); ieri am fumat din nou de la 6 ½ la 7, şi de la 9 la 1.
Fumatul: sb.—azi.

Lovinescu, Schudt, Horguelin şi policierurile, catolicul Watson, Bloy, R. Petrescu.
Marţi—hering (cu sos de piper), pâine, icetea, cafele, fumat, muzicã.
Marţi—fumatul şi muzica. Cititul.
EL, JG, dublinezul, Schudt, Horguelin şi policierurile, medalioanele altui francez, BW, Bloy, R. Petrescu; dublinezul şi recititul—analize.
E vorba de absenţa minimei lealitãţi umane—de josnicie, ‘lumea celor patru’ (doi moşnegi, douã puşlamale). Nivelul foarte bazal al acestei lipse de lealitate e acela descalificant. E ceva dezarmant prin brutalitate şi ostilitate, prin vrãjmãşia deschisã. Ceea ce aratã, încã o datã, cã omenia e independentã de muzica ascultatã, ştiutã—omenia, adicã umanitatea. Nu e decât labirintul indeciziei. E ceva ce ţine de patologie.
A cãuta, în poezie, imaginile durerii şi ale restriştei.

Mőtley C., Poison, D. Leppard, Skid Row (v. şi argoul)& Bach. Bon Jovi. Manowar& Helloween.
Genul de neam prost, genul care face figuri urâte.
Lovinescu dã gustul citirii inteligente a unei cãrţi—iar blogul e o soluţie mai inteligentã, şi mai coerentã, de publicare, decât puteau fi ‘revistele vremii’, în care—şi risipeau vechii critici contribuţiile, foiletoanele. Plãcerea de a citi—şi vanitatea de a scrie; plãcerea de a citi trebuie sã o preceadã şi sã o justifice pe aceea de a scrie despre ceea ce a fost citit—altfel, nu e decât vanitate. O parte din desãvârşirea stilului provine din inteligenţã şi echilibru, ca şi din probitatea intelectualã. Inteligenţa, echilibrul, raţionalitatea unui scriitor îşi au partea lor la desãvârşirea stilului.

În gardã pânã la 8 (cu Tomac)—despre expatr., muzicã, D. Mode, cinema (spaniolul), ziarele—ed. (‘Şotronul’& Bogza), psihologie, doi psihologi (Pavelcu şi W. James), Voroneţ, electropop.
21 de trupe; dimineaţã, în drum cãtre clinicã, mã gândeam la cele şase trupe de grunge.
Eu grunge am ascultat în ’93, la 15 ani, înainte de moartea lui Cobain—nu dupã; dealtfel, nu cred cã moartea lui Cobain a relansat grunge—ul, cã i—a adus o nouã popularitate.
Sunetul grunjos.
Joi, fumat pânã la 11 ¾.

Vin., şase cotlete (3 de ieri), vin alb demisec; fumat, icetea, muzicã.
Psihologie& dramaturgie, romane, poezie. Muzicã& genuri. Horguelin—policieruri& muzicã. Muzicã& filozofie& artã.
Ieri—grunge, tematici, ’93, muzica; tabelul muzicii.
Despre muzica pe care o ascult am vorbit marţi, la tel., şi ieri, joi, în gardã.

Ieri, vin., dãdeam ‘nivele’ la vezicã (în locul sedimentului), n—am identificat cheagurile din vezicã.
Sb., dietã de muzicã, fumat, cafele.
56 în 11 l.—5 postãri/ l..

2012-01-28T16:49:00.000+02:00

Lovinescu nu e un scriitor montaignean; critica e, la el, o ambiţie, o profesie şi o rutinã (au mai existat critici care sã ţinteascã genericul, ‘impresia’, cum o numea Lovinescu—şi nu analiza, nu explicarea; de ex., Stevenson). Altfel spus, Montaigne nu publica foiletoane.
Foiletonist, Lovinescu profesionalizeazã critica—dupã modelul acelor francezi pe care îi citea cu nesaţ Perpessicius—foiletonişti şi cronicari literari, cum dãduse atâţia Franţa, de la Sarcey la Miomandre, şi care fac gazetãrie literarã, lucrativã sau nu.

Ralea se interesa atât de literaturã, cât şi de psihologie. Existã, la Ralea, preocupãrile pentru literaturã şi psihologie (şi sociologie, esteticã, filozofie). Atitudinea lui Ralea faţã de doctrinele studiate (Durkheim şi Janet) e aceea a cuiva care pleacã de la un curs cu câteva ‘idei generale’, subliniate, e a unui om interesat de ideile generale, de principii, nu de filigranul unui sstem; nu discutã niciodatã aspecte, raţionamente, etc.. Ceea ce îl intereseazã e rezumabilul, generalul unei doctrine, tezele principale, nu caracteristicile care necesitã analizã. Ralea nu discutã nicãieri vreo trãsãturã anume a sistemelor lui Durkheim şi Janet, ci se mulţumeşte sã facã apel la ideile generale ale acestora.

Originalitatea nereprimatã.

Adâncul existenţei nu trebuie înţeles în chip magic, nici interpretat în termeni magici; AS, LW, GS, Jung. Experienţa adâncului acestuia necuprins al existenţei—misteriosul existenţei, tainicul. E, aşadar, cu totul altceva decât sacramentalitatea, care înseamnã revelare, dezvãluire, pozitivitate. Însã magie nu înseamnã niciuna.

Mie Negoiţescu mi s—a pãrut când prolix şi fãrã şir, când convenţional şi banal, şi vag incoerent.

Tocmai ca dramaturg, Lovinescu nu trecuse neremarcat.

La Lovinescu, maiorescianã e numai atitudinea intelectualã, ‘principiul critic’, nu şi aceea literarã, care e a unui foiletonist calofil. Se poate spune cã Lovinescu pãstreazã, sau preia, atitudinea intelectualã a lui Maiorescu, asociind—o unei atitudini literare proprii, care nu mai e aceea a lui Maiorescu, ci se exprimã în practica de foiletonist.

Paloarea lovinescianã şi francianã; lui Lovinescu, care, în tinereţe, îl întâlnise pe stradã, France nu îi apãrea ca satirul destãinuirilor picante, ci ca exponentul intelectualitãţii (acelaşi român nu noteazã, din câte ştiu, vulgaritatea lui Faguet, care—l frapase, din anecdote şi bârfe, pe Renard). O portretisticã a ocazionalului, a întâlnirilor acestora pe stradã, existã la Cãlinescu (M. Caragiale, Iorga—întâlniţi pe stradã).

Faguet—la Renard, Lovinescu, Montherlant.

Stoicii îţi pot plãcea în felul lui Montaigne—sau în felul lui Montherlant; asumarea existenţialã a citirii stoicilor e diferitã. Stoicii nu sunt un panaceu, nu sunt panaceul filozofic; cu alte cuvinte, stoicii îţi pot plãcea ca lui Montaigne, sau ca lui Montherlant—dupã firea fiecãruia. Stoicii nu l—au amãrât pe întâiul—şi nu l—au salvat pe al doilea. Unuia îi plãcea Cezar—celuilalt, Pompei cel Mare. Cu alte cuvinte, a existat un francez care îi admira pe stoici şi pe Cezar—şi un alt francez, care îi admira pe stoici şi pe Pompei.

Îngroşarea trupului—şi a minţii, boala minţii.

GS, CDG, ME de M, kantism, Lovinescu.

Cititul (Lovinescu) şi adnotarea—Schudt, Horguelin şi policierurile, dublinezul şi recitirea, Bloy, R. Petrescu, JG, catolicul Watson, AS, ME de M şi Coleridge.

New Wave—ul a fost post—punk—ul de discotecã, şi de divertisment.

PROSTUL GUST SAVUROS ŞI ADICTIVITATEA. Sapiditatea kitschului, a unor stângãcii, a unor erori de gust. Hugo, Powell, The New York Dolls, SF—ul, autorii dispreţuiţi de ÉF, Breban [FMD şi ÉZ!], Walsh, ‘micii maeştrii’ americani promovaţi de cãtre CDC; PZ despre MP. Poate exista o apreciere, autenticã artistic, pentru aşa ceva.
Gustul artistic înseamnã ‘urechea’, simţul pentru armonie, simţul inefabilului, constatare împotriva cãreia nu pot nimic—rãscruce şi diferenţiere.
Analiza explicã impresia.
A diferenţia bunul gust, autenticul, execrabilul, ratatul, neconvingãtorul, sapiditatea, nereuşita.
Inutil sã adãugãm cã existã prost gust fãrã sapiditate, anost. Existã platitudinea prostului gust.

Labirintele umane sunt nu sociale, sau social—profesionale, ci mintale, comportamentale. Omul îşi e propriul temnicer.

Pasionat de labirinturi, evreul argentinian nu le cãuta explicaţia la autorii creştini. Labirinturile sunt simbolurile deprinderilor şi condiţionãrilor, ale inexorabilului acestora.

Pe scurt, cred în poezia durerii şi a nimicirii; nu şi în filozofia lor, în teoretizarea lor.

Existã ‘ideea ca trãire’, ‘ideea poeziei’. E intelectualitatea proprie artei.

O existenţã nãclãitã, îngãlatã şi larvarã, confuzã şi derizorie.

Dintre toate artele, le prefer pe acelea ale limbajului. Literatura nu e arta cuvântului, ci a limbajului, la fel cum muzica nu e arta sunetului, ci a limbajului. Eu nu caut ‘cuvântul’, ci limbajul. Cinemaul înseamnã constrângerea, falsificarea şi distrugerea afectivitãţii, şi nu ştiu cum de oameni ca Horguelin şi ‘Morgan’ pot mãcar sã se amuze cu aşa ceva, cu o asemenea unealtã de abrutizare. Prefer sã fumez şase ţigãri, decât sã vãd un film.

Morala fãrã metafizicã e moralism; predicile ateilor virtuoşi o ilustreazã.

Nu cred cã prejudecãţile, cutumele, deprinderile creştinilor din vechime erau mai evanghelice decât ale noastre, nici mai legitime sau mai ‘biblice’. Erau tot pleavã, lestul civilizaţional. Ba chiar se poate sã fi fost de o sãlbãticie mai turbatã decât ale noastre. Cu alte cuvinte, nu cred în primatul a ceea ce e vechi şi recept.

‘Lipsa de inimã’ e o boalã, nu un defect.

Cred cã ‘începutul pus’ (mântuirii, filozofiei, vieţii de cuplu) trebuie sã fie bun, nu neapãrat desãvârşit; iar în cazul filozofiei, pot înţelege de ce Descartes reprezintã un astfel de început bun.

Omul nu îşi poate face fiinţa pe care nu a gãsit—o.

Eu înţeleg iubirea ca pe o dependenţã afectivã foarte marcatã; nu cred cã existã o definiţie corectã a iubirii, ci diferite moduri de a trãi afectivitatea sexualã, sau afectivitatea cuplului. (Deşi, ceea ce Gage denumeşte sexual, eu aş denumi mai degrabã erotic.)

Am cunoscut un opincar parşiv care le ura pe femeile cãrora le place sã facã dragoste, şi pentru care dreptul la orgasm e un monopol masculin.

Tiparul e acela de curiozitate şi indiferenţã; adicã, indiferenţã, cu pusee de curiozitate ocazionalã, rece.

Pentru Lovinescu, ‘impresia’ înseamnã caracteristica genericã a unei opere; pe de altã parte, dintre cei patru critici francezi semnalaţi în legãturã cu aşa—zisul impresionism lovinescian, unul e un universitar şi foliteonist cu preocupãri diverse (filozofie, politicã), pe care nimeni altcineva nu—l considerã … impresionist, iar altul e un simbolist, aşa încât rãmân numai doi impresionişti revendicabili ca atare.

Eliot şi critica de teatru. Dramaturgi italieni, români, scandinavi, nemţi, ruşi, japonezi.
Gherea. Sorbul, Lovinescu (v. şi Maiorescu), Gib, Camil P.. Autenticitatea literarã.
Paleologu despre teatru—ILC, Camil P. şi H de M.

Placiditatea cuplurilor de azi. Neexclusivitatea iubirii.

Dacã vreau o muzicã aptã sã îmi dea puţinã fericire, ascult Ladytron, D. Duran, Ultravox; ieri, joi, în gardã, am vorbit puţin şi despre electropopul à la D. Mode, şi despre rapul mai rãsãrit.

Ratarea iubirii, ca temã lovinescianã.

Istoria, prestidigitaţiile, jonglarea, tipologiile, tiparele, rãmân secundare, subordonate trãirii.

Schudt& jurnalele lui Bloy, R. Petrescu, Renard, Rainer.
Barbellion& Pavese.
Formatul—AS.
Formatul schopenhauerian.
Weininger, Rozanov; FN şi Bloy.
Ceea ce e neconvingãtor.
Jurnalul lui Tolstoi mi se pãruse savuros în ed. veche—şi indigest, anost în aceea nouã.

Tupeul e o funcţie a mãrginirii şi a cinismului; comportamentul, în ansamblu, e o funcţie a cunoaşterii.

Anomia eroticã.

Fiinţele, nu culturile, nu nivelurile culturale.

Estetica punk/ post—punk/ New Wave/ post—rock.

Filigranul unei învãţãturi.

Sunt un ascultãtor de alternativ (post—punk, indie, grunge) şi New Wave. Punk—ul a început prin a fi alternativ. A fãcut parte din mişcarea rock—ului revizionist.
Altfel, cred în genuri muzicale cât mai cuprinzãtoare, nu în fãrâmiţare. Oricum sensul acestor etichete e unul istoric, nu topologic.

Trãirile sunt mai importante decât actele, decât lucrãrile; ascetica rãsãriteanã spune cã trãirile negative sunt în mod necesar pasagere, dacã decursul e normal. Ascetica apuseanã tinde sã minimalizeze semnificaţia trãirilor.

Lovinescu e un autor cu care îţi place sã petreci timp—citindu—l, reflectând, şi gândindu—te la înţelesul dat de Paleologu ‘petrecerii’; îndeletnicire care lui Noica i—ar fi apãrut ca zãdãrnicia purã (cititul lui Lovinescu, vreau sã spun).

La Noica, filozofia ajunge, CA DISCIPLINĂ, sã evalueze o culturã care îi e intrinsec inferioarã. Astfel înţeleasã, filozofia nu mai e decât un exerciţiu de aroganţã. A evalua, astfel, cultura, înseamnã a o privi de sus; e şi o formã de dezabuzare.

A înţelege oamenii ca pe lut însufleţit, nu ca pe ‘îngeri în trup’ (idealul dualist al monahismului greşit).

Maiorescianismul lui Lovinescu

2012-01-23T17:45:00.000+02:00

Maiorescianismul lui Lovinescu

De—a lungul vieţii sale mature, scriind neîncetat, Lovinescu publicã mereu: criticã, istorie literarã (cãrţile despre Maiorescu), romane, sociologie, memorialisticã şi portretisticã, traduceri; în acest timp, existã viaţa de familie, activitatea didacticã, aceea de cenaclu, aceea de traducãtor. Critica lui literarã e funcţionalã şi estimativã, sinteticã—în acest sens, maiorescianã, iar Cãlinescu avea dreptate sã nu se revendice de la exemplul lui Lovinescu.
Lovinescu n—a scris despre autori strãini, un lucru semnificativ. Nu îi plãcea sã analizeze, sã discute literatura în nume personal, ca eseist. Ca şi la Maiorescu, critica lui Lovinescu e numai o formã de activism cultural, de îndrumare—şi se şi conjugã, dealtfel, cu o teorie a civilizaţiei, etc.. Tendinţa criticii lui Lovinescu e, prin aceasta, într—adevãr maiorescianã.
Ca Maiorescu, şi ca Ş. Cioculescu, Lovinescu n—a considerat necesar sã scrie în nume personal despre literaturã sau artã; critica lui are impersonalitatea unui oficiu, a unei ‘registraturi’, cum avea sã se pronunţe un alt lovinescian. Singurul sãu studiu literar e acela despre Maiorescu, iar aici semnificaţia generalã e evidentã—utilitatea culturalã. Altfel, critica lui Lovinescu nu e una de monografii, ci foiletonisticã.
Trãsãtura sinteticã a lui Lovinescu provine din aceea cã îi plãcea sã caracterizeze generic şi sã aprecieze, nu sã explice, sau sã remarce singularul. Bineînţeles cã existã la Lovinescu mai multã analizã decât la Maiorescu, însã mai puţinã decât la Gherea şi Ibrãileanu. Prefera sã se pronunţe pe scurt, succint.
Ca şi la Maiorescu, critica lui Lovinescu nu reflectã în niciun fel viaţa lui de cititor (spre deosebire de Ibrãileanu, Zarifopol, Cãlinescu, etc.). E un oficiu de îndeplinit. Acest mod, maiorescian şi lovinescian, de a înţelege critica, se regãseşte şi la George. E o criticã de subiecte impuse, necesar ocazionale. Nu e o criticã de cititor, o criticã ‘în nume propriu’—aşa cum nu e nici o criticã de analizã, ci una eminamente sinteticã. O criticã a distanţãrii bonome. Ea nu reflectã preocupãri literare personale. Lovinescu scrie numai despre ceea ce se întâmplã sã se publice. Foiletonisticã prin întâia trãsãturã (axarea pe ceea ce se publicã), e maiorescianã prin caracterizarea genericã, neanaliticã; e maiorescianismul devenit criticã literarã.

2012-01-23T17:19:00.001+02:00

Modernismul lui Lovinescu e unul destul de generic, şi nu trebuie rãstãlmãcit; omul nu a scris şi nu a promovat literaturã simbolistã, şi nu a aparţinut în niciun fel mişcãrii simboliste de la noi. Nu existã, la el, nici Macedonski, nici Bacovia, şi n—a fost un entuziast al lui Arghezi.
Lovinescu a scris, în schimb, literaturã ibsenianã—dramaturgie ibsenianã. Autorii tinereţii lui sunt Leopardi, France, Ibsen, Horaţiu, anticii, Tarde, cãrora li se adaugã un triplu interes—pentru critica francezã, filologia clasicã şi istoria literarã româneascã. A înaintat pe acest triplu front; ulterior, a continuat ca sociolog, scriitor (memorialist şi romancier), critic literar şi clasicist. Diversitatea lui e, spre deosebire de aceea a lui Maiorescu, una realã şi organicã.

Mã gândesc adesea la Lovinescu, la Cãlinescu, la Manolescu, la o rev. veche, de la centenarul naşterii lui Cãlinescu, pe care o pãstrasem; ca om, Lovinescu era mai interesant decât Cãlinescu. Nu şi ca scriitor.
Ceea ce poate plãcea în mod deosebit la Lovinescu e un oarecare dandy—ism cultural al tinereţii—paleta preocupãrilor lui—Leopardi, Ibsen, France (admirat, pe atunci, şi de Ibrãileanu, Zarifopol, Ralea), Horaţiu, anticii, arheologul neamţ, filologia clasicã, Tarde, criticii francezi, etc.. Avea, dealtfel, bonomia lui de cititor, bonomia literarã, nu era un cusurgiu (ca Nabokov, ortodoxul Hart, George, Kurp, ‘Morgan’.) Lovinescu avea dreptate sã nu fie prea mândru de mult din literatura lui; se autoevalua neconcesiv, cu luciditate, tãios. Literatura lui Lovinescu e întrucâtva împovãratã de balast; începând cu foiletoanele impresioniste, istoria literaturii mai vechi, romanele, dramaturgia, chiar tonul traducerii epopeilor. Stilul sãu a evoluat, spune Ş. Cioculescu, care a scris despre Lovinescu cu afecţiune.
Intelectual şi literar, lovinescienii n—au fost de anvergura maestrului.

2012-01-23T17:18:00.000+02:00

Canadezul. Bedefilul francez. Horguelin& dublinezul. Preotul. Ep.. Hispanicul& patrologul. Canadeza. Baptistul. Muzica. Delãsarea.

Ceea ce am gãsit la modernişti, la progresişti, la catolicii postconciliari, la protestanţi, a fost o reflecţie mundanã, o atitudine raţionalã, principiu de asanare a înţelegerii, formã de integritate intelectualã—ceea ce nu înseamnã, însã, extremismul lui Goguel, Bultmann şi Robinson.
Pe tânãrul Cioran îl scârbeau neoortodocşii protestanţi—însã îl scârbeau şi Sf. Toma, Aristotel.

2012-01-23T17:16:00.001+02:00

http://www.blogger.com/img/blank.gif

Vã recomand, dacã vã intereseazã, seturile de rãspunsuri adunate anual de EDGE; multe sunt foarte interesante. Stodden scrie bine despre sincronicitate (receptivitatea minţii şubrezite).
În ceea ce priveşte formatul literar care, pornind de la Schudt, Coleridge, Bloy, R. Petrescu, Renard şi Rainer (aşadar, jurnale), mã intereseazã, ‘adnotarea’, şi anume: adnotarea analiticã, adnotarea ca analizã, gãsesc un model bun la catolicul Watson (care analizeazã ceva din ‘Societatea …’ lui Rosmini), şi la Karra (scrie despre antici, poezie, muzicã, mâncare).
Rezumarea unei nuvele poate fi şi ea o adnotare.

Îmi place sã citesc viaţa lui Boethius; poate sã fie şi sentimentul pe care—l avea George pentru Curtius.

Neantul

2012-01-23T17:02:00.000+02:00

Neantul

Cine se bucurã în vreun fel de viaţã, poate sã fie şi recunoscãtor celor care au ocazionat—o. Nu ştiu dacã bucurarea de viaţã se învaţã; dacã e vreun instinct, atunci eu nu—l am. Cred cã le datoreazã recunoştinţã pãrinţilor pentru ‘darul vieţii’ numai cei care sunt şi bucuroşi în vreun fel de aceastã viaţã, altfel tocmai acest dar poate sã fie motivul resentimentului şi al ranchiunei; gând budist şi schopenhauerian.
La naturile mai vitale—mai sangvine, mai colerice—e altfel. Cãci pe ruinele existenţei, ei indicã numai raţiuni pentru a te bucura de viaţã. H. Chadwick vorbeşte despre cele patru mângâieri ale lui Boethius—muzicã, logicã, teologie, filozofie. Schopenhauer enumera câteva mângâieri—mistica (înţeleasã în sens larg: de ex., scripturile hinduse), sexualitatea, muzica şi arta—tot ceea ce ocazioneazã cunoaşterea numenalã; Cioran scrie despre sexualitate şi citit (‘bibliotecile şi bordelurile’). La Montherlant existã mai întâi gândurile care susţin, care dau curaj; deasemeni, anticii, stoicii, sexualitatea.

2012-01-23T16:51:00.000+02:00

Al cincilea playlist din ianuarie are 174 de melodii, adicã 10 ¾ ore de muzicã—şapte ABC (şi trei ale altor ABC), trei These Animal Men, unsprezece Hűsker Dű, nouã Shiny Toy Guns, şapte Rise Against, unsprezece Strike Anywhere, trei NOFX, zece Strung Out, trei Six Finger Satellite, nouã The HorrorPops, şapte Therion, douãzeci şi patru New Order, şapte Death Cab For Cutie, trei Ministry, paisprezece Mudhoney, douã Snap, şase System Of A Down, douã Nine Inch Nails, nouã Dusty Springfield, douã Bluetones, şase Elastica, trei Lucy Pearl, patru Wang Chung, şi câte un Evanescence, Flowing Tears, Queens Of The Stone Age, Nekromantix, Smash, U96, Usura, Culture Club, Shaggy.

Despre muzicã, dezamãgire, ‘cauze secundare’, etc.

2012-01-23T16:39:00.001+02:00

Despre muzicã, dezamãgire, ‘cauze secundare’, etc.

Cine se revoltã ‘împotriva Lui Dumnezeu’ se revoltã, de fapt, împotriva unui idol, a unei fantasme, ceea ce e o reacţie corectã. Cunoaşterea Lui Dumnezeu nu poate sã suscite revoltã.

Vrusesem sã încep cititul, cu motoarele la maxim, în forţã, din a doua s. a anului—câte 2—3 cãrţi/ s.. Pentru citit, am pierdut primele trei z. din a doua sãptãmânã, apoi şi pe urmãtoarele patru; apoi, şi întâiele trei zile din a treia sãptãmânã, apoi şi pe a patra,

Vin., de la 3, fumat; mai aveam zece ţigãri din ajun (6+ 2+ 2).

Lipsã de respect& ‘cei patru din altã lume’& resortul furiei (pasul IV; apelurile de marţi)& cinci semne (1—3; luni şi mi.—râsul).

Femininul ca sãrbãtoare a fiinţei.

Cedãri. Complacerea. ‘Trenã’& viaţa ei mohorâtã, vrednicã de milã (pasul IV, etc.). Cedãri.

Orã. Vremea. Cinã& vinul& cola& 2 x fumat& cafele. Baie. Muzicã. Anglofonii. ‘Scopul pelerinajului’. Lille, etc..
‘Pãruse cã …’.
Intrepizii. Aferatul—cf. azi& Lille, etc.. Oferta matrimonialã.

Psihologii& eseiştii& policieruri& filozofia cuplului& ziarele—ed..

Dezamãgirea, durerea, ca trãire, sunt una; ca teorie, ca filozofie, sunt alta. De aceea, nu îmi place când Dobrogeanu—Gherea sau De Sanctis spun ‘Leopardi şi Schopenhauer’.

În plan existenţial, nu am ajuns încã la gândul Lui Dumnezeu; teologia e prea pe şleau, le spune prea pe şleau, prea nemijlocit, ‘naiv—realist’.

Trenul nu e niciodatã prins din mers; etapele vieţii decurg cu necesitate una din cealaltã.

Citind lista cãrţilor care le—au plãcut unor intelectuali catolici americani, mi—au atras atenţia numai rândurile despre cãrţile de Hartley, Stump, Rickaby, Berry, Godden; iar eu am citit o singurã carte anul trecut, deşi am început multe.
Smolin. Fagels. Murray (Foley), Pearce (Baring, E. B. Nicholson), Shaw. Metaxis.

Muzica de divertisment are douã nivele distincte—unul mai ‘alternativ’ (J. Division, K. Joke, Gang of Four, Bauhaus, M. Mouse, Course of Empire, Jane’s Addiction, Nine Inch Nails, etc.), altul mai tehnopop (Culture Club, ABC, etc.).

Amãrãciunea marginalitãţii mundane. O însemnare a vârstnicului Lovinescu e reverberaţia unui vers de Leopardi. Însã concluziile practice ale celor doi au fost diametral opuse—o eticã a activitãţii la moldovean, dezgustul de aşa ceva, la italian.
Dezamãgirea timpurie a lui Lovinescu, datã de boalã, nu i—a subminat tenacitatea, nici ambiţia, nici nu a stãvilit elementele biografice (carierã, familie, adulter, societatea femeilor de litere). Cazul sãu e foarte diferit de acela al lui Leopardi, similitudinile fiind întâmplãtoare. Lovinescu a crezut în ceea ce fãcea, şi s—a investit în activitãţi care italianului i—ar fi pãrut zãdãrnicia însãşi.
Visceralã, biograficã, nefilozoficã e dezamãgirea ambilor; însã cuprinsul fiecãreia e foarte diferit. Lovinescu ajunge sã aminteascã de Taine şi Faguet; e o chestiune de temperament. Nu avea viociunea francianã. Oricum, dacã e sã cãutãm termeni de referinţã, atunci Lovinescu, în datele temperamentului sãu, e dezamãgit ca francezii, ca un francez.
La Leopardi e vorba despre durere, pe când la Lovinescu, nu.

Mã simt înrudit cu oameni ca Leopardi şi Pavese; în orice caz, nu cu francezii.

Biografiile nu mã intereseazã.

Iubirea şi fascinaţia sexualã ca substitut.

3 ½--7 ½.
Sb., mai aveam zece ţigãri din ajun.
N—am mers la clinicã, n—am ajuns sã cumpãr haine pentru spital.

Vin., dum.& marţi, joi& luni, joi, sb..

185 de piese;

Nici JG (şi francezii), nici AS, nici evreul argentinian.
Leopardi, însã şi Kipling. ‘Aspasia’.
FMD, LNT, RK, KB, MH.

Preferinţa, mãrturisitã, a lui Schopenhauer pentru proza lui Leopardi, pentru prozatorul Leopardi, ar putea sã nu fie numai o apreciere esteticã—aşa ca la Cãlinescu—ci şi o încercare de capitalizare, de rentabilizare a ideilor italianului. E o încercare de a da trãirea drept abstracţie; Gherea înţelege sã—l claseze pe italian drept filozof.

Cinemaul lucreazã invers decât literatura: limiteazã, constrânge, sileşte.

Leopardi& JG.

Nici atâta egoism, nici atâta altruism.

Ideea neantului, a neantului existenţei. Însã e o trãire, nu o teorie.

Trãirea mea dominantã a fost, încã din copilãrie, frica, deznãdejdea şi sentimentul de a fi stâlcit, zdrelit, nimicit.

Dacã ţinta filozofiei e sã explice, sã formuleze explicaţii, atunci prozele lui Leopardi formuleazã trãiri, nu explicaţii teoretice.

Trãim într—o lume de ‘cauze secundare’.

Fructul otrãvit, putred, stricat.

Ca frison al unui deget.

Deconcertant e nu cã a reuşit sã mã ducã pe mine, ci cã a reuşit sã le ducã pe ele—cel puţin alte patru persoane (întrebarea& marţi& gluma& rapiditatea recomandatã).

Trebuie gândit mereu în termeni de cauze secundare.

Confuzia a provenit din neascultarea simţului moral. Acea întâie impresie, foarte defavorabilã.

Gherea, Lovinescu, Unamuno. Leopardi a avut cititori la români; nu ştiu dacã Eminescu îl citea, însã, în aceeaşi epocã, Gherea îi cunoştea versurile.

Gherea, Lovinescu, Cãlinescu (acesta, însã, ca italienist)—Leopardi.
Lovinescu şi (tânãrul) Ralea—Tarde.
Literaturã şi psihologie.
Comparatismul.
Voga versurilor italianului. Vogã timpurie.

Taine& Tarde.

WF, JG, baptistul, ziarele—ed..

Rãmân, pentru mine, cãrţile de teologie, mai dilematicã, ale unor modernişti şi progresişti, şi ale unor protestanţi—minţi critice, mai interesate de adevãr, decât de conformare. Creştinii raţionali, aceia la care înţelegerea religioasã (în lipsa unui cuvânt mai bun) e disjunsã de mentalitatea magicã. Dumnezeu e o concluzie metafizicã, scrie unul dintre aceşti modernişti; ceea ce ar putea sã sune voltairian, însã nu e. Climatul post—conciliar a fost prielnic teologiei, în Bisericã.

Schudt& catolicul Watson.

E vorba despre definiţia cititului—luat, de unii, în accepţia, laxã, de ‘parcurgere’.

Cantitatea stimuleazã, nu descurajeazã, nu împovãreazã; e simbolicã, înaripeazã.

În josul pg. 6 a articolului, reformarea, zvonul.

Pentru unii, Kant ajunsese o curiozitate, şi un autor recomandat de Schopenhauer, aşadar util pentru înţelegerea lui Schopenhauer, care şi—l revendicase, şi—l anexase. La Nietzsche, Kant existã numai ca etician.

2012-01-21T17:46:00.000+02:00

Al patrulea playlist de ianuarie are 61 de cântece (4 ¼ ore de muzicã)—nouãsprezece The Cure, treisprezece Stereolab, patru Stone Temple Pilots, şaisprezece The B—52’s, opt Soft Cell, un L7.

2012-01-21T17:35:00.000+02:00

Muzicã de completat—Pinback, Pixies, A. Amarth, Tristania, Delain, Sub Focus, Art of Noise, S. Youth, F. Ferdinand, T. Heads, S. Distortion, poate şi K. Joke, Bauhaus, Gang of Four, M. Mouse, V. Femmes, Radiohead, D. Theater, R. Music, T. Girls, şi de adãugat—Mudhoney.

Încercând sã—mi amintesc cine era pe caseta de grunge care—mi plãcuse, când aveam 15 ½ ani, îi pot indica pe Alice In Chains, Soundgarden, S. Pumpkins, Mudhoney, Pearl Jam.

2012-01-19T20:24:00.000+02:00

Singura realitate accesibilã cercetãrii e psihicul în sine (asta însemnând, pentru un kantist, în categoriile şi determinãrile lui fundamentale) şi în manifestãrile lui (analizate ca atare de cãtre variatele discipline filozofice); de aceea noţiunea unei autonomii a socialului e de negândit pentru Simmel.
Ideea unei autonomii a sociologiei sau a psihologiei implicã un realism care e inacceptabil pentru un criticist.
În orice caz, perspectiva unificatoare, cu adevãrat ştiinţificã, e aceea a kantismului; Piaget avea sã se considere şi el kantist, însã într—un cu totul alt sens.

2012-01-19T20:22:00.000+02:00

Montaigne citea într—una (ca şi Chartier, Gracq, probabil Claudel şi Proust, într—o anume mãsurã Thompson, De Quincey, Stevenson) un anumit set de cãrţi (mai ales istorici, filozofi şi poeţi latini) pe care le comenta şi de la care pornea; critica lui e a cuiva care reciteşte, cãrţi încercate, testate, sunt bucuriile recitirii, ocupaţie ambiţioasã, singura care dã anvergurã intelectualã cititului şi face din el altceva decât o parcurgere arbitrarã, iar forma pe care o ia aceastã criticã e în mod necesar una montaigneanã, a adnotãrii, deasemeni a confruntãrii şi a comparãrii. Existã o deosebire între ‘a citi cãrţi’, rutinã a oricãrui cititor, şi ‘a citi nişte cãrţi’. De aici, remarcile de cititor ale lui Montaigne; s—a vorbit despre Montaigne ca întemeietor al criticii literare, însã nu s—a observat mereu ce fel de cititor era Montaigne. El nu adnoteazã ceea ce se întâmplã sã citeascã, ci acele cãrţi care fac obiectul preocupãrii lui. Altfel, caracterizarea lui e incompletã, dacã nu se ţine seama de aceastã laturã. El gândeşte şi scrie de deasupra valului producţiei literare curente.

2012-01-19T20:20:00.000+02:00

Al treilea playlist din ianuarie are 33 de piese (aproape 1 ¾ ore de muzicã): douã Social Distortion, douã Misfits, zece Reverend Horton Heat, douã Batmobile, cinci Nekromantix, cinci The Meteors, patru The Cramps, câte un Kiss, Gloria Gaynor, The Mae Shi.

Pentru relaxare, destindere, recurg la playlistul cu The Cure, D. Prez, T. Heads, AON, T. Girls, The Herbaliser, etc.. În fond, nu mã intereseazã muzica mai veche de anii ’70. Iar în prezent nu mã intereseazã decât muzica începutã cu post—punk—ul.

2012-01-19T20:19:00.000+02:00

Schudt& malaezianul, ME de M& Ralea, marginalii, glose şi adnotãri.

‘Morgan’—un şicanator, un cusurgiu. Îmi aminteşte de alţi cusurgii de meserie—George şi Kurp. Omul ale cãrui obiecţii sunt fundamental neinteresante, pur şicanatoare; bineînţeles, la ‘Morgan’ e şi supãrãtoarea caracteristicã francezã de isteţime epatantã şi de blazare, o afectare resimţitã ca foarte nelalocul ei, o tendinţã de a bagateliza, o ironie mai degrabã sâcâitoare, decât convingãtoare—‘caracteristica francezã’, dupã cum am zis, înclinaţia de a persifla şi bagateliza.

DESPRE NEASUMARE, LABILITATE, ELASTICITATE. Existã elemente de civilizaţie—de ‘mentalitate’, am spune noi—care ne diferenţiazã profund de creştinii altor vremuri—şi, cumva, ne şi separã. Însã noi nu suntem mai diferiţi de ei, decât ei de noi; dacã societatea noastrã, cu cutumele ei, diferã de a lor, şi a lor diferã de a noastrã. De ce tot repet aceste lucruri? Fiindcã specificul lumii moderne, al societãţii apusene moderne, în al cãrei climat trãim, nu e o formã socialã mai puţin legitimã decât societatea agrarã, sau medievalã—sau, pur şi simplu, decât ‘lumea veche’—cu instituţiile, deprinderile, cutumele ei. Luxul de alegere, huzurul de discernãmânt, relativa relaxare, plusul de amânare pe care şi le îngãduie, în viaţã, omul societãţii occidentale de azi, nu sunt rãsfãţuri reprobabile, simptome de decadenţã, ci un progres civilizaţional real, obiectiv, care nu trebuie dezinstituit în numele deprinderilor şi obiceiurilor mai spartane ale trecutului.
Eu mi—am trãit viaţa—aproape 34 de ani, pânã acum, dintre care 15 ca ins matur—în cheia neasumãrii—schimbând, dupã plac, intenţiile de studiu, studiile însele, apoi vocaţiile (ezitând, de pe la 27 de ani, în direcţia monahismului occidental), apoi specialitãţile medicale (mã aflu la a treia). Pura elasticitate e un lucru bun, un lucru pozitiv; semnificaţia negativã, conotaţiile negative îi pot veni, şi îi vin, dacã e cazul, de la conţinuturile de viaţã singulare, individuale, pe care le primeşte. Ca orice funcţie, elasticitatea e neutrã.

În urmã cu 4 z., în ajunul mergerii la tabel, am avut, dupã—amiaza, o reprezentare puternicã, dureroasã, fantasmaticã, a strãzii aceleia, în soarele de iarnã. Poate cã era şi sugestia de la tel. de joi (când am discutat creşterea salarialã, glumele de la spital, etc.). (Tel.: luni, joi, vin..)

Caracterul strict chimic, sau teluric, al fiinţei—determinãrile chimico—telurice. Impresia de teluric, de lutos.

Contrastul între cum îmi dorisem sã îmi fie viaţa, cum putuse sã îmi fi fost, şi cum e—acum, la ½ lui ian..

Interiorizarea interdicţiei.

Dupã un concediu de 26 de z..

Urbanitatea, cititul (şi urbanitatea cititului), muzica, mâncarea fac parte din ideea, din noţiunea de viaţã; literatura, muzica nu pot da scop vieţii, însã o pot înviora şi îi pot da farmec. Ideea mea e, aşadar, mai degrabã maiorescianã, decât gheristã; pentru Gherea, arta poate însufleţi, poate suscita viaţa.

S—a convenit ca psihologie sã se numeascã ceea ce se referã în mod nemijlocit, direct, la psihismul uman; corespunzãtor cu aspiraţiile ştiinţei, Simmel se interesa de formele generale ale psihismului.

E bizar cã Gherea, care îi aprecia pe Shakespeare şi Leopardi, şi—a gãsit vreme sã scrie despre … Coşbuc.

A prefera, într—un scriitor, semitonurile, discreţia.

Dincolo de însuşirile formale ale unei piese, Gherea se pasiona pentru personaje, participa la existenţa acestora. Temperamentul acesta îi lipseşte lui Maiorescu; birtaşul avea o naturã generoasã şi vie.

De când am început eu sã citesc jurnalele lui ‘Morgan’ au trecut 2 ½ ani; aşa cum, de la ‘momentul pivotului’, au trecut 2 ¾ l.. Însã ideea de a prelua formatul jurnalelor lui ‘Morgan’ a fost unul bazat pe o confuzie—tocmai fiindcã discontinuismul era principiul lor. Un grupaj al meu corespundea, în economia jurnalelor bedefilului francez, unei însemnãri singulare.
Vorbind despre stripologul ‘Morgan’, probabil cã, dincolo de George şi de Kurp, cusurgiii capitali sunt alţii—Hart şi VN.
În ordinea descrescândã a notorietãţii, ar fi—VN, ortodoxul Hart, George, Kurp, bedefilul francez ‘Morgan’.

‘Aproape 3 l.’, nu ‘3 ani’.

Interpersonalul semnificativ, viabil, nu trebuie spulberat în numele idealului. Al ceea ce e încã neatins—şi, poate, intangibil. Interpersonalul e textura vieţii, aşa cum scrie şi un sincretist.

Etichetele muzicale servesc nu pentru a defini sau a caracteriza ceva, ci numai pentru a gãsi muzicã ‘întrucâtva asemãnãtoare’, sau care sã semene prin ceva; ele sugereazã asemãnãri, înrudiri (escamotând, bineînţeles, deosebirile, atenuând diferenţele), subliniazã elementele comune, laturile comparabile.

Ca ibsenian (şi dramaturg ibsenian el însuşi—poate cã numai veleitar ibsenian), era firesc ca Lovinescu sã încuviinţeze teatrul lui Sorbul şi Mihãescu.

Paradoxurile lui Gherea.

Muzical, Beatles vin de la Cochran, Vincent, Perkins, Holly.

Dramatismul ‘istoriei culturale’. Nu existã ‘istorie a culturii’, tendinţele şi stilurile sunt o abstracţie, ceva care sã ghideze aprecierea; existã numai biografii, vieţile protagoniştilor, ale creatorilor culturii. Or, acestea înseamnã dramã.

Vieţile conjugale ale scriitorilor. Aceia dintre ei care erau oameni buni—nu neapãrat echilibraţi, sau cumpãtaţi, însã buni—au avut vieţi familiale fericite. Nu e vorba de genialitate, ci de temperament şi purtare, de cum înţelegeau sã se comporte.

Muzica nu trebuie sã ilustreze o eticã, ci sã o exprime—şi nici atât. ‘Pozele publice’ ale cântãreţilor, de la Sinatra, Presley şi Lennon încoace (mã gândesc la cântãreţii de felul lui Lennon, Dylan, Bono, Cobain, care ‘au ceva de spus’ în nume propriu, alãturi de artã; a fost probabil şi încercarea unor cantautori de a uzurpa vechiul oficiu al poetului, cu toate cã şi în literaturã întâietatea revine discreţiei desãvârşite), sunt lipsite de interes uman, ca şi ‘subiectivitatea nemijlocitã’; ce atitudini publice aveau Mozart sau Bach? Cu atât mai mult cu cât muzica e arta obiectivitãţii.

Oamenii ca Montaigne nu ‘citeau cãrţi’, ci numai NIŞTE CĂRŢI, aceleaşi cãrţi, având o bibliotecã finitã. Chiar argentinianul prefera infinitul rezumat, simbolizat.

Nu ştiu dacã—cel puţin pe plan plocal—The Cure ar fi putut submina supremaţia Depeche; însã faptul ar fi fost de dorit, iar candidaţii—indicaţi.

Receptivitatea la muzicã se referã la stiluri şi autori; la fel şi fluctuaţiile ei.

Cãutând, în adolescenţã, pe la 15 ani, muzicã înruditã cu a lui Depeche, Erasure mi—a plãcut, A—ha nu prea, iar D. Duran a rãmas o dorinţã; am avut, la 15—16 ani, ‘momentul social’ al muzicii: patru casete (douã compilaţii, douã Nirvana), un poster râvnit, un tricou purtat.

Caut o muzicã melodioasã, care sã binedispunã, dezinvoltã şi armonioasã—fineţuri, caligrafie. Dintre cei care se întâmplã sã scrie despre muzicã—aceea ascultatã, nu aceea apãrutã—‘adolescenţilor le place muzica’—Horguelin şi evreul canadez.

Pentru un kantian ca Simmel, psihologia e numele unui capitol al filozofiei; desemneazã un subiect de studiu, nu o metodã. Metodele psihologiei sunt acelea ale filozofiei, cu adecvarea impusã de subiect. Însã nu e vorba despre o ştiinţã autonomã, ci despre o disciplinã filozoficã; întrutotul fidel kantismului, Simmel încearcã o reducere, sau, mai bine spus, o aducere a umanului la psihic, la psihism. Asta şi este omul—un psihism, un psihism care însufleţeşte, vremelnic, nişte materie. Esenţa omului e psihismul. De aceea, preocuparea kantienilor, coerentã, fie cu logica şi gnoseologia, fie cu disciplinele umaniste, filozofia culturii şi antropologia—înţeleasã, ca Ralea nu mai puţin decât la Cassirer, ca un capitol al filozofiei culturii. Suntem mereu înãuntrul apriorismelor umane, şi al formelor cu a cãror elucidare se ocupã filozofia. Fenomenologia, la rândul ei, nu provine din criticism, ci din aristotelismul predat în sc. XIX.
Revenind la Simmel, e cât se poate de firesc ca el sã scrie sociologia ca pe o psihologie socialã, ca pe o ştiinţã kantianã preocupatã de studiul psihicului în interacţiile sociale. Chestiunea socialului nu ţine, la el, de istorie, economie, consideraţii naturale, ci de psihism şi organizarea acestuia.

Ideea mea de muzicã pentru destindere şi relaxare.

Kantismul lui Simmel era, bineînţeles, unul ‘neortodox’, neconvenţional, de o originalitate subliniatã, inovator, cãci se adresa unor subiecte neadmise de cãtre ortodoxia kantianã, lãrgea limitele investigabilului, fãcea apel la entitãţi psihice nerecunoscute ca studiabile ştiinţific de cãtre cei care—l precedaserã pe Simmel.

Bloy şi misticele. Rozanov. 6 ore/ zi. Ep.: trei filozofi. GS şi autorii (Goethe, IK, AS, FN, HB, KM, Weininger, esteticienii nemţi) şi artiştii (Michelangelo, Rembrandt, Bőcklin, Rodin) despre care a scris.

Ideea lui GS a fost ca, în ceea ce a scris, sã repertoarieze propria lui ascendenţã filozofico—metafizicã, însã cu obiectivitate şi simţ critic, neconcesiv.

Teologia catolicã trebuie sã se înscrie în linia ‘conştientizãrii kantiene’; o alternativã viabilã existã: Blondel, Bergson, moderniştii, Tresmontant—alternativã la kantism, fãrã cãderea în realismul naiv.

Cunoaşterea e discontinuã, tatonantã, nesimilarã cu altceva. Structura fracturatã a cunoaşterii, ‘cuantele’.

Creaţia unui autor e un întreg diacronic; caracterizarea ei e, aşadar, altceva decât caracterizarea eficienţei estetice a unei scrieri anume. Aceasta din urmã se situeazã în prezentul cititorului.

O scriere nu poate spune, în ordinea cunoaşterii, ‘mai mult’ decât a vrut autorul ei sã spunã; poate spune altceva, însã asta e o altã chestiune. Ceea ce vor sã arate partizanii interpretãrii libere, inclusiv cei care—şi inventeazã autorul, e cã o scriere poate sugera, poate duce cu gândul la mai mult decât a vrut autorul ei sã spunã. Desigur şi cã intenţia autorului e, adesea, o presupunere, nu poate fi marcatã o intenţie rãspicatã.

Mi., fumat pânã la 12.

Simt cã am mai multe în comun cu oamenii care ascultã muzicã post—punk şi beau un pahar cu vin, decât cu militanţii catolici, cu aferaţii religiei.
Religia ca aferare şi militantism nu mã intereseazã; bineînţeles, nu mã intereseazã nici vreun alt fel de militantisme, nu numai acela creştin. Dar ‘oamenii cauzelor’, aferaţii, îmi sunt foarte antipatici.

Despovãrarea. Ceea ce împovãreazã. Urbanitatea, tonul afabil şi

Orgiile lui Britney Spears

2012-01-19T20:04:00.001+02:00

Orgiile lui Britney Spears

Am aflat cã turneele lui Britney Spears, aceastã Messalinã a vremurilor noastre, erau ocazie de orgii; regretãm cã nu ne—am aflat acolo. Spre deosebire de virtuosul, puritanul ei bodyguard, nu ne—am fi lãsat rugaţi.

Un playlist şic

2012-01-16T15:28:00.003+02:00

Un playlist şic

Al doilea playlist de ianuarie reuneşte ceva muzicã şic: şaptesprezece Fancy, douã Tubeway Army, patru The Fall, patru The Pop Group, unsprezece Joy Division, treisprezece Psychedelic Furs, câte un Eagles of Death Metal, Duran Duran, Alela Diane, Eric Johnson.

2012-01-16T15:26:00.001+02:00

Poezia lui Vlahuţã i—a oferit lui Gherea ocazia de a—şi sintetiza estetica literarã. Gãsesc, în vechiul studiu al lui Gherea (1890), versuri foarte frumoase ale lui Vlahuţã; însã e interesant şi fiindcã, împreunã cu o apreciere în treacãt despre Zola [1] şi caracterizãri ale calofiliei lui Vlahuţã, oferã formulãri memorabile ale esteticii lui Gherea [2], deasemeni rândurile despre iubire [3].

NOTE:

[1] C. Dobrogeanu—Gherea, ‘Studii critice’, Tineretului, 1957, pg. 156.
[2] Pg. 170 (‘Emoţiunea, viaţa omeneascã …’), pg. 171 (‘adânca şi sincera emoţiune …’); la fel, pg. 150 (‘Esenţialul caracter al artei e dar emoţiunea …’).
[3] Pg. 167.

Simmel şi psihologia

2012-01-16T15:23:00.002+02:00

Simmel şi psihologia

Kantianul şi metafizicianul berlinez Simmel a scris multe lucrãri de psihologie—‘Despre psihologia femeilor’ şi ‘Despre psihologia banilor’ (1890), ‘Despre psihologia modei’ (1895), ‘Psihologia discreţiei’ (1906), ‘Despre esenţa psihologiei sociale’ (1908), ‘Psihologia cochetãriei’ (1909). Întâia tezã de doctorat propusã de Simmel a fost ‘Studii psihologice şi etnologice despre originea muzicii’.
Sociologia lui e una deopotrivã criticistã şi psihologicã.
Se spune despre sociologia simmelianã cã e una psihologizantã; este, fiindcã, pentru Simmel, criticismul înseamnã metoda ştiinţificã, iar psihismul e unul din subiectele analizei filozofice, psihologia nu are o autonomie de metodã, nu e distinctã, ca atare, de însãşi filozofia.
La Simmel, psihologia e o disciplinã filozoficã, un capitol al filozofiei. El o scria ca pe filozofia criticistã referitoare la psihism. Kantismul e metoda ştiinţificã în filozofie, e atitudinea corespunzãtoare ştiinţei.

Douã tabele cu scrierile publicate de Simmel sunt încurajarea mea literarã, el e autorul care corespunde cel mai bine temperamentului meu literar.

2012-01-16T15:21:00.003+02:00

Psihocritica (Proust, Bachelard, Poulet, Richard, Starobinski) [1] trebuie diferenţiatã atât de critica psihologizantã a lui Goldmann, de inspiraţie marxist—freudianã, cât şi de vechea criticã psihologicã a lui Sainte—Beuve şi chiar Taine.
Psihocritica tinde sã explice mai degrabã autorul, decât scrierea—sau, când e cazul, sã explice scrierea în termenii psihismului autorului. E definit mai degrabã ‘imaginarul autorului’, decât particularitãţile şi caracteristicile cutãrei scrieri; într—un cuvânt, e critica aşa cum o vroia Proust.
Interesant pentru ‘Noua criticã’ e psihismul autorului, în funcţie de care e explicatã opera; aşadar, intereseazã nu funcţionarea esteticului, ci generarea lui.
Dacã în critica, neegalatã, a lui Gracq, existã mai ales scrierea, cu singularitatea ei, la ‘Noii critici’ existã mai ales autorul, sau repertoarul, grupat tematic, la Bachelard, sau istorico—tematic, la elveţianul Rousset. E fãcut din imaginar substanţa esteticului, şi e dibuitã generarea lui. Scrierea individualã e dizolvatã în genericul imaginarului unui autor, sau al unei epoci (la Rousset), sau chiar în imaginarul general, la Bachelard.

NOTE:

[1] Destul de diversã în ea însãşi, psihocritica reuneşte atât tendinţa tematologiei (Proust, Poulet), cât şi fenomenologia senzorialului (Bachelard, Richard) şi explicaţia psihologicã (Starobinski). În toate, existã deplasarea de la singularitatea scrierii, la generalitatea autorului, ale cãrui tipare sunt cãutate.

Rapul care îmi place

2012-01-16T15:17:00.002+02:00

Rapul care îmi place

1—The Roots;
2—The Herbaliser;
3—Atmosphere;
4—A Tribe Called Quest;
5—Blood of Abraham;
6—Black Star;
7—3 6 Mafia;
8—Notorious BIG;
9—Cypress Hill.

Muzicã

2012-01-16T15:10:00.003+02:00

Muzicã

Sb., având ceva dispoziţie pentru muzicã, trec de la o determinare compulsivã la una dinamicã, şi ascult mai ales F. Tears, T. Army, Waltari, Wintersun, W. Temptation, Wizard (parcurgerea playlistului VII, de acum 3 l.; oricum, nu numerotez playlisturile decât de la o vreme). Citesc câteva articole—mai ales despre psychobilly, alternativ şi gothabilly; aceasta e şi paleta muzicii pe care o ascult acum, mergând de la punk, post—punk şi New Wave, cu suprapunerile fireşti (alternativ, etc.), pânã la disco, post—disco, neapãrat electropop şi rap, cu trecerile ştiute cãtre power, rockul dur, pop—ul insipid şi monoton, genurile naţionale, vechea muzicã uşoarã, cu şlagãrele ei.

Sunt un ascultãtor de punk, indie, metal, new wave, goth, rockabilly, electropop, rap, disco, alternativ [1], pe cât se poate nefanatizat; cine mã citeşte, ştie cã ascult şi Mariza, Celentano, Beethoven.

Suprapunerile între alternativ, post—punk şi New Wave. S. Distortion sunt consideraţi şi rockabilly, şi alternativ.
Cât din muzica aceasta îi vorbeşte afectivitãţii? Beyle se încânta de compozitori de operã care s—au demodat de mult; aşadar, valabilitatea nu constã într—o perenitate a reputaţiei, e altceva decât nedemodarea.

Îmi puteţi înscrie numele de meloman în dreptul rapului alternativ. Hip hop—ul poate sã fie o muzicã foarte rafinatã, aproape şic—mã gândesc la hip hop—ul care le place rockerilor—al rapperilor de pe coasta rãsãriteanã a SUA. Dum., gust mai degrabã semitonurile şi eleganţa atenuatã, discretã, a rapului de calitate (playlistul X)—îmi place latura de jazz şi funk, de estompare, refuzul senzaţionalismului, refuzul de a fi epatanţi, palpitanţi, teribilişti sau şlãgãroşi—e un hip hop poate la fel de interesant ca jazzul ascultat de Vian—aici e vorba despre funk şi jazz; am sistat fumatul (de vin.), însã de azi, dum., am reluat cafeaua—mai mult din cauza frugalitãţii alimentare (cartofi fierţi, cu usturoi, şi pâine cu compot de mere). Scriu nu doar mai mult decât citesc—ci şi mai mult decât gândesc; e adevãrat şi cã scrisul mi—a lipsit aproape la fel de mult ca cititul.
De la serviciul radiologic al Urologiei aştept integrare profesionalã şi coerenţã medicalã—şansa, pe care o cerusem, de a învãţa din manuale, de a avea ocazia sã folosesc manuale, în condiţiile nedispersãrii patologiei.

Jazz, funk, alternativ, post—punk.

Literaturã şi psihologie, umor şi muzicã. Poezia. Pasul III.

NOTE:

[1] Alternativul înseamnã indie, grunge, post—punk, New Wave, etc..

Acasã

2012-01-16T15:06:00.001+02:00

Acasã

Marţi, fumat pânã la 11 ½.

Clasicitate, universalitate, semnificaţie generalã.
Mi., fumat, pânã la 8 ¼, întâiul pachet de ţigãri.
Mi., fumat 32 de ţigãri (pânã la 10 ¾).

Schudt, Schopenhauer, Weininger, Nietzsche, Bloy, Rozanov, Hugo, adnotãrile lui Coleridge.
Tabletele se potrivesc recitirii.
Tablete, analize, rezumate.
Tablete—cusurgiul, Ch..

Joi, fumat pânã la 7, 28 de ţigãri.

Eroarea e de a pretinde determinãri instantanee, în locul acelora treptate. Eşecul determinãrii instantanee descurajeazã. Vrem soluţii ‘dupã chipul minţii’, al emitentului, nu dupã acela al realitãţii.
Mã intereseazã întreaga paletã care merge de la post—punk şi New Wave, la disco, post—disco şi electropop.
Ideea bonomiei şi a limpezimii.
Astringenţa, marota ‘ispãşirii’, credulitatea şi parohialismul.
Formaţia mea e aceea a generalistului (Ralea, Montaigne, Ch.).
ME de M& Ralea& canadezul& malaezianul& chiar Ep.& analize. Tablete. Eseuri. A trişa. A merita.

Urbanitatea şi intelectualitatea—Joyce, Musil, Simmel; Horguelin. Lista lui BW. Am repulsia provincialitãţii. Tipologia cãlugãriilor vestice.
Neutralitatea numelor.
Reflectarea urbanitãţii.
Urbanitatea, modernitatea, ME de M. Altceva decât urbanitatea peiorativã şi teribilistã a boemei.
Vin., fumat pânã la 10 ¾.

Despre bine, caritate, Arghezi, antibiografism, filozofia moralã

2012-01-16T15:05:00.001+02:00

Despre bine, caritate, Arghezi, antibiografism, filozofia moralã

Realitatea indiferentã e un comentariu ironic la aspiraţiile fiinţei; haosul, rãul sunt comentariul batjocoritor la ordine, la bine, religiile sunt comentariul batjocoritor la creştinism—sunt blasfemia, rãtãcirea. Rãul e creatul pervertit, sucit. De aceea are dreptate bergsonismul sã considere cã binele e firescul, starea primã, condiţia iniţialã. Moderniştii au încercat sã atenueze natura misterioasã a rãului, sã o explice prin factori zoologici, prin programãri reptiliene; însã depravarea umanã, şi deasemeni durerea, sunt altceva. Nelegiuirea e strâmbarea, şi maimuţãrirea, rãstãlmãcirea realului.
Nu ordinea e creatã pornind de la stihial, ca în mituri; ci stihialul, dezechilibrul, absurditatea apar prin pervertirea binelui preexistent, a realului armonios.

Ocaziile. Pasul III. Pasul IV. Pasul VI. Zorii. Tardivitatea. Vin., marţi, luni. Neobrãzarea de marţi. Joi& vin.. Marţi& vin..

Modele de tablete sunt şi însemnãrile zilnice ale cusurgiului.

Hristos a lãsat o cartã a lucrurilor care pot fi fãcute ‘pentru El’—Euharistia şi caritatea—ambele, evenimente relaţionale, care implicã latura comuniunii umane. Asceza nu e unul din lucrurile menţionate de Iisus ca putând fi fãcute ‘pentru El’.

În Iisus, firile nu sunt disjunse, însã nici amestecate, aşa încât tot ceea ce se spune despre omul Iisus Îl caracterizeazã numai pe omul Iisus; Sf. Nicolae Velimirovici începe acest raţionament, pornind de la strigãtul de pãrãsire al Lui Iisus. E adevãrat cã naturile nu sunt disjunse; însã nu sunt nici amestecate. Omul Iisus nu e despãrţit de Dumnezeu, e una cu El—însã e altcineva decât El. Amestecul firilor e o eroare teologicã la fel de gravã ca şi despãrţirea lor.

Vieţile noastre, ale tuturor, sunt alcãtuite din dorinţã, aspiraţii, neîmplinire, insatisfacţii.

Punk, disco, NW, electropop.

Un blog de literaturã şi psihologie. Scris cu vioiciune voltairianã, şi cu semitente franciene.

Canadezul—formatul.

Regret ornarea blogului cu dizgraţioase chipuri de şnapani (Levy, Gautier, Collins).

France—Zarifopol, Ibrãileanu, Lovinescu, Ralea.

Lovinescu—Ibsen, France, Leopardi, Horaţiu, arheologul neamţ, apoi clasicii greci şi latini. Filologia clasicã şi critica literarã francezã, apoi istoria literarã autohtonã, apoi critica şi, din nou, anticii—traduşi. Gustul literar al tânãrului Lovinescu era unul foarte cosmopolit (Ibsen, Leopardi, France, criticii francezi, Horaţiu, anticii, filologii); Lovinescu existã şi ca dramaturg, romancier, memorialist şi portretist, istoric literar, clasicist şi traducãtor. În trad. din antici a investit mult.

La Lovinescu nu existã nici Proust (ca la PZ, GI, Ralea), nici FMD (ca la CDG şi, apoi, Gib şi ME).

Lawrence (‘Fii …”)& FMD (‘Idiotul’)& ‘Femeia în roşu’& ‘Leneşul’& ‘Vãlul’ lui Maugham& ‘Letonul’.

De drept, literatura creazã, nu interpreteazã psihisme umane; ea poate sã ofere subiecte psihologiei ca atare, nu sã i se substituie. Psihologia nu înseamnã numai cunoaştere umanã, ci interpretare şi formulare a acesteia în termeni analitici.

Prefer sa vorbesc, cam ca argentinianul, în termenii unei gratitudini generice.

Un blog de literaturã şi psihologie. Poezia. Genuri. Analize. Tablete. Formatul canadezului. Canadezul.

Satisfacţia afectivã.

O existenţã lugubrã, între fantasmele solitudinii şi delãsãrii.

OM AL PREZENTULUI. Am descoperit cã, în privinţa creştinismului, eu gândesc ca un barthian, şi ca Bonhoeffer.

Existã cãrţi de psihologie care sunt cãrţi de gândire, de intelectualitate elevatã, şi care pot fi citite în felul cãrţilor de filozofie—aşa cum îl citea A. pe neokantianul francez.

Vrerea Lui Dumnezeu nu e incomprehensibilã, ci e chiar izvorul înţelegerii, e inteligenţa dumnezeiascã în act, activã.

Ceea ce se numeşte, azi, ‘psihologie practicã’, e succedaneul ‘filozofiei practice’.

Scepticismul anost al lui Arghezi, scepticism posac şi posomorât, e o pretinsã intelectualitate. Arghezi era, ca şi Bacovia, un poet fãrã anvergurã intelectualã; intelectualitatea lui e derizorie—scepticism şi inculturã. Fronda lui, de oricare fel, rãmâne una temperamentalã, umoralã. Versurile lui vor conta, însã ca acelea ale poeţilor ingenui; atitudinile argheziene nu conteazã ca intelectualitate. Intelectualitatea, ca pretenţie, existã la Arghezi—însã e una de proastã calitate, irelevantã. Am mai fãcut comparaţia, defavorabilã lui Arghezi, cu Rilke şi cu Saba. Scrisul lui Arghezi are pecetea semidoctismului.
E o chestiune de formaţie; poeţi de o intelectualitate remarcabilã erau nu erau numai Dante şi Eliot, ci şi Petrarca, şi Shakespeare, şi Shelley, etc..
Arghezi e, în lipsa altui exemplu mai nimerit, ca Burns, sau ca decadenţii francezi pe care îi citea Bacovia, sau ca Éluard, sau Jebeleanu, sau atâţia alţii; arta lor poate fi fermecãtoare—e, însã, şi carenţialã, deficientã, incompletã. Intelectualitatea aceasta e o chestiune şi de culturã, şi de temperament; nu ţine numai de culturã—însã ţine şi de culturã. Or, se vede cã Arghezi n—avea nici mãcar interesul pentru literaturã şi citit al unui Renard; Arghezi citea—însã nu îndeajuns.
Şi Alecsandri citea—nu avea, însã, talentul verbal prodigios.
Scepticismul lui Arghezi nu e decât zaţul sc. XIX—surogat de intelectualitate. E ceva fãrã semnificaţie spiritualã.
Intelectualitatea e aceea care dã, în poezie, semnificaţia general—umanã: mai mult decât rezonanţa ocazionalã. Ea existã, plenar, în pastişele paradoxale ale lui Voiculescu. Ea gireazã, de fapt, clasicitatea. Clasicitatea, în poezie, e intelectualitatea aceasta.
Iar ceea ce îi lipseşte lui Arghezi nu e ceva ce am gãsi la parnasienii francezi, de ex.; sunt deopotrivã atinşi de lipsa universalitãţii acesteia artistice.
Critica pe care i—o fac, astfel, lui Arghezi, e mai degrabã una eliotianã, decât barbianã; iar Eliot fusese şi el, în tinereţe, un cititor al decadenţilor francezi gustaţi de Bacovia.

E diferenţa dintre Renard şi Balzac, dintre parnasieni şi Hugo, dintre M. Renard şi Wells sau Verne. Întâilor le lipseşte semnificaţia generalã.

Biografiile scriitorilor, ale autorilor în general, mã intereseazã prea puţin; sunt neinteresante, şi nu explicã nimic. În general, descurajeazã şi deprimã. Oamenii nu pot sã fie mai interesanţi în cãrţi, decât în viaţã. Gustul biografiilor corespunde unei curiozitãţi maladive. Singurele vieţi care mã intereseazã sunt cele ale sfinţilor, atunci când sunt bine scrise. Simmel avea dreptate—biograficul e generalul; şi se declara neinteresat de biografia unui Schopenhauer. În paginã, biograficul e genericul, e anonimatul, irelevantul.
‘Vieţile’ satisfac, şi probabil cã şi stimuleazã, o curiozitate inferioarã, care e o expresie a accediei. Din biografii, eu nu reţin decât pãcatul indiscreţiei; altfel, ştim prea puţin, şi nu suntem acolo. Cunoaştem cu o minte strãinã ceea ce nu poate fi cunoscut, dacã poate fi, decât direct; iar cât priveşte ‘creaţia’, prefer ficţiunea. Biograful e un ‘creator’ ilegitim.

Însufleţirea, vioiciunea sunt caracteristicile tabletei.

‘Citind …’\ ‘Citindu—l pe …’.

Fiinţa e fenomenul originar; nu fiinţa e edificatã pe neant, ci neantul pe fiinţã. Logosul a fost de la bun început. La început a fost fiinţa raţionalã. Neantul e accidental. Neantul e comentariul batjocoritor la fiinţã. Lui îi revine precaritatea.

Idolatria, închinarea la idoli, e cinstirea nelegiuirii, e altarul de închinare al nelegiuirii.

‘Psihologia practicã’ de azi e filozofia moralã de pânã—n vremea lui Schopenhauer şi Maiorescu, subsumabilã eticii (de la Spinoza la Bonhoeffer).
Etica, la rândul ei, nu e ‘respectarea normelor neconvenabile’, supunerea la constrângeri şi îngrãdiri, conformarea, subjugarea.

Tabletele înseamnã un farmec aparte, vioiciune, însufleţire.

PSIHOLOGII SEMNIFICATIVI. W. James, Janet, Bergson, Simmel. Întrucât fenomenologia nu e psihologie, e legitimã întrebarea dacã Sartre a scris şi psihologie, dacã a fost şi un psiholog, nu numai un fenomenolog. (E adevãrat cã existã o psihologie, psihopatologie şi psihiatrie de influenţã fenomenologicã şi heideggerianã; ne gândim la Binswanger, Lacan, Foucault—a cãrui întâie formaţie era de psiholog.)

Confuzia între un fizician, un filozof şi un ascet. Al cui era pendulul?

Fenomenologia nu e o psihologie. Însã existã o psihologie care porneşte de la fenomenologie.

Epoca şi voga vechii psihologii cantitative. Aprecierile din sc. XVIII, apoi asociaţionismul, etc..

Istoric, psihologia şi fenomenologia nu au fost confundate, amalgamate, ci asamblate.

Un blog de literaturã şi psihologie.
Tablete. Lapidaritatea (Schudt, Joubert, malaezianul, chiar Ep.). Analize. Rezumate. Poezia.

Pentru mine, psihologia e sinonimã cu antropologia—desigur, nu mã gândesc şi la antropologia fizicã, la aceea filozoficã, la aceea zisã ‘culturalã’. Însã psihologia e ştiinţa omului. Ea e studiul umanului. Nu rãmâne ceva necuprins de ea, ceva la care sã nu se refere, şi care sã îi poatã reveni antropologiei.

Piaget, care avea formaţie de zoolog, vrea ca scrierea psihologicã sã fie pur tranzitivã.

SCHOPENHAUER ŞI PSIHOLOGIA. Interesul lui Schopenhauer pentru literatura psihologicã e documentat de gustul pronunţat pentru moralişti, ca şi pentru filozofii francezi ai sc. XVIII (pe care îi citea şi Hegel).

Hegel a încercat sã aboleascã psihologia—ca şi ştiinţele naturii, fãcând din ‘filozofia spiritului’ treapta ei superioarã.

Moraliştii sunt psihologi care pot fi citiţi şi ca scriitori; aşa cum existã şi memorialişti, istorici, etc., cu preocupãri de psihologi.

Aşa cum o înţeleg eu, teologia moralã e o laturã a teologiei spirituale, adicã a asceticii.

Gustul pentru moralişti, memorialişti, istorici, biografi, înseamnã gustul pentru psihologie.

CEI DOI POLI AI PSIHOLOGIEI. Existã o psihologie de observaţie (moraliştii, Pavelcu, Klages), şi o psihologie de interpretare filozoficã (Simmel); aceştia sunt cei doi poli ai psihologiei.

Disciplinele filozofice se diferenţiazã prin subiecte, nu prin metode; ca filozof, Simmel aplica metoda ştiinţificã, kantismul, psihismului uman.

Creaţia e o depãşire a psihismului empiric, cu determinismele lui, care e neinteresant pentru rezultatul estetic. În acest sens, sunt antibiografist. Psihismul empiric nu spune nimic despre semnificaţia creaţiei, aşa cum nici despre valoarea de cunoaştere.
Psihismul empiric nu spune nimic despre înţelesul autonom.
Psihologismul e un reducţionism.

Psihocritica e irelevantã. ‘Omul Balzac’, cu diformitãţile şi banalitãţile lui, nu explicã nimic—aşa cum nici ‘omul Schopenhauer’. Marii antibiografişti—Proust, Simmel, Eliot—aveau dreptate. Creaţia e o depãşire, nu un document. Ce explicã ‘omul Bach’? Dar ‘omul Mozart’? Dar ‘omul Kant’? Abia aceasta e pierderea în generalitãţi, şi în irelevant. Cu ‘Noua criticã’ francezã, psihologismul a cunoscut o revenire —cu o denaturare a interesului pentru esteticã.
Bachelard, Poulet, Richard, Goldmann, etc., au ilustrat aceastã psihocriticã, pentru care explicaţia psihologicã ia locul aceleia estetice; e adevãrat cã, la unii dintre ei, e vorba mai ales despre psihismul creator, nu despre acela istoric.

Dumnezeu aşteaptã întodeauna cooperarea liberã şi inteligentã a omului.

Cedarea e simbolicã& autoritatea originalului, subzistenţa acestuia, amprenta; neutralitatea trad.. Cedarea ar fi ceva simbolic.

Oamenii preferã o analizã care sã nu vorbeascã despre rãspunderea moral—judiciarã, sã nu învinovãţeascã. Confuzia între juridic şi moral. Sufletescul e tratat ca o speţã judiciarã.

Mirajul proiectelor nerealizate; unii intenţionau, alţii chiar scriau.

Citesc mai mult ca sã am [despre ce scrie şi] ce publica.

Piaget venea dintr—o tradiţie savantã destul de austerã—aceea elveţianã şi a psihologiei de laborator. Valabilitatea rezultatelor lui nu îl face şi un bun judecãtor—sau, mãcar, unul imparţial, netendenţios—al altor direcţii ale psihologiei. Piaget face psihologie în felul elveţienilor, şi al reprezentanţilor psihologiei de laborator.

Figura aceea de maimuţoi rãu, înfuriat, ostil, chipul dezagreabil, antipatic.

Realitatea e imperfectã, nedesãvârşitã.

Explicaţia, stâlcirea timpurie.

Însãilãri. Drumul cãtre publicare, cãtre postare, trece prin tabelul din carnet.

Într—un spirit de libertate, nu de închingare. Poeme în prozã.
Ralea, ME, Arghezi, MS, ZS, JG.

Umorul bonom.

Arta, creaţia sunt o transcendere—a psihismului, a determinãrilor umane.

Atitudinea lui Cãlinescu faţã de literatura de consum e mult mai bonomã şi relaxatã decât a intransigenţilor ca Sandlin şi cusurgiul Kurp—un strepezit. Şi nu mã refer la autori ca Dumas, Verne, Scott, May, Doyle, al cãror merit e propriu—zis literar—cãci existã şi un etaj literar al literaturii de aventuri. Existã puritani literari, pentru care relaxarea ca literaturã, divertismentul nu sunt îngãduite. Etica lor literarã e aceea a obligativitãţii. Ei amintesc de lecturile familiei cu mâncarea amarã de andive. Ş. Cioculescu îi admitea calitãţi lui Ohnet, George—lui Dekobra; s—au gãsit lucruri bune de spus chiar despre Sue, Kock.

Formularea juridicã a creştinismului [vinã, achitare, indulgenţã] a fost o eroare—însã nimeni nu poate contesta faptul cã a survenit; relaţia fiinţei umane cu Dumnezeu nu mai e vãzutã ca o relaţie de viaţã, ca o legãturã vitalã, ci ca o relaţie judiciarã, ceea ce trãdeazã cu totul tonul Evangheliei, pentru cã Iisus, deşi întrebuinţeazã câteodatã limbajul judecãţii, totuşi nu o judecã pe femeia care Îi e înfãţişatã, Iisus semnaleazã fãrã a judeca, în schimb vindecã.

Dna. Oates despre stilul lui Bellow—ca şi cusurgiul, ca şi evreul—şi împotriva avangardistului.

Ceea ce nu poate fi spus pe şleau (cã sunt taxonomii, sentimente, situaţii umane sau gânduri teologice).

Uneori, nu expresia e frumoasã, ci emoţia, şi, atunci, e ceva mai degrabã mişcãtor.

Inaptitudinea (debutul …). Boli. Pasul III. Pasul IV. Dubla capitulare (supliciul& iubirea). Neobrãzarea de marţi, tel.& vodevilul de joi.

Lapidaritatea—însemnãri ca în CDC, sau ca ale lui Schudt şi ‘Morgan’. Catolicul Watson& Gage.

Muzica trebuie ascultatã cu nãzuinţe de autocunoaştere afectivã.

Schudt, malaezianul, evreul canadez, BW, Gage. Com. umoristice. Bonomie şi umor—nu persiflare. Forma lui Schudt—în cheia evreului. Latura de umor—şi anume, de umor bonom, ceea ce nu înseamnã deriziune, nici intenţia batjocurii. Umoristul evreu& Schudt& malaezianul& Horguelin& dublinezul& catolicul Watson& Gage& preotul& hispanicul.

Ca o subitã, surprinzãtoare revelaţie a frumuseţii şi completitudinii muzicii, a puterii ei de a restaura—întregul armonios, în prospeţimea lui intactã, al acestei lumi muzicale, univers muzical—azi şi ieri (sb.), cu ceva rap, ceva rock …. A fost ceva neaşteptat. Şi apoi, mai e şi asortarea muzicilor, juxtapunerea lor inspiratã.

[Reprezentãrile confuze despre S. Youth, Pixies, M. Fate\ K. Diamond—cf. şi lui P., SOM, C. Twins—v. şi caseta, STP, TOD; o parte, e muzicã ascultatã de umoristul evreu.]

Ce lucruri chinuite şi bizare sunt vieţile omeneşti!

Urbanitatea şi intelectualitatea. Idealul de urbanitate, reflectat de grila scrierilor discutate. Ch., JG, BW, dublinezul. Ca la BW. Lista lui BW.

Risipa.
Irosirea.
‘Preamãriţi—L, aşadar, pe Dumnezeu, în trupurile voastre.’ (Sf. Pavel)
Schudt, Renard, anatomistul.
Azi, la Missã, am reînceput sã mã închin ca un rãsãritean; am reluat participarea la Missã de 3 s., de la Crãciun, dupã ce întrerupsesem 2 l..

Existã scrieri care presupun creaţia, şi scrieri care presupun existenţa; sau: scrieri a cãror premisã e creaţia, şi scrieri a cãror premisã e existenţa, electricitatea existenţei. Eseurile, tableta aparţin acestui al doilea tipar.

‘Abolirea (eshatologicã) a valorilor mundane’ nu e una de tip cronologic, istoric.
Patrologul despre clişeele imnografiei estice. Remarcã locurile comune, clişeele, tropii, inclusiv marotele.

Asta îi cer unui critic—sã—mi vorbeascã ca Gherea despre Caragiale şi Vlahuţã.
La vremea când a scris Gherea despre Vlahuţã, acesta nu publicase nu numai o însemnatã parte din poezii—însã nici reportajul liric, nici romanul. Altfel, aşa cum portretul filozofului Petrovici e, pentru mine, acela din memoriile de închisoare ale lui Mihadaş, la fel portretul lui Vlahuţã e acela din autobiografia lui Blaga; ca şi Gherea, Vlahuţã şi—a supravieţuit, se pare. Adicã deja nu mai aparţinea creaţiei culturale vii.

Missa şi moderaţia, echilibrul, cumpãtarea. Asanarea. Atât vechii teologi romani, cât şi ‘Noii teologi’ erau, cred, destul de nemistici.

MICROESEURI. Formatul—Schudt, malaezianul, autorii citaţi de canadez, Horguelin, patrologul despre anabaptist, Ep. câteodatã, jurnalele lui Renard şi Rainer (anatomistul la ale cãrui lecturi ştiinţifice mã gândesc), AS, GS, Klages, Rozanov, Bloy, Weininger, FN, VH, Radu P., poate Pavese sau alţi autori de jurnale—formatul microeseului.
Ch. a scris altceva: tablete. Ca şi Ralea—probabil.

Aspiraţia, autenticitatea, veleitãţile, socialul şi caracterul; Brãtescu. AG despre Brãtescu. Plus antologia. Ce e autentic în aspiraţii, şi ce e veleitarism.

Poate cã trec printr—o perioadã a ‘muzicii negre’, aşa cum asculta Vian, un exemplu de hibridare culturalã; însã o parte din rapul ascultat de mine e cântat de albi, iar genul de rap e acela gustat, se spune, mai degrabã de cãtre ascultãtorii de rock. Aşadar, existã o dublã abatere.

Muzica, poezia.

Autorii pe care îi citeazã Gherea sunt Taine şi Guyau; se spune cã l—ar fi criticat pe întâiul, se poate, însã avea pentru el stima caracteristicã mai multor generaţii (Renard, Rainer îl venerau pe criticul, filozoful, psihologul, istoricul şi anglistul francez). S—a fãcut caz de faptul cã Gherea l—ar fi criticat pe Taine; însã respectul cu care îl citeazã e de netãgãduit. Îl citeazã şi pe Guyau, autorul unui tratat intitulat impropriu (fiindcã e vorba despre artã ‘din punct de vedere social’, nu … ‘sociologic’), pe care, incitat de Ralea, l—am citit şi eu; o carte cu totul neremarcabilã, scrisã de un autor mai interesant ca om, decât filozofia lui. Cred cã pe Guyau îl citeazã şi Rainer—încât l—am întâlnit la o convergenţã de referinţe. Revenind la Taine, respectful lui Gherea e critic, nu e necondiţionat, însã e neezitant.
La o primã vedere, s—ar putea deplora faptul cã Gherea n—a scris decât despre autori ca Vlahuţã şi Caragiale (şi, vai, … Coşbuc); însã atunci când a scris despre Dostoievski, nu şi—a dat mãsura, încât poate cã aceşti mici maeştri erau mai aproape de calibrul sãu.
Gherea îl gusta şi îl înţelegea pe Shakespeare.

2012-01-10T14:58:00.001+02:00

Vrerea Tatãlui nu e moartea Lui Iisus, nu e o sentinţã, ci e coerenţa Acestuia, a Lui Iisus, cu Sine Însuşi; vrerea Tatãlui e inteligenţa Tatãlui, lumina Tatãlui, nu un edict absurd, care sã—L stâlceascã pe Iisus. Tatãl vroia mãrirea Lui Iisus, slãvirea Lui. Iisus vorbeşte despre voinţa Lui ca nu numai distinctã, ci şi diferitã de aceea a Tatãlui, iar lucrarea Lui e cooperarea liberã. Ceea ce se numeşte, în Tatãl, ‘vrere’, e nu un edict tiranic, ci inteligenţã, voirea binelui, binele fiinţei, generozitatea dumnezeiascã. Din partea lui Iisus e nu supunere resemnatã, neputincioasã, ci colaborare liberã. În Ghetsemani, Iisus rãspunde cu inteligenţã, inteligenţei Tatãlui; cãci aceasta e chiar afirmarea vrerii Lui de a rãmâne una cu Tatãl, a vrerii Lui nestrãmutate de a rãmâne una cu Tatãl. Slãvirea Fiului vine prin supliciu, prin torturã; aceasta nu e setea de jertfe a Tatãlui, ci un paradox, indicaţia cã semnificativul e altundeva.
Tatãl nu vrea osândirea Lui Iisus; vrea ca Acesta sã rãmânã coerent cu Sine Însuşi, sã nu Se dezmintã, şi sã Se situeze şi pe mai departe în matca inteligenţei dumnezeieşti. E vorba despre normele fiinţei. Iisus nu primeşte, resemnat, o sentinţã, ci înţelege cu lumina harului. Se vorbeşte mult despre agonia Lui, la Ghetsemani, şi nu deajuns despre mângâierea Lui, acolo. Dupã rugãciunea aceea înfricoşãtoare, Iisus nu rãmâne resemnat, neputincios. Nici nu consimte în silã. Iisus ajunge sã nu Îşi contrazicã normele fiinţei; aceasta e, deja, biruinţa Lui.
Iisus trece printr—o deliberare, ia o hotãrâre; e o fiinţã liberã.

Însemnare despre creştinism

2012-01-10T14:56:00.000+02:00

Însemnare despre creştinism

În instituţii, creştinismul existã ca religie; în oameni, ca sfinţire. Religiile sunt tatonãrile fiinţei, ghidarea ei dupã indicaţii vagi, scorneli şi erori. Creştinismul e plusul de viaţã. E parteneriatul fiinţei umane cu Dumnezeu. Acest parteneriat are câteva norme obiective, enunţate de Hristos, şi care sunt Legea. Creştinismul nu e o religie; nici Iisus, nici Ap. Pavel nu au intenţionat instituirea unei noi religii; a spune despre creştinism cã e o religie înseamnã a afirma cã e ‘una dintre religii’—ceea ce e neadevãrat. Creştinismul e un principiu de viaţã, şi afirmarea vieţii în întregimea ei, nedivizatã. Obţinerea vieţii presupune o eticã. Instituţionalizarea înseamnã transformarea creştinismului într—o religie, disjungerea de imediateţea existenţei. Ceea ce oferã Iisus sunt nu atât precepte (El enunţã normele dezvoltãrii fiinţei), cât aprecierea liberã a unor situaţii—acestea sunt ‘întâlnirile’ Lui (cu samariteanca, feniciana, penitenta de la ospãţul lui Simon, cu vameşul, cu centurionul, cu reprezentanţii religiei instituţionale şi ai curentelor teologice din vremea aceea …). ‘Religia’, ca noţiune abstractã, presupune un şablon. Creştinismul nu poate încãpea în astfel de şabloane; deopotrivã talmudismul patristic, fanatismul integrist, cât şi pedanteria axiomelor şi a speculaţiilor, reduc, în mod silnic, la un astfel de şablon, şi intervine o scâlciere a esenţei lui de viaţã, o destrãmare. Procesul a fost descris, şi lamentat, de Patr. Atenagora—şi, bineînţeles, nu numai de el. Separarea religiei (prin instituţionalizare, clericalizare, etc.) de artele liberale introduce un principiu de eterogenitate, o luxaţie şi, inevitabil, o alienare a ambelor; ca expunere raţionalã a Revelaţiei, religia se aflã într—o colaborarea fireascã cu rezultatele raţionalitãţii şi ale creativitãţii umane, cele douã nu trebuie contrapuse, gândite în termeni de adversitate. Asumându—şi condiţia unei instituţii, religia îşi asumã, astfel, şi decalarea, etc.. Creştinismul nu e o specializare, o profesionalizare, un ‘cin’ între altele.
Instituţiile (religioase) sunt ambivalente şi necesare.

Creştinismul nu are în vedere nici îmbunarea zeilor (jertfa de înduplecare), nici satisfacţia mundanã, ci adevãrul fiinţei umane—adevãr care presupune mereu relaţia cu Dumnezeu, cu substratul metafizic, ascuns, al existenţei, şi de la Care provin normele necesare ale fiinţei, dincolo de iluzii şi amãgiri; e paradoxal cã protestantismele, abolind jertfa liturgicã, mergând dincolo de jertfa liturgicã, au subliniat şi mai mult jertfa de sânge a Lui Iisus, ca jertfã de sânge irepetabilã, menţinând, aşadar, tocmai acest element sacrificial. E un paradox, care a generat insistenţa protestanţilor asupra ‘ispãşirii’, şi întreaga teologie, anselmianã sau nu, a ‘ispãşirii’. Aşadar, şi la protestanţi a subzistat centralitatea ispãşirii prin jertfã, accentul fiind, însã, mutat de pe jertfa liturgicã, pe aceea, de sânge, de pe Golgota.
Numai în creştinism existã noţiunea abisului insondabil al individualitãţii, al fiinţei individuale, al substanţei umane—ca şi ‘chip dumnezeiesc’.
Elementul deteriorãrii fiinţei umane e mai cuprinzãtor decât acela al pãcatului şi al culpabilitãţii; degradarea fiinţei e cauzatã şi de altceva, decât de pãcat—existã ereditatea, tarele, bolile, servituţile de tot felul, aservirile, patima ca boalã, ca surpare fiinţialã, nu ca vinã. Creştinismul e medical, şi nu juridic.

Se obiecteazã celor care încearcã sã defineascã esenţa creştinismului [1]. Însã o aproximare imperfectã e preferabilã unei nebuloase, unei noţiuni vagi, a cãrei completitudine e iluzorie. Creştinismul nu e neapãrat ceea ce spune Catehismul, ceea ce ne învaţã Catehismul; doctrina religiei oficiale e şi ea tot numai o aproximare. Catehismele au şi ele autori (umani), şi nicio pronunţare nu e giratã de infailibilitate.

NOTE:

[1] Mã refer la încercãrile moderne de ‘reabilitare’—de la Chateaubriand, la Harnack, Loisy, Ratzinger.

Însemnare despre Maiorescu

2012-01-10T14:51:00.002+02:00

Însemnare despre Maiorescu

Ca filozof, atât cât a fost, Maiorescu a preluat servil, pasiv, tendinţele modei universitare a tinereţilor sale—ceea ce se preda pe unde a trecut el: hegelianismul în formã pedantã, filozofia practicã a lui Schopenhauer, şi mai ales Herbart; lumea manualelor nemţeşti de filozofie. Simţul filozofic al lui Titu Maiorescu era foarte oarecare. Întreaga lui formulã cognitivã e aici—hegelianismul cam vag, noţiunile tratatelor nemţeşti, Herbart şi preocupãrile de filozofie practicã—numai ceea ce citise atunci când era tânãr. Nu a simţit ascensiunea criticismului. Preocupãrile lui filozofice sunt, în fapt, unele de avocat—de retor, adicã logica în înţelesul acesta, elementar. Mai vârstnicul Hasdeu se pasiona (ca şi Bergson şi Unamuno!) pentru filozofia lui Spencer.
Ca profesor, Maiorescu nu a format filozofi prea buni—însã conştiincioşi.

La Maiorescu, existã numai justeţe, ‘justeţe în genere’, deloc fineţe, aşa se explicã faptul cã se complãcea în cea mai mediocrã sentimentalitate burghezã, lumea aceea literarã de nuvelişti şi dramaturgi români şi nemţi, pentru care Maiorescu avea atâta apreciere—ca şi pentru Alecsandri, admirat de Maiorescu cu o sinceritate descurajantã, ca şi pentru poezia popularã pe care o gusta, ca şi pentru poetaştrii pe care pare chiar sã i—i prefere tânãrului Eminescu, judecat în numele axiomelor surogatului de hegelianism din manualele nemţeşti ale vremii; la Gherea existã multã fineţe. Gherea avea aptitudinea fineţii—ca şi Zarifopol, ca şi Ibrãileanu, chiar Iorga, dintre vechii critici, prelovinescieni, sau din interregnul Maiorescu—Lovinescu.
Critica lui Maiorescu e o criticã de postulate filozofice/ prejudecãţi; altfel, gustul nu—l ducea prea departe. În toate, rãmâne la generalitãţi, iar aprecierile şi caracterizãrile sunt de o banalitate deprimantã; preţul sau reversul justeţii maioresciene e aceastã banalitate de gândire, care era asociatã, însã, unui temperament rãzbãtãtor şi agresiv, cu ţinte foarte burgheze, de cãpãtuialã şi ajungere.

2012-01-10T14:43:00.000+02:00

Întâiul playlist al anului are muzicã gregorianã [1] (inclusiv kitsch gregorian, câteva contrafaceri), Dvořak, nişte gospeluri BTC, Chopin, Beethoven [2], Haydn [3], Iglesias, Celentano, Metallica, Pelletier şi ‘Pinguinul’. Însã apetitul meu pentru muzicã e foarte diminuat; aceasta, adicã muzica, zdruncinã afectivitatea şi diminueazã înţelegerea. Alteori, însã, o restaureazã.
Ca şi Beyle, sunt unul dintre aceia incapabili sã—l dispreţuiascã pe Haydn.

NOTE:

[1] Pascha nostrum, Haec dies, Gustate et videte, Omnes qui in Christo, Panem de caelo, Dies irae, Ave Maria, Tantum ergo, etc..
[2] Op. 95 (a patra mişcare), Cvartetul de coarde no. 9, Cvartetul op. 18—no. 6.
[3] Cvartetul op. 71, no. 3.

2012-01-10T14:41:00.001+02:00

De Boboteazã, apusenii sãrbãtoresc închinarea Magilor, adicã universalitatea chemãrii la credinţã; nu e vorba nici despre botezul mozaic al Lui Iisus, nici despre acela din Iordan—şi, în general, nu e vorba despre niciunul dintre botezurile Lui Iisus, ci despre sosirea şi închinarea Magilor. Sunt sãrbãtorite, distinct, într—o lunã, Epifania, Botezul, Întâmpinarea. Din câte ştiu, rãsãritenii numesc Epifania, ‘Arãtare’, şi o considerã a fi Botezul; Întâmpinarea o sãrbãtoresc şi ei. La Missa de Epifanie (Boboteaza vesticilor e Închinarea magilor; nefiind vorba despre Botezul de la Iordan, sfinţirea apei e cam nelalocul ei, cam incoerentã), versetele din ‘Efeseni’.

Vraiştea.
Sb., fumat, pânã la 5 ½, ţigãrile de ieri.
Un document poesc şi quinceyan.

Ieri, la Missa Botezului Domnului, vicarul a amintit douã semnificaţii ale Botezului—‘revãrsarea harului’, şi ‘angajarea’, ‘asumarea’.
În 15 z., am participat la 7 Misse (Crãciunul, Sf. Ştefan, Sf. Ev. Ioan, Te Deum—ul, Deipara, Epifania, Botezul Domnului).
Luni am reînceput sã ascult Joy D..
Fumat pânã la 9 ½.

Despre feminitate, raţionalitate, disipare, etc.

2012-01-10T14:38:00.000+02:00

Despre feminitate, raţionalitate, disipare, etc.

Feminitatea e farmecul subzistent. Feminitatea e ceea ce subzistã, complementaritatea afectivã; existã o complementaritate fiinţialã. Nici deprinderile monastice nu desfiinţeazã aceastã nevoie înnãscutã—a se vedea încântarea ‘prieteniei cu sfintele’, sau a prieteniilor religioase, din care vieţile sfinţilor oferã destule exemple.

Participarea la Missã e necesarã sfinţirii; iar laicii se asociazã celebrantului la oferirea Darurilor.

Jertfa necerutã, nepretinsã—chiar ofensatoare. A oferi numai ofranda primitã, numai ceea ce e bine primit, bineplãcut.

Ideea de a scrie despre poezie, de a caracteriza poezia, îmi fusese datã de ceva dintr—o conferinţã borgesianã; în vremea aceea citeam ‘Mannering’ şi Gibson.

Canadezul& dublinezul& preotul& Ep..

S—a apreciat cã umanitatea Lui Iisus nu poate fi cinstitã separat de dumnezeirea Lui; ea e distinctã, însã neseparatã, drept care nici nu poate sã fie cinstitã aparte, nu poate fi introdus clivajul în întregul fiinţei Fiului. Adicã, umanitatea Lui Iisus nu e ‘unitã de la un moment dat’, ci ‘chiar de la început unitã’.
Însã întregul, Iisus, e cinstit separat de, şi împreunã cu Dumnezeu, iar ipostasele dumnezeieşti nu au sãrbãtori individuale.

Ca însemnãri, conjecturi.

Avem despre Arghezi imaginea bãtrânului fragil—însã tânãrul fusese gras, iar adultul, robust.

Topirea minţii—de la întâiul concediu—40 l..

Nu existã predestinare în înţelesul fatalist, ci tendinţã a fiinţei.

La calvinişti, ‘simbolic’ nu înseamnã fictiv, sau imaginar, sau figurat.

Schimbarea plãcii\ ‘lãmurirea’ cã …, experienţa, tehnica, blasfemiile, ≠ şi ranchiuna, indiscr.. ‘Zvonul’. Ştafeta (joi&). Patristicã. Menţionarea colegei. Dezmeticirea, treptele; schimbarea macazului, de la a nu …, la …& debilii. ‘Zvonul’. Indiscr.. Medicamentele menţionate.
‘Zvonul’& cetitorii& dezinformarea (firea)& vopsirea\ chicotitul& indiscr.& lucirea& dezmeticirea& perspicacitatea& ‘lãmurirea’& ştafeta.

E un fapt un pic nelãmurit acela cã, în calendarul Romei, Epifania (= închinarea Magilor) e sãrbãtoare de poruncã—pe când Schimbarea la Faţã, nu—şi nici Bunavestire.

Ca îndemn de a nu apostazia.

Diferenţa între Nietzsche, Zarifopol, Ralea, chiar Ş. Cioculescu (cu Ohnet) şi George (cu Dekobra)—pe de o parte, şi Maiorescu, cu gustul sentimentalismului burghez, pe de alta, e cã, în cazul primilor, e vorba despre lucruri picante—în al lui Maiorescu, despre banalitãţi insipide. A îţi plãcea Ohnet, Dekobra, chiar Sue, etc., e altceva decât sã îţi placã … Kotzebue şi Miclescu.

Despre Claudel—ca Gherea despre Caragiale. Gautier despre teatru.

Semiconştienţa.

Formatul canadezului& analize. Poezia.

Existenţialitatea ‘Filocaliei’, a interpretãrii neptice—existenţialitate testatã, în anonimatul experienţei.

Gherea (despre Caragiale)& Cãlinescu (despre Maiorescu)& Sebastian, articole.

Formatul canadezului& 6 ore/ zi.

O lecţie de aristotelism, empirism şi bun simţ am primit—o de la un fanatic al teoriilor conspiraţiei. Ceea ce contrazice noţiunile primite, credinţa receptã; Tresmontant adãuga Tradiţiei, credinţei recepte, raţiunea, criteriul raţionalitãţii—nu le abolea pe ambele. (Ca bun simţ şi limpezime, credinţa existã şi la creştinii antiraţionalişti, nici ei nu se comportã ca demenţii, au şi ei dreptarul.) Alterarea interpretãrii realitãţii.

Unii ar spune cã scopul lucrãrii umane e divertismentul, disiparea, ‘uitarea morţii’, pulverizarea conştiinţei insuficienţei umane. Rãspunsul acesta îşi are ponderea lui.

Duhovniceascã poate sã fie orice lecturã—dacã e sã fie.

Inactivitatea, indisciplina, disiparea slãbesc mintea, şubrezesc fiinţa; pustnicii munceau. Pustnicia nu e huzurul delãsãrii. Delãsarea n—o recomandã nimeni, iar lucrarea caritãţii—chiar şi întâiul isihast (Sf. Simeon, înaintea Sf. Grigore Sinaitul). De aceea, ideile lor nu erau rãtãcirile unor aerieni. Ei încredinţau Lui Dumnezeu lucrarea—nu lenea, delãsarea, disiparea lor. Ei nici nu—L ispiteau pe Dumnezeu printr—o temeritate rãu înţeleasã.

Supresia, ‘prisosul’.

Formatul canadezului& analize—nu însãilãri. La prag. A merita.

Restaurarea, vederea rãului, echilibrul.

Iubirea realitãţii înseamnã şi dispreţuirea a ceea ce e ireal în ea.

Tresmontant a învãţat de la filozofi ca Blondel şi Bergson, care RAŢIONAU; raţionamentul e, în filozofie, ceea ce e realizarea, sau creaţia, în literaturã—fãrã el, simpla intuiţie nu e nimic, e o intenţie, ceva nerealizat. De aceea, filozofii trebuie apreciaţi dupã calitatea raţionamentelor, dupã calitatea a ceea ce gândesc.

În critica literarã, nu existã ‘judecatã’, apreciere esteticã, fãrã analizã. Judecata neargumentatã, fãrã analizã, e o vorbã goalã.

Convingerea de adevãrata Bisericã. Vianney, etc..

Sf. Irineu e în mod greşit înscris între Pãrinţii (Ciprian, Ilarie, Ambrozie, Augustin, Ieronim, Leon I, Grigore I) şi scriitorii bisericeşti (Tertulian, Lactanţiu) latini.

Critica literarã e nu enunţarea platã a aprecierii—ci explicarea valorilor literare; din acest punct de vedere, Gherea e critic, iar Maiorescu—nu.

Întâi, luni—maşina, coletul, cunoştinţa. Mi., pacientele. La aproape o l., relaţia colegului& procesiunea. Întrebarea bovinului. Am clacat dupã 15 l..

Experienţa iraţionalului e o experienţã a rãului, şi a inumanului—a stihialului, ignorat de filozofii raţionalişti. Cãci iraţionalitatea e şi ea o patimã.

‘Dintru adâncuri’ asta a însemnat—cã, în Iad, nu a deznãdãjduit.

Citind, ochiul cãlãtoreşte cãtre rãsãritul paginii.

În modernism, principiul raţionalitãţii, al inteligibilitãţii raţionale, devanseazã principiul autoritãţii; Card. Newman se referea la întâiul ca la ‘principiul conştiinţei’, ca la primatul conştiinţei (mã gândesc la toastul newmanian). Autoritatea decurge din raţionalitate, şi niciodatã nu o poate contrazice, sau submina; în faţa vicisitudinilor raţionãrii, singura şansã a omului e ‘mai multã raţionare’, amplificarea, sporirea raţionãrii, a bunului simţ, etc., nelãsând, însã, ca acestea sã devinã şabloane, tipare. Modernismul asta înseamnã—întâietatea raţiunii.

Asanarea, restaurarea& redresarea (delãsarea)—ritm. Medicina& literatura.

‘Normalitatea’, prietenia (la 1 ½ ani), iresponsabilitatea, ‘platitudinea’. ‘Civilizaţia’ invocatã. Pasul IV. [Pasul VI—scepticismul—‘şi ce ţi—a spus?’. Rãbdarea. Aiurelile. Ca aiureli. Virajul.] Exasperarea.
Gluma cam brutalã, cam barbarã. 2 x rocada.
Pivot& vraful, luni& zorii& superficialitatea. Mecanica de marţi& premed.& ‘lasã …’. Discuţia II (cu toatã dubla înştiinţare cã nu vorbesc). Dintr—o ochire (obişnuirea& citarea).

Sârguinţa.

‘Although La Production de l’espace (The Production of Space) (1974) is perhaps his most influential work, I have been re-reading his slimmer volume The Urban Revolution (La Révolution urbaine (1970) in recent weeks. From my perspective the volume is interesting since Lefebvre’s hypothesis that society is completely urbanized is important to those of us who might claim that urban ecology is not just an upstart subdiscipline in ecology but may be in fact be a synonym for ecology’.

Psihologie, filozofie, asceticã, teologie. Împovãrarea.

Nimeni nu a reuşit cu bune intenţii, ci cu rezultate, strãdanii, coerenţã, autotr., raţionalitate, sârguinţã.

Regret ornarea fãrã noimã a blogului cu portretele lui Levy şi Gautier—bãlţarea blogului, cu chipurile a doi grafomani antipatici.

Pentru noi, ceea ce rãmâne valabil în critica lui Maiorescu sunt o sumã de banalitãţi, de generalitãţi, enunţate rãspicat, cu dicţie, cu ceea ce Lovinescu numea ‘autoritate’.

Despre Cosmosul areopagitic

2012-01-10T14:34:00.001+02:00

Despre Cosmosul areopagitic

Cosmosul Sf. Toma e acela areopagitic, adicã platonician, nu neapãrat medieval (sau, la fel de bine, putem sã spunem cã medievalii vestici erau, în unele privinţe, neoplatonicieni prin Pseudo—Dionisie); e universul Creaţiei gândit de un platonician, fãptura aşa cum şi—o reprezintã un autor areopagitic (fãrã epigonism), aşa cum era Sf. Toma. E ceva ce ar fi înţeles un gânditor interesat de teologia lui Pseudo—Dionisie. Oricum, e un univers mai apropiat de al platonicienilor mistici ai Antichitãţii (iar Areopagitul e un scriitor de pe pragul Evului Mediu), decât de al stoicilor. S—a remarcat cã, la Sf. Toma, fiinţa umanã nu are centralitatea de la umaniştii creştini (Sf. Irineu, Vaticanul II), preocupaţi numai de înţelegerea iconomiei mânturii omului; dominicanul scrie mult despre creaturile spirituale altele decât omul, e preocupat de firea şi acţiunea îngereascã ca şi Creaţie, ca loc în Creaţie, gândirea lui analizeazã natura creaturilor spirituale. Aşa e, numai cã gândirea aceasta, axatã pe Ierarhii îngereşti, e aceea a Areopagitului. Vreau sã spun cã, de fapt, nu e ceva specific tomist. Medievalii se interesau mult de creaturile acestea spirituale. E o caracteristicã areopagitã (iar medievalii apuseni sunt acuzaţi concomitent de a—l fi rãstãlmãcit şi de a—l fi supralicitat pe Pseudo—Dionisie).
Nu e nimic ‘neapãrat medieval’ în asta, ci o inflexiune areopagiticã; cãci şi prin asta e Sf. Toma un autor marcat de gândirea Areopagitului—poate chiar împlinirea supremã a reprezentãrii neoplatoniciene creştine.
De la o vreme, Pseudo—Dionisie a încetat sã mai fie o autoritate în Vest, trecând la rangul de curiozitate exoticã.
V. Balthasar face undeva o comparaţie între Areopagit şi Sf. Juan, foarte defavorabilã întâiului; dar însãşi ideea comparãrii celor doi e greşitã, premisa ca atare a comparaţiei e falsã, cei doi sunt altfel de mistici, reuniţi numai verbal şi convenţional sub aceeaşi titulaturã, ei nu erau ‘în acelaşi fel mistici’, Sf. Juan are o misticã a experienţei şi existenţei, pe când anonimul, probabil sirian, propune altceva, o reprezentare misticã, o configurare tainicã. Nu cred cã e vorba numai despre culturi, ci chiar despre temperamente. Afirmaţia lui v. Balthasar revine la a spune cã a gãsit la Pseudo—Dionisie altceva decât la Sf. Juan; ceea ce ar fi trebuit sã se subînţeleagã.
Oricum, nu trebuie sã îl iubim pe Sf. Juan împotriva lui Pseudo—Dionisie, astfel de antagonisme sunt nenecesare.
Pe de altã parte, Sf. Juan şi Areopagitul nu sunt nici absolut diferiţi—ambii sunt creştini autentici—nici supraordonaţi, poate nici chiar cu totul complementari; existã zile pentru Sf. Juan, şi zile pentru Areopagit.

Dumnezeiescul Toma nu a fost epigonul nimãnui, ci ucenicul Lui Hristos. Gândirea Sf. Toma e hrana minţii şi a inimii (iar lucrurile nu s—au schimbat de pe vremea lui Nil Cabasilas, a ‘unchiului Cabasilas’, şi a Patr. Scholarios). Nu ştiu în ce mãsurã e gândirea Sf. Toma una platonicianã, subiectul s—a discutat; ştiu cã reprezentarea lui despre Univers, cosmologia lui filozoficã, e, în unele privinţe, şi cu nota lui de originalitate şi de pertinenţã teologicã, de existenţialitate şi de utilitate cognitivã, aceea neoplatonicianã.

Sf. Nicolae Velimirovici despre Învierea Lui Hristos

2012-01-10T14:28:00.001+02:00

Sf. Nicolae Velimirovici despre Învierea Lui Hristos

Sf. Nicolae Velimirovici scrie cã Învierea Domnului e atestatã atât interior (de cãtre conştiinţã, raţiune şi voinţã), cât şi exterior (martorii istorici ai Învierii, Sf. Pavel, Sf. Procopie, ceilalţi mucenici, încrederea sfinţilor, necredinţa celor rãi, împotrivirea rãului faţã de evidenţa de orice fel a Învierii). Mãrturia conştiinţei înseamnã comensurabilitatea slavei cu pãtimirea, iar mãrturia raţiunii—logica dinamicii redemptive (lipsitã de Învierea, lucrarea ar fi fost lipsitã de izbândã).
Argumentele Sf. Nicolae sunt în v. I al ‘Rãspunsurilor …’.

2012-01-10T14:27:00.000+02:00

Aprecierea substanţei umane inalienabile, dincolo de orice; de aici respectul sau caritatea Sf. Toma, sau mila budiştilor ca preţuire sau grijã pentru fiinţã. Conduitã încã imperfectã la stoicii antici sau la pãgânii asiatici, desãvârşitã la creştini. Inividualitatea umanã nu e un agregat, ci o substanţã singularã.
Preceptele morale (creştini, pãgâni asiatici, clasicii stoicismului) sunt scheletul fiinţei umane.

2012-01-10T14:23:00.000+02:00

Evdokimov, Meyendorff, Lossky au avut descendenţi (Michel, Paul, André) care le—au continuat preocupãrile religioase. Prin ‘preocupãri religioase’, subînţeleg preocupãri de sfinţire.

Înţelepciune, lucruri utile se gãsesc şi la pãgâni—aşa cum o aratã blogul ortodoxului canadez.

Schmemann şi Elcianinov—predestinarea. Existenţialitatea scrisului lor. Ambii, dealtfel, recomandaţi convingãtor de cãtre ortodoxul canadez.
Dum., ascult sinteza Pãr. ME despre locul literaturii în scrisul liturgistului. Acesta citea ceea ce chiar citea.

Eu am un interes moderat pentru cei faţã de care patrologul (şi, câteodatã, chiar Ep.) are mai ales dispreţ—atât linia rusului Ioan (ca practici sacramentale, etc.), cât şi ‘moderniştii ruşi americani’, cât şi Maximovici, Popovici, Rose.

Autenticitatea, existenţialitatea, utilitatea, pertinenţa (impactul). Sinteza Pãr. ME (probabil fiul lui PE). Principiul. Cãrţile.
Predestinarea înţeleasã individualist ar fi lipsitã de sens; Dumnezeu are altceva în vedere. Credinţa cuiva, dar gratuit, slujeşte mai multora. Credinţa, Dumnezeu o dã cuiva ca sã poatã sluji mai multora—pentru binele mai multora. Acesta e înţelesul creştin, evreiesc, autentic veterotestamentar, al predestinãrii. Predestinarea poate fi înţeleasã numai în lumina iubirii aproapelui şi a libertãţii umane.
Se poate face un uz responsabil de scrierile ateilor (GM, romanciera americanã, catolicul Watson, Pãr. Schm.), li se cuvine un interes, însã nu exagerat, importanţa experienţei lor nu trebuie supralicitatã; însã creştinii nu trebuie sã facã asta ca pozeuri şi teribilişti. Existã (mult) mai mulţi teologi lizibili, decât atei; spun asta ca marxist. Existã Pãrinţii.
De aceea, unele atitudini ale Pãr. AS par un pic pretenţioase, îi şi plãceau unii din cei care erau un pic pozeuri; Elcianinov era mai autentic, nu în sensul unui grad, ci al continuitãţii în autenticitate.
Altfel, e un lucru remarcabil cã despre stofa creştinã a lui Sartre scriu atât CT, cât şi Pãr. Schm.. Însã existã la Pãr. Schm. (ca şi la AP, etc.) o laturã de teribilist, de pozeur, o intenţie de a epata. Se remarcã aceastã franjã de teribilism, de înclinaţie cãtre a poza. De a spune lucruri care sã epateze, de a rata, uneori, nuanţele.

Nu pot spune în ce mãsurã Schm. îi şi citea pe moderniştii francezi—mã refer la cei trei amintiţi de E.. Poate cã îi şi citea. La fel cum ar putea sã fie numai fanioane, lampioane, nume simbolice. [Puşkin la Pãr. Schm.] înseamnã mãrturia vieţii de zi cu zi, gustul realului, de care vorbeşte fiul lui PE, tradus în acţiune.

Inautenticitatea înseamnã moarte; de ex., ‘egotismul’ blamat de cãtre Bloy. Şi nu numai inautenticitatea—ci şi lipsa de pertinenţã, şi inutilul, şi poza.

Pânã la urmã, asta e deosebirea dintre pozeur şi creştinul autentic—Pãr. AS vorbeşte, câteodatã, ca o ‘figurã publicã’, i se întâmplã sã se pronunţe ca o ‘figurã publicã’, are conştiinţa, falsificatã, sau veleitarã, a ‘figurii publice’, a ‘amvonului’, a ‘pedagogului’ (ca, în alt fel, şi în alt sens, CN, la noi)—pe când Elcianinov, nu, niciodatã.

Degeaba existã clãdirea, dacã nu existã şi Biserica. Clãdirea poate fi impozantã; Biserica, nu. Aceasta şi e latura mea protestantã.

Sunt un laic interesat de sfinţire, nu de ‘teologie’; din nou, ca Rozanov, ca Bloy şi ca mulţi dintre neptici, însã şi ca Seneca şi ca înţelepţii pãgâni (de care se interesau atât Montaigne cât şi ortodoxul canadez pe care—l citesc). Iar în lumina preoţiei universale despre care scrie Ap. Pavel, ‘laicitatea’ e irelevantã; nu mai existã laic şi preot, la preoţie au accesul toţi cei botezaţi, pe potriva strãdaniei lor cãtre sfinţire.

Scrima. Ed.. Ambii englezi (anglicanul& catolicul)—Ev..
Canadezul—formatul; analize& catolicul Watson (despre filozofii evrei medievali).

Registrul A (ca la catolicul Watson). Rangul scrierilor.

Înţeleg dispreţul lui Bloy pentru autorii cleioşi, cei care atenueazã, ‘dedramatizeazã’ şi ‘pun în context’, cei care substituie asprimii, dulcegãria şi afectarea. Instinctiv, consultanţii lui Gibson au regãsit linia lui Bloy.

Iisus nu va cântãri vorbele—decât numai pe acelea care sunt, concomitent, fapte. Cineva poate fãptui prin cuvânt. Omiletica, de ex., e de resortul caritãţii. Nu s—au scris ‘Vorbele Apostolilor’. Cuvintele, principiile, se aflã la Iisus; nouã, cestorlalţi, ne revin mai degrabã gesturile semnficative—semnatica gesturilor. Iubirea se exprimã numai în gesturi, în fapte, nu în cuvinte. Cuvintele conteazã numai când au acoperire în fapte. Faptele traduc, exprimã, exteriorizeazã fiinţa; vorbele, mai puţin—de aceea, nu avem ‘Vorbele Apostolilor’. Iisus a poruncit cuvinte puţine—şi fapte, cu prisosinţã. Ce înseamnã cuvântul înveţi din Biblie, de la neptici, de la Seneca, de la Montaigne—nu de la flecari.

Formatul—‘… spune cã …-cuvânt foarte semnificativ şi remarcabil’.

Aprecierea cuvântului—şi deprecierea lui, cumva corelatã.

Ca la catolicul BW—setul. Rezumate. Watson practicã glosa, scolia. Adnotarea—formatul de adnotare. Aceestea sunt cele douã forme ale scoliei—analiza şi adnotarea.
Demnitatea şi inteligenţa, pe potriva umanitãţii.

Slujba rãsãriteanã& Ierom., indiciul& înţelesul, cele douã semnificaţii, inconstanţa pedepsitã.

Vorbind despre creştinism, unii se vorbesc, de fapt, despre instituţii—iar alţii, despre existenţa nemijlocitã. La asta mã refer, cu pertinenţa teologicã.

2012-01-10T14:21:00.000+02:00

‘Prezenţa simbolicã’ nu e aşa întrucât ar fi nerealã, ci fiindcã nu e chimicã, sau materialã. Pentru cei dinainte, ‘simbolic’ nu însemna nereal, fictiv. Prezenţa euharisticã simbolicã nu e o prezenţã fictivã, sau închipuitã, sau convenitã.
Cele câteva mari teologii euharistice protestante sunt rãstãlmãcite de cãtre catolici; asta am gãsit—o mai întâi la Coleridge, care are o rugãc. pentru cuminecare foarte emoţionantã. Teologia euharisticã a luteranilor e aceea a ortodocşilor. Prezenţa realã nu e echivalatã cu transsubstanţierea, e scurtcircuitatã teoria scolasticã a preschimbãrii Darurilor.

Ortodoxul canadez, catolicul Watson (despre filozofii evrei), baptistul, patrologul şi hispanicul. Analiza—la antipodul discuţiei generaliste, care pierde particularul, pierde individualul şi nuanţa, opereazã cu abstracţii inacceptabile (s—a spus şi despre Berlin, şi despre nişte teologi francezi—cã pierd particularitatea, nuanţa).
Numai analiza emancipeazã de abstracţii, descinde în singular. Generalizarea pierde caracteristicul.

Şansa de a deveni Montaigne, sau Elcianinov—un ‘eseist existenţial’. Asta şi sunt autorii filocalici.

JURNALUL PĂRINTELUI ELCIANINOV. 12+ 14+
Playlistul: IV.
Îndemnul unchiului—Cuv. stareţ.
Metafora acceptatã (romanul—biografia, şi autoritatea). Familia, concordanţa.
Dao. În ritul daoist. Convingerile neoplatonician—daoiste. Primatul albanez, etc.. De la stareţ—la stareţii de acelaşi neam.
Ispãşirea, Purgatoriul. Curãţirea.
Dubla dezicere (la 19, la 33).

Un rãsãritean cu teologie protestantã—de fapt, protestant—patristicã—la fel ca ‘Noii Teologi’ apuseni, etc..

Baie. Muzicã. Mâncarea. Cola. Fumat. ‘Bostanii’. Iisus dezbrãcat. A compromite. Haine& pantofi&.

Sf. Juan, care ai trãit ca un mucenic într—o temniţã mucegãitã, ajutã—mã şi pe mine. Curãţit de orice fel de iluzii, aşteptãri, speranţe.

Bucuria spiritualã înseamnã bucuria autenticã—o pag., etc..

Luni—fumat douã pachete, pânã la 10.

Luni, 55+ 190+ 240 mii.

Rãzboinicii ştiau sã interpreteze ‘fizionomiile de necesitate’, efigiile.

Relaxarea. Tel.& îndemnul&

Iubirea autenticã are un preţ, care nu e jertfã, ci sfinţire.

Lumina Lui Dumnezeu nici nu e în cuvinte, ci în mintea deplin curãţitã, în metanoia—sfinţenia e valabilã oricând şi oriunde. Ea se potriveşte oricãrui context, fãrã a fi ea însãşi un context. Autenticitatea spiritualã. Verva lãuntricã. Rugãc. cea mai ascunsã îi e, de fapt, cea mai vizibilã Lui Dumnezeu; ba chiar numai pe aceea, foarte tãinuitã, o vede Dumnezeu.

DB& autorii citaţi de ortodoxul canadez. Misiunea.

Sf. Iñigo e cu totul rãsãritean, şi nu ‘cartezian’, cu analiza lui; revizionistul Bloy nu face decât sã calomnieze un sfânt. Iezuitul slav, lãudând, cinstind stãreţia Sf. Iñigo, are dreptate—împotriva scriitorilor ca Bloy şi Bunge, care nu fac decât sã calomnieze un sfânt.

Sfinţirea e altceva decât clişeele monastice. Cupura istoricã e evidentã. Modernitatea şi protestantismul aduc altceva, înseamnã noul.

Mijloacele de sfinţire alese de Dumnezeu; aceasta e cinstea cea mai înaltã, pe care le—o face exclusiv aleşilor Lui, predestinaţilor.

În Biblie existã idee şi temperament; ideea transcende temperamentul. Ideea Psalmului e altceva decât veşmântul temperamentului.

Îndemnul& relaxarea& trena& Ierom.. Esenţialul& realul& nadã. Teatralitatea. Histrionismul.

Curãţirea, sfinţirea, misiunea. Pacea. Ierom.. Singurãtatea şi puterea. Pacea, coerenţa, sunt puterea.

‘Cum citeşti?’

Sutton mã învaţã sã nu mã gândesc la cunoştinţe vechi.

Umanul poate fi cea mai nobilã substanţã; acesta e înţelesul teozei.

Cei din Purgatoriu s—au şi înfãţişat deja dinaintea Lui Hristos Cel drept şi milostiv.

Iisus şi, pe urmele Lui, Sf. Pavel, erau laici evrei, care au inaugurat o preoţie secularã, laicã, mireanã.

E mai important sã practici virtutea, decât sã conferenţiezi despre ea; Iisus a început o preoţie a faptelor.

‘De sus’& un om care ţine la civilizaţie, care tocmai la armonia aceasta ţine.

Biserica NT nu avea o preoţie clericalã. Preoţia creştinã e un funcţionariat administrativ.

V. Balthasar alesese un fel de simbiozã—în alt context.

Da, însã la etajul detritusurilor, la nivelul

A învãţa zilnic câte ceva.

Cu lumina lui proprie, nu cu aceea, ‘subiectivã’, a minţii.

Înţeleptule Diogene, care ai fost dascãlul celui mai mare om dinainte de Hristos. Burton& Starobinski.

O realitate subzistentã, o entitate subzistentã; adicã, nu e doar numele unei lucrãri.

Prefer ‘persoanei’, ‘fiinţa’, fiindcã e un termen mai simplu, dezbãrat de conotaţiile de superfluitate şi egotism. Fiinţa e o realitate mai substanţialã.

Calitatea glasului Lui Dumnezeu.

Canadezul, cf. ieri. Meritul. Energia. Dreptul& nemairev.& . Inteligenţa& rugãc.. Concesii.

Apusenii& darul& smerenia. Ambii, predicatori& vremea.

Voinţa de frumuseţe e o expresie a vrerii dupã Dumnezeu, şi a vrerii de sfinţire.

Semnul de sb., cr.& bretonul. Balada.

Existã o tradiţie tomist—platonicianã neechivocã, validã—laicul neamţ, de ex. (aşadar, nu numai în sens istoric, ci şi epistemologic); însã Dumnezeu nu i—a dat degeaba şi pe Aristotel, şi pe Platon. Ambii sunt utili—fiindcã sunt universali, cuprinzãtori.

2012-01-10T14:20:00.000+02:00

Al treilea playlist de noiembrie are cinci Bathory, trei Three Days Grace, douã Van Der Graaf Generator, trei Dream Theater, trei Sleep, şi câte un Amesoeurs, Mostly Harmless, Orange Goblin, Disturbed.

Mã aşteptam ca Bathory sã sune ca rockul viking, însã vocea e tot aceea de black, ceea ce e bine.

Efigia lui Maiorescu

2012-01-06T14:17:00.002+02:00

Efigia lui Maiorescu

Maiorescu avea darul de a enunţa rãspicat, cu nerv, la nevoie cu batjocurã, şi într—o formã admirabilã şi succintã, nişte lucruri necesare şi simple. Maiorescu a fost un militant şi animator cultural de seamã, însã un scriitor ocazional; istoric, i—a revenit lui rolul de care Odobescu sau Iorga nu ar fi fost vrednici, de oficiul lui n—ar fi fost apţi alţii mai inteligenţi şi mai cultivaţi decât era el, şi cine vrea sã aibã cuvinte bune despre Maiorescu se referã fãrã greş la calitãţi morale, psihice, traduse, literar, într—o prozã interesantã, demnã de luare—aminte, dar abordatã numai ocazional. Conţinutul scrierilor sale e limpede şi logic, însã general, privat de analizã, inapt de cunoaşterea singularului, şi e de înţeles, şi în parte îndreptãţit, protestul generaţiei ’27 la adresa fetişizãrii lui Maiorescu drept emblemã tutelarã a culturii româneşti.
Se vorbeşte de gustul lui literar, pretins desãvârşit. Lovinescu îl laudã pentru asta. Mie mi se pare cã lauda nu e deloc meritatã. Existã mai multã neghinã în selecţiile lui literare, fãcute cam la întâmplare, decât la Gherea.
Gustul literar maiorescian e desãvârşit câtã vreme rãmâne la enunţarea de principii generale, de axiome abstracte. În terenul literaturii, greşeşte adesea; neanalizând, are, însã, prilejul de a rãmâne evaziv. Gherea are dreptate cã ceea ce face Maiorescu în criticã e sã se încânte de nişte noţiuni abstracte, de nişte principii preluate din manuale nemţeşti.
Dupã cum s—a spus, ceea ce fascina la Maiorescu era nu conţinutul—care, în criticã sau filozofie, era elementar—ci timbrul, aplombul. Acesta a trecut şi—n puţina literaturã pe care ne—a lãsat—o. Acest ins, care nu vedea dincolo de logica elementarã şi de Herbart, care gândea în simplisme de manual, era incomparabil mai puţin pueril şi ridicol decât alţi îndrumãtori culturali ai sc. XIX, poate mai interesanţi ca oameni sau ca minţi, însã lipsiţi de mãsurã şi de ţinutã. Fusese nevoie de un om cu încãpãţânarea şi mãrginirea câtorva principii limpezi, şi cu aptitudinea polemicã de a le promova; Maiorescu a fost acest om. Într—un fel, preocuparea lui pentru logicã şi pentru Herbart sunt relevante. Logica se pare cã o înţelegea în sensul cel mai şcolãresc, mai elementar—didactic, n—are rost sã amintim cã Maiorescu n—a fost niciun Boole sau Frege; la fel, catonarea lui la Herbart spune aceleaşi lucruri despre psihismul lui, oricâte adaosuri idealiste ar vrea sã i se gãseascã.
Îngustimea arogantã, mãrginirea sunt nota fundamentalã a minţii acestui om tenace. Ţinea sã predea—însã a dat ocazie sã se spunã cã—şi neglijeazã cursurile în favoarea baroului. Nota de cãpetenie a activitãţii lui a fost disiparea—politician, jurist, profesor, militant cultural, autor ocazional. Omul era un oportunist, un carierist care s—a ocupat, împrãştiat, de multe—şi în cu totul alt fel decât Iorga, Hasdeu sau chiar Stere, care cultivau diversitatea fãrã sã trãdeze elementul.

Sf. Nicolae Velimirovici, ‘Rãspunsuri la întrebãri ale lumii de astãzi’, v. I

2012-01-06T14:11:00.001+02:00

Sf. Nicolae Velimirovici, ‘Rãspunsuri la întrebãri ale lumii de astãzi’, v. I

Ceea ce face Sf. Nicolae Velimirovici e sã expunã lãmurit, desluşit, luminos şi echilibrat, predania, credinţa, adicã ortodoxia creştinã, ceea ce e primit în credinţã—fãrã a inova şi, pe cât cu putinţã, fãrã sã devieze, şi numai pedanteria de catedrã a putut face ca ceea ce e în sine un merit însemnat sã ajungã sã treacã drept o lipsã. Sf. Nicolae nu e un teolog de felul lui Barth, Bulgakov sau al marilor autori nemţi postbelici, şi nimeni nu—l înscrie în clasamentele celor mai importanţi teologi ai sc. XX; el înfãţişeazã credinţa primitã, iar creativitatea e reprezentatã, la el, de facultatea aparte de a alege, orândui, aranja şi elucida. Profunzimea lui e însãşi aceea a credinţei primite şi asimilate.
Aceastã credinţã primitã nu e aceea din manuale; are incongruenţe şi trãsãturi accidentale, cum e şi firesc atunci când e vorba de o dinamicã a asimilãrii individuale a credinţei. Cititorului îi sunt utile atât receptivitatea, cât şi libertatea.

2012-01-06T14:08:00.002+02:00

Aprecierile despre viaţã, lume, societate, artã, ale lui Théophile Gautier lasã impresia cã acesta era un imbecil; sunt etalarea unei subiectivitãţi neinteresante şi, mai ales, de proastã calitate, o subiectivitate inferioarã. Impresia aceasta dezagreabilã, de locvacitate prolixã, vulgaritate şi prisos verbal, s—a repetat cu fiecare din scrierile lui pe care le—am citit—‘Fracasse’, paginile naraţiunilor fantastice, gazetãria însãilatã ca istorie literarã; existã mult excedent verbal, flecãrealã anostã, la acest autor din care istoriile literare fac un campion al romantismului şi al parnasianismului. Faguet îi gãsea merite artistice, Stevenson gusta ‘Fracasse’.
Literatura lui Gautier e marcatã de un fel de inautenticitate. Într—un loc, ceva bine spus—‘‹Comandanţii burgului› [1], aceastã trilogie eschilianã’ [2]. Ca şi Thibaudet, Gautier aprecia aceastã piesã a lui Hugo care a eşuat pe scenã. A scris cât de cât bine şi despre literatura—prozã şi versuri—a lui Vigny. Se preocupa de deşeurile teatrale şi contrafacerile shakespeareiene, lua sau se prefãcea cã ia ca pastişe shakespeareiene nişte însãilãri insipide.

Are şi un articol bun despre mersul poeziei franceze în sc. XIX, îi plãcea Mistral—lucru care poate nedumeri; însã ‘Istoria romantismului’ e operã mai mult de memorialist şi gazetar, decât de istoric şi critic literar.
Gautier era foarte mândru de poezia francezã a sc. XIX, îi plãcea mult din aceasta; gusta, de pildã, versurile lui Sainte—Beuve, a apucat sã scrie şi despre debutul lui Mallarmé. Altfel, reţinea numai douã versuri din dramaturgii clasici francezi. Proza e, în general, discutatã mai sumar. Dar critica lui e mai ales locvacitate neconvingãtoare, şi se reduce adesea la generalitãţi. E, cu alte cuvinte, puţinã esteticã—şi multã prozã.
În reprezentarea lui Gautier, romantismul francez înseamnã emanciparea de perifraze şi eufemisme; îi atribuie un rol mai degrabã istoric, decât estetic. Însã Gautier se pronunţa din simţul zãdãrniciei, nu al adevãrului. Bonomia lui, poate placiditatea, provine din acest simţ al zãdãrniciei, dintr—un fel de dezabuzare. Nu a rãmas ca şi critic literar—şi pe drept.

E remarcabil cã, de la naşterea lui Balzac, Hugo şi Dumas, pânã la aceea a lui Zola şi Verne, n—au trecut decât vreo douã decenii şi jumãtate. Şi vor urma altele patru, pânã la ivirea urmãtoarei generaţii literare excepţionale—aceea a lui Valéry, Claudel, Chartier, Proust, Thibaudet şi Gide. (Între acestea douã au apãrut France, Maupassant, Bloy, Rimbaud.)

NOTE:

[1] ‹Burgravii’.
[2] Théophile Gautier, ‘Istoria romantismului’, v. I, Minerva 1990, pg. 193.

Théophile Gautier, exeget al lui Baudelaire

2012-01-06T14:06:00.001+02:00

Théophile Gautier, exeget al lui Baudelaire

Gautier acordã o mare atenţie portretului fizic al lui Baudelaire, adicã personajului Baudelaire, într—o scriere onorabilã care e simultan portret, memoralisticã evocatoare şi încercare de analizã literarã, nu întru totul convingãtoare, mai mult un fel de inventar neinspirat, o asortare de însemnãri şi de pretenţii explicative; posteritatea nu a ratificat întru totul preţuirea înaltã pe care Gautier o acorda versurilor lui Baudelaire.
Altfel, critica lui Gautier nu explicã nimic, nu lãmureşte nimic—ci doar descrie într—un mod plat, cras.
Scrisul lui Gautier ilustreazã prisosul şi neglijenţa—şi, mai ales, facticitatea. Diversa criticã literarã a lui Gautier e, cumva la antipodul aceleia a lui Baudelaire [1], însemnatã de un amatorism funciar şi de peroraţie neconvingãtoare, de o harababurã de spice înmãnunchiate la întâmplare.

NOTE:

[1] Proza criticã a lui Baudelaire e scânteietoare. Şi cine ştie dacã Baudelaire nu va fi fost un mai mare prozator, decât poet?
Ca scriitor, Gautier a fost apreciat de Stevenson şi de Faguet; mie nu mi—a plãcut nimic din ce—am citit al lui—nici la 10, nici la 32, nici la 33 de ani. E semnificativ cã nici Gracq, nici Poulet, nu se intereseazã de Gautier; mi se pare cã primul se referã la memorialistica acestuia despre grupul din jurul lui Hugo.

Dobrogeanu—Gherea

2012-01-06T14:01:00.002+02:00

Dobrogeanu—Gherea

În zilele Crãciunului am citit Arghezi, Gautier, Rusu despre Maiorescu (prezentarea biograficã nu accentueazã destul multilateralitatea, pluralitatea—şi face prea mare caz de filozofie, de herbartism) [1], şi Gherea; studiile lui Gherea despre Caragiale sunt interesante, iar stilul, rudimentar, câteodatã un pic stângaci şi dizgraţios, nu e dezagreabil. În privinţa pieselor lui Caragiale, critica lui Gherea e, pe cât de inadecvatã (fiindcã dramaturgul nu scria, de fapt, genul de literaturã pe care ar fi gustat—o Gherea), pe atât de scânteietoare prin bun simţ; undeva, Gherea îi reproşeazã lui Iorga prea accentuatul determinism (în explicarea deosebirii dintre drama lui Caragiale şi acelea ale ruşilor). Însã cred cã, de fapt, Iorga era mai aproape de adevãr, determinismul sãu cultural şi al mentalitãţilor e mai probabil decât individualismul decis postulat de cãtre mai vârstnicul Gherea. În cronologia criticii noastre, Gherea e al doilea mare nume, veriga de legãturã de la Maiorescu, la Ibrãileanu şi Iorga.
Prin ceva mãcar, Gherea tot a rãmas: prin paginile de analizã a teatrului lui Caragiale. Acestea meritã sã fie înscrise printre ceea ce s—a scris mai bun despre Caragiale.

Articolele despre Caragiale sunt modele de analizã teatralã şi de bunã—credinţã, modele de cum se discutã nişte piese de teatru, e ceea ce a fãcut Gherea mai bun ca şi critic literar (operele de politicã şi analizã socialã nu i le cunosc); despre Dostoievski a scris poate fãrã multã pricepere, şi cam gazetãreşte, însã cu simpatie şi cu interes. În aceeaşi vreme, rusul era citit nu numai de Nietzsche, însã şi de cãtre Taine şi Zola—şi e interesant de remarcat cã, la noi, Dostoievski era tradus, citit şi discutat pe vremea adolescenţei lui Ibrãileanu şi Iorga, şi a primilor ani ai copilãriei lui Lovinescu.
Gherea are mai cu seamã meritul de a discuta piesele lui Caragiale cu o vervã neîntrecutã—una singurã, mai cu reticenţã şi pe scurt. Omenia care rãzbate în scrisul lui Gherea e autenticã, iar simţirea e integrã. Pânã şi în bufoneriile scenice ale lui Caragiale, despre care a scris un studiu magistral, mai pasionant şi mai integru decât ale lui Maiorescu, Iorga sau chiar Ibrãileanu, Gherea cãuta vãpaia, lumina iubirii, şi se entuziasma, pe drept sau nu, mai ales de poveştile de iubire din piesele lui Caragiale. De aceea spun cã, din punctul de vedere al facturii literare, Caragiale nu i se potrivea; însã a scris despre el cu o perspicacitate şi o simţire rarã (cam aşa cum a ajuns sã scrie Gautier despre Balzac—însã mai bine!).

La Gherea existã naivitãţi, pe când la Maiorescu—blazare; iar naivitãţile adesea informe ale lui Gherea nici mãcar nu sunt unele de bunã calitate. Cu toate acestea, ceea ce—l reabiliteazã negreşit e dezinvoltura.
Desigurã cã Gherea nu a fost un interlocutor al lui Maiorescu, iar dialogul era imposibil. Gherea nu era nici un om de literaturã, nici un om de idei—însã era un om de simţire, adicã un temperament literar. În aceastã privinţã, şi poate cã nu numai, Zarifopol îi seamãnã (însã Paleologu l—a prezentat pe Zarifopol drept un metafizician, ceea ce e altã discuţie).
Comparat cu Maiorescu, bornat de pedanteria herbartismului sãu rizibil, Gherea apare ca superior, mai mobil şi mai receptiv. Îi e, în anumite privinţe, preferabil lui Maiorescu.

Ca şi comentator al lui Caragiale, Gherea îl întrece cu mult pe Maiorescu; ambii apreciau ‘Nãpasta’, şi subestimau ‘D—ale carnavalului’—motivele verdictului negativ al lui Gherea fiind, probabil, şi divergenţa politicã, aşa cum motivul vagii preţuiri a lui Maiorescu pentru aceastã a patra comedie fiind deasemeni unul politic, care nu îi îngãduia sã o dezavueze cu totul. Dincolo de asta, o piesã, o carte, o lucrare trebuia analizate aşa cum a înţeles Gherea sã facã pentru piesele lui Caragiale. E adevãrat cã Gherea s—a entuziasmat de imbecilitãţile lui Coşbuc, fapt descalificant nu numai pentru el; însã Maiorescu, în pedantul articol despre comediile lui Caragiale, vorbeşte despre ‘Sfânta Familie’ şi ‘Femeia hidropicã’ de parcã ar fi opere de acelaşi rang, şi invocã nişte autori neînsemnaţi, ca termeni de comparaţie pentru ceea ce fãcuse Caragiale! Maiorescu are tendinţa de a se menţine, astfel, la generalitãţi şi sofisme; iar exemplificãrile, inepte, îl fac de râs mai mereu!
Deopotrivã Maiorescu şi Gherea preţuiau mult ‘Nãpasta’; Paleologu, deloc. Însã existã la Paleologu o tendinţã de supralicitare a lui Caragiale, absentã la Gherea, la Iorga, la Cãlinescu, probabil chiar la Ibrãileanu, care ştiau limpede cã în acest scriitor nu poate fi vãzut egalul lui Eminescu.

Gherea era om practic, şi a trecut prin multe meserii. Ştiu anecdota rãzleaţã cã Hasdeu prefera sarmalele birtaşului Gherea, ‘criticelor’ lui Maiorescu; la fel ca Ibrãileanu, Zarifopol, Iorga, Gherea îl cunoscuse pe Caragiale, care—l numea Costicã, şi decât care era, cred, ceva mai tânãr.
Îl citesc pe Gherea într—o antologie din ’57, în a cãrei prefaţã criticul e taxat aproape la fel de drastic ca şi Maiorescu.
Dobrogeanu—Gherea rãmâne asociat pe de o parte cu lumea lui Caragiale, pe de alta, cu aceea, nu aşa de depãrtatã uman de prima, a lui Ibrãileanu, Stere, Zarifopol—şi, în plan mai larg, cu întreaga lume culturalã a vremii—Hasdeu, Maiorescu, Iorga; fiul sãu a fost scriitor, ca filozof şi eseist, activitatea lui principalã fiind aceea de muzician.

NOTE:

[1] Vorbind despre orizontul spiritual fãrã precedent al lui Maiorescu, Rusu pare sã nu ştie cã Hasdeu şi Odobescu erau mai vârstnici. În aceeaşi perioadã, şi mai vârstnic chiar decât aceştia, trãia şi Kogãlniceanu. Ceea ce face ca judecata lui Rusu sã fie cu totul peremptorie.

2012-01-06T13:56:00.001+02:00

Asprimea cu care Maiorescu judeca puţinãtatea rezultatelor ştiinţifice ale altora e disproporţionatã cu precaritatea propriilor lui realizãri. Pentru un motiv sau altul, Maiorescu socoate cã numai istoricii şi filologii sunt taxabili, şi ocoleşte cu grijã sã se refere la scrisul filozofic românesc. Formal cel puţin, Maiorescu se specializase el însuşi; nu era mai puţin specializat decât istoricii şi filologii pe care îi bagateliza, şi nu şi—a onorat specialitatea, decât prin calitãţi de dicţie, prin enunţarea în care l—a urmat Negulescu (acesta, nu atât de neglijabil ca filozof; la fel ca Petrovici, unul din patricienii filozofi, şi dispreţuitor al plebei). Nu pãrea preocupat de ceea ce (n--)a fãcut el însuşi ca savant, şi ca filozof de catedrã; ‘sterilitatea’ lui nu cred cã e programaticã, impusã, disciplinarã, ci funciarã. Maiorescu s—a prevalat mereu de o iluzorie vocaţie ştiinţificã—aceasta nu l—a dus dincolo de un manual de logicã. ‘Filozof’ neînsemnat, n—a înţeles sã renunţe la niciuna din ambiţiile carierei publice. Politica, avocatura, chiar profesoratul, l—au acaparat pe Maiorescu mai mult decât literatura; e uimitoare temeritatea cu care Maiorescu judecã realizãrile lui Hasdeu (culegerea de documente, ‘Istoria …’, monografia limbii sc. XVI, dicţ.). Bagateliza cu lejeritate ceea ce au scris Xenopol şi chiar Hasdeu; Onciul e singurul istoric pe care îl omagiazã în trecerea în revistã pe care o face publicaţiilor noastre savante. Vocaţia maiorescianã a fost cariera.
Elevii lui au fost Motru, Pogoneanu, Petrovici, Negulescu—în general, autori neinteresanţi. Calitatea filozoficã avea sã vinã abia odatã cu Petrescu, Florian şi fiul lui Gherea.

2012-01-06T13:55:00.000+02:00

În creştinism, mister nu înseamnã tãinuire, ci, dimpotrivã, dezvãluire, arãtare, comunicare; cele mai de seamã mistere ale religiei creştine sunt de gãsit mai degrabã la Sf. Leon şi la Sf. Toma decât la iluminiştii mistici ai sc. XVIII. Misterul e, în teologie, ceea ce e comunicat, dezvãluit. Misterele creştine sunt luminoase; pentru creştini, ‘mister’ nu înseamnã inexplicabil, ci explicare, tâlcuire.

‘Cuvintele noi ca pisicile şi ca iarba din ghiveci’. Câteva însemnãri despre literatura lui Arghezi

2012-01-06T13:45:00.002+02:00

‘Cuvintele noi ca pisicile şi ca iarba din ghiveci’. Câteva însemnãri despre literatura lui Arghezi

(1) ‘Tainul meu’ oferã atât unul din cele mai frumoase versuri ale lui Arghezi (‘Nu—s numai ale mele, cã vin cumva de sus’), cât şi unul criptic din cauza sintaxei sucite—‘Cã—n umbra lui, cu Domnul, zmulgeai, de foame, spice’.
În a cui umbrã?
Probabil cã, în sintaxa lui Arghezi, e vorba despre Domnul; însã înţelesul ar fi acelaşi şi dacã s—ar referi la un substantiv din antepenultimul vers, ‘Cuvântul’: ‘Cuvântul ţi—este sfânt’. Aşadar, scriind despre Cuvânt, Arghezi se gândeşte la Logos. Şi oricare ar fi sintaxa aici, e vãdit cã Domnul e cuvântul. Credinţa în cuvânt e credinţa în Logos, şi anume în Iisus din Nazaret, care e simbolul sau mitul cuvântului potenţat. Aceasta e reprezentarea lui Arghezi despre ceea ce el probabil considera a fi mitul creştin.
Atunci când, altundeva, Arghezi scrie cã Dumnezeu ştie, nu cunoaşte, vrea sã spunã cã Dumnezeu ştie în mod direct, nemijlocit, fãrã o dinamicã, umanã, a cunoaşterii.

(2) ‘Carte iubitã, fãrã de folos’—ceea ce Ş. Cioculescu numea ‘antiintelectualism’, eu aş caracteriza drept scepticism; e una din ipostazele amãrãciunii argheziene. Probabil cã acest scepticism, declarat, îl supãra pe Barbu.

(3) Şi în ‘Dacica’ se aflã un vers foarte frumos, gnomic, însã, mai ales, de inefabila muzicalitate arghezianã—‘Clipa trãieşte, veacurile mor’. Se referã, desigur, la momentul creator—şi la obiectivitatea intenţiei de artã fidel transpuse.
Iar al doilea vers al celei de—a patra strofe ar putea pãrea prea lung, însã e minunat: [‘Brâul tãu viu …/] Dã biruinţã gingaşului pipãit’. Ritmul muzical e oarecum contrazis, însã ideea convinge deplin.

(4) Reprezentarea de sine a lui Arghezi, aşa cum o formula în versuri, nu trebuie luatã drept adevãrul lui Arghezi; şi nu neapãrat fiindcã scriitorul ar fi fost un pozeur, ci pentru cã de reprezentarea de sine se asociazã în mod firesc fantasme şi proiecţii care suprapun realului, doritul, etc.. Existã un Arghezi real—şi un Arghezi aşa cum se visa pe sine. Atâtea din poeziile lui, şi din pag. lui, sunt de prisos.
Se poate ca Arghezi sã se fi vrut, uneori, autorul ‘cãrţii unice’; cert e cã a scris mult şi variat—şi multe. Iar idealul sãu de lapidaritate se potriveşte, bineînţeles, numai unui anumit tip de literaturã, nu are cum sã fie ceva universal.
‘Cartea unicã’ rãmâne, cel mult, ca ideal.
Simplu spus, uneori mãrturisirile lui Arghezi sunt contradictorii; nu incoerente, ci contradictorii. Arghezi s—a transformat mereu.
Barbu vroia sã—l înfãţişeze pe Arghezi ca pe un fel de Topârceanu cu un talent prodigios; fapt e cã Arghezi nu avea o conştiinţã literarã de felul aceleia a lui Goethe, Hölderlin şi Eminescu, însã aceasta e mai puţin relevant ca adevãrul cã a forjat o esteticã nouã, autonomã şi organicã. De aceea, poezia lui deconcerteazã mereu. Creaţia lui e de gândit numai în termenii unei estetici noi.
Existã o calofilie arghezianã, atribuibilã prozei în ansamblu, şi numai unora dintre versuri; în prozã, Arghezi a fost mereu calofil, ‘afectat’, ‘cãutat’.
Barbu vroia sã spunã cã Arghezi nu a avut gânduri pe potriva talentului sãu verbal; poate cã aşa e.

Rezultatele lui Arghezi nu seamãnã deloc cu ale lui Baudelaire; şi probabil cã nici mãcar intenţiile. Chiar anvergura moralã a celor doi e foarte diferitã. În versuri, Arghezi a abdicat de la calofilie, aşa cum nota şi Lovinescu.

Anticlericalismul lui Arghezi, de care se face atâta caz, pare meschin, anost şi resentimentar.
Arghezi n—a atins niciodatã savoarea eminescianã, iar în veacul lui Saba şi Rilke, românul pare lipsit de anvergurã, bornat şi incompetent în sensul în care i—o reproşa şi Barbu. Arghezi nu e un poet nesemnificativ—însã comparaţia cu Eminescu e deplasatã, exageratã.

(5) Altundeva, Arghezi declarã superioritatea viului biologic asupra aceluia spiritual, caracterul de noutate mai pronunţat al primului, întâietatea naturii însufleţite (‘buruienile mele vulgare din fereastrã nu mã plictisesc niciodatã’)—originalitatea şi noutatea perpetuã ale viului biologic. Aceasta e latura Renard, şi, în general, latura ‘sfârşit de sc. XIX francez’, a lui Arghezi.

(6) Antologia ‘Arte poetice. Versuri’ (Albatros, 1987), din care am ales locurile discutate, are şi cuvenitul florilegiu de ‘Referinţe critice’; lipseşte Ralea, însã semnificativ e faptul cã, dintre toţi criticii citaţi, Lovinescu face impresia cea mai bunã, a scris cel mai bine despre poezia lui Arghezi—ceea ce nu e puţin lucru, mai ales din partea unui autor blamat tocmai pentru obtuzitatea faţã de arta poetului acestuia.
Estetic, Arghezi a oscilat, a dibuit, a cãutat, iar Lovinescu a marcat bine aceste tranziţii. Nu se poate vorbi despre un ansamblu arghezian unitar—decât poate numai în sens factual.
Cunoscuta monografie a lui George se remarcã printr—un timbru deopotrivã şcolãresc şi pedant. Nu cred cã e o carte foarte bunã; Ş. Cioculescu e întotdeauna preferabil, iar Cãlinescu—instructiv.

(7) În ‘Iatã, sufletule …’, existã aceste douã versuri interesante—‘Dau adãpost subt un acoperiş cu mine/ Lui Dumnezeu şi marilor minuni’. Însã sentimentul religios arghezian nu e prea convingãtor.

Despre bucuriile de cititor ale lui Arghezi ştim, în general, puţine, iar rândurile despre Eminescu sunt afectate şi stupide, de o nesinceritate stridentã; prin comparaţie, Sadoveanu a scris mult mai bine despre marii autori—români sau strãini.
Cãlinescu era, se pare, scandalizat de incultura lui Sadoveanu; mã întreb ce gândea despre nivelul arghezian.

2012-01-06T13:44:00.000+02:00

În a doua zi de Crãciun, fumat 27 de ţigãri, muzicã, citit ‘Rãspunsurile …’ Sf. Nicolae Velimirovici, v. I—un fel de eseisticã religioasã, excepţionalã; ceva Gautier, Missã, mâncare şi icetea de 185 mii.

Gândirea fãrã şir, nedisciplinatã, haoticã, tehuie. La Missã, paróhul a predicat despre Ev. Ioan—prezentarea s—a axat pe identificarea tradiţionalã a ucenicului preferat/ Evanghelistului cu pescarul, fiul lui Zebedeu—ipoteza cea mai implauzibilã. Paróhul a vorbit şi despre duritatea şi timiditatea Sf. Ioan; dupã Missã, fumat, icetea, cinã, baie. Azi—498 mii: ţigãri, mâncarea, icetea, glucide.

Nu ştiu dacã mãcar în copilãrie am participat vreodatã la secvenţa Misselor de Crãciun, Sf. Ştefan, Sf. Ioan. Strângerea podoabelor, a ornamentelor, nu anunţã niciodatã încetarea sãrbãtorii bisericeşti. E vorba despre o bucurie teologicã.
Azi, 208 mii—ţigãri, berea, icetea.

Joi—118+ 70+ 10+ 110+ 166 mii. Înseamnã ţigãri, cola, pâine, lactate, cârnaţi.

Sb.—mai aveam 15 ţigãri din al doilea pachet din ajun; am început fumatul la 9 ½.
E a doua iarnã când port hainele acestea.
De la ‘Te Deum’—ul de sb. am revenit deznãdãjduit, descurajat şi amar.
Existã o ‘ţarã mai bunã’—trecutul.
De la 4 ½ la 6 ½, la ‘Te Deum’, care a fost cântat cu corul şi mi—a plãcut mai puţin. Era scâlciatã tocmai esenţa lui muzicalã, intonaţia.

La prânz, cârnaţi, vin roşu.
Ieri, sb., am fumat 35 de ţigãri.
Dum., Missa ‘Bucurã—te, Sf. Nãscãtoare’. Vicarul a predicat despre titlul de la Efes, pace şi trãirea pãcii, şi a relatat anecdota cu misionarul din Japonia (imaginea Mariei, strãduinţa de a semãna cât de cât cu ea—a îi fi fiu înseamnã a se strãdui sã îi semene mãcar cât de cât), binecuvântarea din ‘Numeri’. Pe drum, mã gândeam la imnografie, la textele liturgice—şi la vechii teologi ruşi, la sofiologi.

Ieri, dum., am fumat 33 de ţigãri.

Luni seara, ‘Premodernii’ lui Piru—mai ales poeţii. Conachi, ca poet licenţios.

LITERATURĂ ŞI CUNOAŞTERE. Literatura e creaţie, nu explicaţie; totuşi, se obiecteazã, existã aparteuri reflexive, aforisme, apoftegme, fragmente teoretice—şi nu numai la Proust, Balzac, Beyle şi Camil P., existã şi poezia liricã, ‘eul narativ’, reprezentantul autorului, etc.. Dacã naratorul poate fi etichetat drept o voce, ‘personaj al propriului roman/ poem/ piesã’, la fel de adevãrat e şi reversul—existã chiar personaje desemnate ca reprezentanţi din aceştia, ca mãşti ale eului. Vocea narativã în ansamblu e un metapersonaj, nu îndestul analizat, precum şi câte un personaj se întâmplã sã exprime ceea ce crede autorul, etc.; cazuri extreme, foarte interesante, sunt Kierkegaard, Nietzsche, Beyle, Dostoievski al naraţiunilor taxate drept semiautobiografice, Hamann, cazuri în care chiar emitentul filozofic se instituie ca personaj, ‘vocea auctorialã’ e şi voce prosopicã, cel care vorbeşte ca filozof, cel care filozofeazã, vorbeşte totodatã ca personaj, iar fluxul filozofic devine monolog dramatic. Cu toate acestea, ‘puterea de caracterizare’ primeazã. Literatura intereseazã, ca literaturã, întrucât e literaturã, numai pentru creaţia pe care o conţine; iar aici, termenul de ‘creaţie’ e intenţionat sã funcţioneze în dihotomia creaţie/ explicaţie abstractã, nu creaţie/ analizã (‘analiza’ fiind tot creaţie, iar adevãratul ei contrariu fiind behaviorismul, nu ‘creaţia’ în general; Ibrãileanu probabil cã greşea echivalând, arbitrar, behaviorismul, ‘caracterizarea din exterior’, situarea externã, cu creaţia în genere).
Mi., de la 11 la 8, întâiul pachet de ţigãri.

Mai aveam, dupã baie, 15 ţigãri (2 din cele 14 rãmase din întâiul pachet de ieri, şi 13 de azi).
Conachi şi Laclos.
Ieri, mi., câteva anecdote juridice.
Joi, pânã la 9 ¼, fumat—în total, 34 de ţigãri.

Însemnare despre moderniştii catolici

2012-01-06T13:38:00.001+02:00

Însemnare despre moderniştii catolici

Modernismul de acum un veac nu a fost o sectã sau o facţiune, ci numele generic dat dizidenţei bisericeşti, grup foarte eterogen, în ansamblul cãruia se pot desluşi nişte tendinţe generale, însã nu o linie unitarã; dealtfel, lucrurile se ştiau încã din epocã, şi, dat fiind caracterul intelectual, ideatic, adesea filozofic al mişcãrii acesteia de împotrivire faţã de despotismul roman, era firesc sã existe, în fapt, o diversitate, adesea deconcertantã, de idei, etc.. Nu a existat, cu alte cuvinte, un ‘crez modernist’. Modernismul a denumit, generic, tot ceea ce contrazicea, într—o privinţã sau alta, însã în sensul liberalizãrii, normele Romei.
Însã modernismul bisericesc a ajuns sã denumeascã nu numai tendinţa de înnoire; a existat şi un modernism subversiv, sau de rea—credinţã, care nu era decât anticreştinism mascat, pornire anticreştinã drapatã ca istorie, analizã criticã, etc.. Acest modernism subversiv, contestatar, şi opus în principiu catolicismului, dacã nu chiar creştinismului în ansamblu, sau şi oricãrui fel de teism, nu a rezistat.
Aşadar, a existat un modernism care înnoia—şi un modernism care submina. Decisiv, pentru caracterizarea lui, e faptul cã modernismul a fost în primul rând o mişcare de idei, o revendicare de naturã intelectualã.
Inspiraţia datã de liberalismul protestant şi de noile filozofii e mai pretutindeni evidentã. Principiul moderniştilor a fost cã reprezentarea modernã despre realitate e la fel de legitimã ca şi acelea care i—au premers, şi cã progresul ştiinţific lasã neatinsã esenţa creştinismului, aşa încât esenţialul creştinismului e ceea ce va rezulta din supunerea reprezentãrilor primite, ‘tradiţionale’, ‘îndeobşte admise’, la examenul critic al prezentului. Ceea ce în acord cu normele gnoseologice ale altor vremi ar fi credinţã, azi nu mai e decât credulitate, extrinsecã, exterioarã credinţei, neaparţinând esenţei creştinismului—aceasta e axioma modernismului. Dacã nu va existând progres, linear sau altfel, în cunoaştere, e cert cã existã nici declin, ci fiecare epocã are dreptul la formularea conţinutului credinţei conform modalitãţilor ei proprii, organice, de cunoaştere; aşa se face cã la un modernist englez gãsim apreciere pentru Sf. Pius al X—lea, rugãciune, unii Pãrinţi—însã şi o criticã drasticã a miraculosului în religie, etc.. Trecutul le apãrea moderniştilor catolici ca fiind caracterizat de naivitate gnoseologicã, de reprezentãri false, greşite, inadecvate. Credeau—cu toate cã li s—a fãcut proces de subiectivism—în caracterul obiectiv al cunoaşterii; în ecuaţia lor trebuiau echilibrate datele ştiinţelor moderne şi ale credinţei, cu respectivul caracter de obiectivitate al fiecãrora.
Generic, drept modernism a ajuns sã fie calificatã orice tendinţã criticã, de punere în cauzã a ortodoxiei romane. Însã, în linii mari, modernismul catolic nu a însemnat, şi nu a antrenat, şi o deconfesionalizare; catolicii, fie şi dizidenţi, au tendinţa de a fi mândri de Biserica lor, existã o mândrie nu numai în a fi catolic, ci în Biserica însãşi—spre deosebire de protestanţi, care se mândresc cu Reformatorii, cu etosul, nu cu Bisericile lor. Aşa se face cã moderniştii catolici nu s—au deconfesionalizat—uneori, nici chiar aceia excomunicaţi sau suspendaţi.
Modernismul reprezintã un mãnunchi de intenţii diferite, adesea divergente, care n—au fost aduse la unison, şi ale cãror caracteristici comune sunt înrâurirea filozofiei şi a filologiei şi istoriei moderne, şi dizidenţa, fronda faţã de monolitul ortodoxiei romane aşa cum era aceasta înţeleasã în vremea respectivã. Se vorbeşte câteodatã despre modernism ca şi cum ar fi fost un stat major; însã e termenul generic pentru o multiplicitate de orientãri, idei, intenţii, etc..

Despre creştinism, utopişti, Sf. Ioan, Sacramente, Missã, Biblie, Gherea, Maiorescu, solstiţiu, Scola, etc.

2012-01-06T13:37:00.000+02:00

Despre creştinism, utopişti, Sf. Ioan, Sacramente, Missã, Biblie, Gherea, Maiorescu, solstiţiu, Scola, etc.

Un credincios cu reprezentãrile istorice ale lui Loisy (care erau şi ale baronului englez).

Ucenicul reprezintã desãvârşirea vieţii creştine. Protestanţii au dreptate sã se axeze pe conceptul de ‘ucenic’, nu de monah. E greu de ocolit impresia cã monahismul instituţional reprezintã sau ilustreazã o stare particularã, nu una universalã; iar dacã în teorie mulţi declarã cã existã o disjungere între ceea ce e cu adevãrat universal, şi ceea ce e accidental, în monahism—în practicã majoritatea ezitã sã şi traseze o demarcaţie între cele douã. Vreau sã spun cã monahismul instituţional e tot o particularizare, o ilustrare particularã şi, prin urmare, vremelnicã a universalului.

Ceea ce se numeşte, îndeobşte, ‘creştinism’, nu e o religie, adicã nu e una dintre religii, ci e curãţire desãvârşitã şi sfinţire înţeleasã ca unirea cu Dumnezeu. Ucenicii nu aveau, cred, noţiunea abstractã de ‘religie’. ‘Religia’ existã în VT, e ‘Legea veche’, şi e depãşitã în acela nou. Sf. Ioan scrie despre ‘viaţã’, şi nici în Prologul lui nu e nicãieri vorba despre religie sau creştinism. Religiile sunt închinãrile necreştinilor. Iisus nu a adus o altã religie—încã o religie. Ucenicii Lui Iisus nu vorbeau despre ‘creştinism’, iar ‘creştini’ e o poreclã datã de unii ucenicilor acestora.
Când, într—una din epistole, Sf. Ioan scrie despre ‘viaţa veşnicã’, e limpede pentru oricine cã nu se referã la ‘rãsplata postumã’. Sf. Ioan e un teolog al eshatologiei realizate, îndeplinite, al eshatonului prezent, nu al ‘rãsplãţii postume’; viaţã veşnicã înseamnã, la Sf. Ioan, viaţã deja prezentã, realã, tangibilã, deplinã, în şi prin Iisus.

Greşeala utopiştilor, cu lumile lor imaginare, e de a crede cã o societate, Atlantida sau oricare alta, e reductibilã la o idee—sau la nişte principii politice, la instituţii şi condiţii materiale—adicã idolatrizarea politicului şi a factorului civilizaţional luat în sine, independent de descoperirea Lui Dumnezeu şi de sfinţire. De aceea, mi se pare, rodul utopismului e aşa de sãrac, de neînsemnat—fie ca literaturã, fie ca filozofie—ciurucuri.
Dumnezeu S—a dezvãluit pe Sine în lumea istoricã pe care a ales—o; nu în Atlantida sau în vreuna din aşa—zisele societãţi desãvârşite scornite de utopişti. Nu e nevoie sã fii Baudelaire pentru a dispreţui astfel de lucruri.

Controversa ioaneicã e pentru mine cel mai interesant capitol al filologiei neotestamentare—şi, mai întâi, privitor la chiar identitatea Sf. Ioan. Mi se pare mai plauzibilã şi convingãtoare ideea cã era un cleric din Ierusalim, nu un pescar din Galilea.
Sf. Ioan continã ‘teologia vieţii’ a VT; dacã termenul nu existã la nemţi, ar trebui ştanţat. Sf. Ioan e anti—Klages; sau, mai propriu, marele Klages, ale cãrui merite literare şi de gândire sunt incontestabile, e anti—Sf. Ioan, e antipodul, contrariul, polul opus.

Însãşi teologia Sacramentelor a Bisericii apusene e mai întâi una a vieţii. Pe aceasta se întemeiazã facultatea de a boteza copii, persoane neconştiente, etc.—facultatea de a investi cu har substanţa umanã, indiferent de aptitudinile cognitive ale acesteia; pentru apuseni, fiinţa nu e echivalentã cu condiţia ei cognitivã, existã o substanţã umanã accesibilã harului. Fostul primat al Belgiei explicã scânteietor aceste lucruri.

Dacã se poate vorbi despre filozofie şi misticã în legãturã cu vreun fapt social, Missa e cel mai filozofic şi mistic eveniment social, singurul unde sunt subliniate, reamintite, vestite, proclamate câteva adevãruri esenţiale pentru fiinţa umanã.

Dreptarul, cr., obiectivitatea.

A nu cãuta în bruma unui portret adevãrul fiinţei umane. Nu în acele ceţuri brumate.

Erotica posteblicã a abolit reprezentãrile melodramatic—prãpãstioase şi romanţioase care o precedaserã, pe care Biserica avusese toatã dreptatea sã le denunţe ca vãtãmãtoare şi cel puţin improprii.

Ritualul înfãţişeazã un ansamblu abstract, simbolic; ceea ce ajunge sã conteze pentru credincios e ceva anume—un verset, etc..

Ce e, în Biblie, teologic, şi ce nu e? Nu mã refer la cele douã alternative ale exegezei—pedantul alegorism al celor vechi, şi privilegierea impresiei, a tonului general, a ideii de ansamblu, în forţa ei primarã, la bibliştii sc. XX. Bloy a arãtat câtã TEOLOGIE poate sã cuprindã şi sã deschidã un cuvânt al Noului Testament. Altcineva a fãcut acelaşi lucru, şi mai analitic, mai desfãşurat, mai explicit poate, pentru o recomandare dieteticã datã, în treacãt, de Sf. Pavel. Nicio Evanghelie nu e mai teologicã decât celelalte; în sensul propriu, ‘îngust’, Ev. Ioan nu e cu/ prin nimic mai ‘teolog’ decât Sf. Luca, Matei sau Marcu/ Petru (al cãrui secretar era). Când se spune despre Evanghelia Sf. Ioan cã e ‘cea mai teologicã’, aceasta e numai o convenţie, un fel de a vorbi, se subînţelege cã e cea mai emancipatã de canoanele relatãrii istorice, cea mai preocupatã de simetria internã, cea mai satisfãcãtoare pentru primatul direct al înţelesului; altfel, însã, a patra Evanghelie nu e CU NIMIC MAI TEOLOGICĂ decât celelalte trei, care o precedã şi, într—un fel, o prefaţeazã. Mi se pare, însã, cã s—ar putea argumenta şi cã ea împarte acest rang aparte cu Evanghelia Sf. Luca.

Autori ca Sebastian şi Gherea simbolizeazã, pentru mine, anvergura şi semnificaţia criticii ca analizã, a criticii analitice; Cãlinescu e un creator de efigii, de lapidare caracterizãri rapide—v. articolele lui, cea mai proprie formã de expresie.
Trebuie însemnat cã îi revine lui Cãlinescu cea mai directã caracterizare a talentului maiorescian; Lovinescu e reuşit, fãrã îndoialã, însã nu atinge justeţea lui Cãlinescu, timbrul lapidaritãţii inspirate.

Maiorescu, Iorga, Lovinescu, G. Cãlinescu, lovinescienii (de la Perpessicius şi Vianu, la Streinu, Ş. Cioculescu, Negoiţescu) sunt criticii noştri ĨNGRIJIŢI—deşi nu neapãrat calofili (Ş. Cioculescu arboreazã o neutralitate stilisticã austerã, şi însuşi Lovinescu a trecut de la stilul cãutat, afectat, al tinereţii, la valori mai clasice, mai, considera chiar Ş. Cioculescu, tacitiene); Gherea, Zarifopol, Ibrãileanu şi, rara avis, Constantinescu (un lovinescian!) sunt aceia NEĨNGRIJIŢI, rudimentari ca formã literarã. Iar Paleologu se înscrie mai mult în aceastã a doua tradiţie, a scrisului barbar—deşi nu chiar ca al lui Stere.

Dacã ar fi şi teatrul lui Claudel, Musset şi al clasicilor francezi, sau unele romane ori câteva studii cuprinzãtoare, discutate cu pãtrunderea cu care scria, la vremea sa, Gherea despre piesele lui Caragiale ….

Entuziasmul lui Gherea, Stere, chiar Maiorescu, pentru imbecilitãţile lui Coşbuc, poate mira; probabil cã pustiul post—eminescian era aşa de grav, încât pânã şi asemenea inepţii voioase erau salutate.
Dar între posomorâtul Vlahuţã şi imbecilul Coşbuc, oricum Vlahuţã ar fi fost, artisticeşte, de preferat.

Din ‘Critice’, îmi plac scrierile despre Zamfirescu, ‘literatura românã şi strãinãtatea’ (nu atât partea despre Kotzebue şi Gane, cât aceea despre istoricii şi filologii vremii—unde poate mira vehemenţa celui care nu contribuise la literatura noastrã ştiinţificã decât cu un manual de logicã, lipsit de orice personalitate, şi predase el însuşi istoria—fãrã a se ilustra prin vreo publicaţie istoricã de orice fel), şi pamfletul împotriva ‘beţiei de cuvinte’.

Maiorescu n—a sacrificat nimic pentru ştiinţã. Nu şi—a refuzat, în numele ştiinţei, nimic; justificãri ipocrite îşi gãsea mereu. Altfel, Titu Maiorescu e un scriitor onorabil, însã de necomparat cu Bãlcescu, Odobescu, Hasdeu—dintre predecesorii sãi. A dat ţinutã articolului, scrierii ocazionale. Timbrul era mai important decât conţinutul, decât cuprinsul. Avea câteva idei şi noţiuni, din manuale, rãspicat enunţate.
Articolele sale au caracterul unor pledoarii, al unor intervenţii publice; caracter ocazional. Nu a simţit, într—adevãr, NICIODATĂ nevoia sã discute din interes personal o scriere sau un autor. Criticele lui sunt pledoarii, distinse mai mult prin ironia meschinã; altfel, nu trebuie sã îi fie trecute cu vederea referirile la Kotzebue, Miclescu, la diferiţi autori germanici şi la anoşti dramaturgi şi nuvelişti români (gusturile lui Maiorescu dovedeau cea mai execrabilã platitudine burghezã). Cãlinescu l—a caracterizat bine.
Altfel, Gherea a scris minunat despre Caragiale, Vlahuţã, chiar Coşbuc. Acolo unde Maiorescu se încânta de Kotzebue şi Slavici, Gherea vorbea despre marii autori ruşi. Gherea e mult mai selectiv, mai just în trierea artei. Chiar modul cum defineşte Gherea arta, e mai convingãtor. Eu prefer substanţa, câteodatã informã, a scrisului lui Gherea, formei sãrace în conţinut a lui Maiorescu. Gherea era foarte apt de analizã—Maiorescu, deloc.
În criticã, obiecţiile lui Maiorescu sunt pedante, şicanatoare; ale lui Gherea ţin de autenticitatea gustului.

În criticã, m—au îndrumat mai ales un cuvânt al lui Cãlinescu, şi practica analizei a lui Sebastian şi Gherea; mai ales paginile lui Gherea despre Caragiale, pentru nesaţul şi vioiciunea analizei.

În scrisul sãu critic, Stevenson comunicã impresii sintetice; judecata, ca şi caracterizarea lapidarã, sunt altceva decât analiza şi explicarea. Gracq preciza cã scopul criticii e explicarea efectului singular produs de o operã. Judecãţile pot coincide, pe când explicãrile aferente sã diveargã. În critica literarã, explicarea, analiza sunt totul. Caracterizarea lapidarã e o explicare sinteticã. Stevenson a scris, cu dexteritate, câteva studii, caracterizãri generale ale unor autori—însã nici el n—a procedat, cum se cuvine, la analiza aparte a scrierilor, nu ştiu sã fi alocat vreun eseu analizei unei scrieri. La el, existã evaluarea scrierii, aprecierea ei, judecata esteticã, motivatã pe scurt, iar aceasta mai mult slujeşte caracterizãrii de ansamblu a unui autor; la Gherea, dimpotrivã, discutarea autorului e pretextul unor analize, ocazioneazã discutarea de scrieri—ceea ce e mai aproape de scopul real al criticii. Cei ca Stevenson consemneazã; consemneazã aprecieri şi impresii literare, adicã începutul analizei propriu—zise.

Încântãrile austere ale citirii teologiei.

‘Explicã—mi!’ înseamnã, în criticã, ‘vorbeşte—mi cu încântare inteligentã, cu însufleţire raţionalã!’. Judecata esteticã însãşi are nivele de generalitate/ de imprecizie. Cu cât mai sumarã, cu atât mai imprecisã, mai ‘ştearsã’.

APARTENENŢĂ ŞI CONVENŢIONALITATE. Personajele clasicismului, care lui Maiorescu îi pãreau a fi ‘ca de niciunde’, fãrã o determinare naţionalã’, nu îi vor apãrea la fel unui asiatic; asiaticul le va vedea drept foarte europene, drept caracteristic europene, de un stil pronunţat european. Aşa încât chiar universalitatea clasicismului e una localã, determinatã de civilizaţia care i—a dat naştere. Iar preţul emancipãrii clasice de determinãrile naţionale sunt convenţia şi convenţionalitatea; însã chiar aceste convenţii, eficiente în interiorul unui bazin civilizaţional, fiindcã mascheazã eficace determinarea naţionalã, vor descumpãni cititorul care nu aparţine lumii respective, şi chiar ele însele îi vor apãrea, prompt, ca determinate de caracterul civilizaţiei respective. Clasicismul de care face caz Maiorescu îi va apãrea asiaticului drept un fenomen european, o modalitate europeanã de a stiliza.
De aceea spun cã Maiorescu judecã arta fãrã profunzime, în noţiuni de manual, de—a gata.

Critica literarã înseamnã obiectivitate şi raţionament—obiectivare necesarã, distanţare sobrã; personalã, ea nu e ‘subiectivã’, nu e pledoarie, ci înregistrarea unei cogniţii care abia trebuie desluşitã.

Personajele clasicismului european greco—francez trebuie sã îi aparã asiaticului şi, în general, neoccidentalului, drept convenţii literare europene; ele nu au caracterul de universalitate pe care îl postuleazã, nu se ştie de ce, Maiorescu.

Religia deluşeşte între ceea ce e vocaţie/ chemare, şi ceea ce e patimã, servitute.

Dacã e adevãrat cã la Maiorescu existã neînsemnatul Kotzebue şi tot soiul de dramaturgi de demult, e adevãrat şi cã la Nietzsche existã Gyp. Însã balastul literar al aprecierilor lui Maiorescu e prea abundent. Gustul literar al lui Gherea e cel mai autentic.

Coeficientul liric e coeficientul de emoţie. Naraţiunea poate fi intrinsec liricã, adicã emoţionantã; cineva confundã ‘poetic’ cu ‘liric’. Vrând sã spunã cã existã autori lirici care nu scriu versuri, spune cã existã ‘autori poetici’ care nu scriu poezie.
Aşa cum o înţelegea Gherea, toatã literatura autenticã e liricã, e autenticã prin lirismul ei, adicã prin facultatea distinctã de a emoţiona.

Cei vechi greşeau distingând liricul de epic—adicã aveau idei false despre ambele. Înţelegeau liricul drept tonalitatea confesiunii sentimentale, timbrul confesiunii directe, expresia nemijlocitã a sentimentelor; vreau sã spun cã, ce e drept, nu confundau, ca modernii, epicul cu proza, şi liricul cu versul, nu restrângeau astfel utilizarea versului şi a prozei, însã credeau cã liricã e numai expresia directã a sentimentelor. Vreau sã spun cã dãdeau liricului o accepţie prea restrânsã.

Anecdotele din ‘Pateric’ despre cei ‘mântuiţi fie şi numai pentru o faptã’ nu trebuie înţelese ca mãsurând fapta respectivã, ci ca expresie a împrejurãrii cã Dumnezeu vede licãrirea sfinţeniei fie şi numai în acea faptã—pe când n—o vede deloc în multele fapte bune ale altora. Cu alte cuvinte, celorlalţi le—ar fi fost deajuns acea singurã faptã, ca sã vadã dreptatea fratelui lor—şi n—au vãzut—o. Manifestarea aceea era nu pentru Dumnezeu, ci pentru lãmurirea fraţilor. Nu Dumnezeu avea nevoie sã se convingã astfel de sfinţenia aceluia—ci ceilalţi oameni, şi nu s—au convins din ea, cu toate cã puteau. Uneori, aceastã dezvãluire se face chiar aceluia mântuit; mântuirea îi e explicatã chiar subiectului ei.

Maiorescu nu explica scrierile, nu le tâlcuia, ci le caracteriza în linii generale—şi nu numai atât, ci şi servindu—se de generalitãţi.

Promoroaca patimii.

Un autor ajunge, în scrisul sãu, la rezultate lirice—adicã la ceva emoţionant. Cei vechi nu credeau în lirismul indirect. Pentru ei, acţiunea epopeilor antice nu poate sã fie de lirismul cel mai înalt —‘e ceva epic, aşadar nu e liric’. Însã lirismul e altceva decât o formã liricã. Liricã, în literaturã, nu poate fi forma, ci rezultatul. Rezultatele literare ale câtorva prozatori sunt lirice, în formã narativã; impropriu exprimat, aceştia sunt ‘poetici fãrã a scrie poezie’. De fapt, ei scriu poezie—poezie narativã de tonalitate liricã, în prozã. Naraţiunea e numai un vehicol; aici greşeau cei vechi, crezând cã narativul e de aceeaşi formã cu liricul.

Turisas, Wizard, Helloween, V. Halen.

Investirea liricã a prozei şi a epicului. Lirismul intenţionat al naraţiunii. Naraţiunea e un vehicol—liricul, un rezultat.

Echivalentul ‘notei’ dublinezului e însemnarea—succintã, lapidarã.

EŞECUL LUI MAIORESCU. Ambiţiile/ veleitãţile lui Maiorescu. Nu s—a ales nimic de intenţiile lui—iar Maiorescu atribuia acest eşec înapoierii veacului; pe de altã parte, cercetãrile lui de logicã, unde nu l—ar fi întâmpinat aceleaşi impedimente, n—au dus nici ele la nimic. Maiorescu, James, Bergson, Nietzsche, H. James—psihologia în sc. XIX.

PSIHOLOGIA SENTIMENTELOR. Când se vorbeşte despres sentimente, se uitã tocmai principalele lor douã caracteristici—individualitatea şi durata. Sentimentele sunt caracterizate de individualitate, adicã de unicitate—analoge ca formã, sunt necomparabile ca şi conţinut—şi de duratã, de aceea cã nu sunt ‘ceva’, un corp fizic. Abstracţia corpului fizic ca tipar pentru ‘ceva’, pentru hecceitate, calapodul abstract al corpului fizic, rãtãceşte gândirea referitoare la realitãţile care nu sunt ‘ceva’, ci au o istorie—sufletul în primul rând, şi întreagã dinamica vieţii.

Ucenicul preferat al Lui Iisus e Evanghelistul, e autorul neotestamentar (cel puţin şi al Epistolelor), însã nu e pescarul, fiul lui Zebedeu.

TRECEREA DE LA PSIHOLOGIA ASCETICĂ, LA ACEEA MUNDANĂ. A enunţa, a analiza şi a caracteriza; probabil cã, înaintea lui Montaigne, nu Petrarca a fost primul care sã realizeze tranziţia cãtre aceastã a doua psihologie.

Literatura expune psihologicul, nu psihologia ca disciplinã; din acest punct de vedere, discuţiile despre oamenii de litere ca ‘psihologi’ sunt neavenite. Psihologia în legãturã cu literatura poate surveni —în eseisticã, în criticã, niciodatã în literatura ca atare, emancipatã de cunoaşterea abstractã, fie ea cât de intuitivã—cu excepţia gândurilor inserate ca atare de cãtre autori, a noţiunilor psihologice enunţate ca atare—însã şi atunci, existã latura prosopicã, adicã ele pot fi reprezentative nu pentru cunoaşterea psihologicã în sine, ci caracterizante pentru cutare personaj, fie acesta şi naratorul. În literaturã, enunţul are întotdeauna o condiţie pur literarã. Nu îi poate fi refuzatã literaturii condiţia de cogniţie, însã e vorba de o cogniţie, în lipsa altui termen, mai bun şi necircular, artisticã.
Existã cazuri mixte—ficţiune şi reportaj, naraţiune şi eseu, relatare şi maximã, ţinutã romanescã şi gnomicã—însã ele rãmân, tocmai prin aceasta, mixte—mixturi, întreguri neomogene, compuse. Nu pot fi caracterizate printr—un element.
Aşadar, pãstrând proprietatea termenilor, în literatura propriu—zisã întâlnim psihologicul, nu psihologia. Asta nu anuleazã credibilitatea, nici nu basculeazã în arbitrarul discreţionar, însã subliniazã delimitarea unei psihologii ca şi cogniţie autonomã şi abstractã, în termeni abstracţi, nu artistici.
Pe scurt, psihologie existã la Montaigne—nu la Shakespeare, la care existã psihologic, existã enunţarea psihologicului, aprofundarea psihologicului ca atare, nu concluziile psihologiei. Iar principalul motiv al acestei disjungeri e chiar ‘condiţia esteticã’—în literaturã nu vorbeşte (nu ar trebui sã vorbeascã)—direct autorul, în nume propriu—ci ‘personajul autorului’, naratorul—fãcând rezervã pentru ‘cazurile mixte’.
Perspicacitatea scriitorului rãmâne întreagã, şi neaservitã—de a observa, înţelege, enunţa, etc.; numai cã enunţurile lui nu sunt niciodatã acelea ale disciplinei autonome.
De ex., psiholog e Ibrãileanu în aforisme, nu în ‘Adela’. (Aforismele ele însele pot fi o ‘ipostazã literarã’, emitentul înfãţişându—se ca literat, şi ca ‘eu narativ’.)

Psihologicul despre care scriu Beyle şi Tolstoi e altceva decât psihologia scrisã de Pavelcu; nu în sensul cã psihologia lui Pavelcu s—ar ocupa cu psihicul în abstract, ci cã face ceea ce trebuie sã facã psihologia. Caracterizarea e circularã, însã e un prim pas. De fapt, e vorba despre terminologie; putem conveni sã numim oricum vrem fiecare din cele douã procedee, acela artistic şi acela ştiinţific, însã esenţial e sã le departajãm. Pavelcu are alt scop, alt obiectiv cognitive, decât Beyle, al cãrui obiectiv, artistic, e tot cognitiv, însã de alt fel. Pavelcu şi Beyle, sau Tolstoi, Flaubert, etc., fac douã lucruri diferite ca naturã, în douã moduri distincte. Nu existã niciun fel de suprapunere; de aceea, ‘psihologia artiştilor’ e o gãselniţã, iar reprezentarea psihicului, şi interpretarea lui, în literaturã, sunt numai substratul analizei pe care o poate efectua psihologia ca atare. Li se pot recunoaşte scriitorilor ‘calitãţi de psiholog’, vãdite în reprezentarea artisticã a psihicului—însã ceea ce fac ei nu e psihologie, ci artã. În literaturã, psihicul poate fi adevãrat, convenţional sau fals, asta nu dispenseazã de considerarea lui în sintaxã esteticã.
Literatura, inclusiv aceea a ‘realismului psihologic’, nu e o anexã a psihologiei. La fel cum parabolele Lui Iisus, şi parabolele în general, nu sunt versiunea popularã a axiomelor din tratatele teologice.
Ceea ce vrea sã facã literatura e ireductibil la ceea ce vrea sã facã psihologia; exemplele de ‘freudism literar’ sunt neînţelegeri sau rãstãlmãciri sau abuzuri lexicale—la fel ca şi acelea de ‘bergsonism’ sau de fenomenologie (v. Petrescu, existenţialiştii francezi). Scriitorul face artã, preocuparea lui e strãinã de acelea ale exponenţilor disciplinelor sau şcolilor numite.
Existã din aceia care vor sã derive încântarea esteticã din justeţea psihologiei din literaturã; Beyle, şi mai ales Nietzsche, nu vor fi fost strãini de o asemenea tendinţã. Esteticul subzistã, însã denaturat, subordonat, aservit.
Existã, însã, o ‘cunoaştere literarã a omului’, care poate gira un autor; e altceva. Calitatea observaţiei psihologice, autoscopice sau obiectivate, nu e indiferentã.

Scola porneşte de la masculin ca reprezentând normativul umanului. Scola înţelege masculinul ca pe condiţia normativã sau primã a umanului, faţã de care femininul reprezintã, cumva, excepţia, devierea; ceea ce e o greşealã filozoficã.

Maiorescu era contemporanul, puţin mai vârstnic, al lui Nietzsche—iar Eminescu, al lui Simmel.

Probabil cã motivul situãrii acesteia a datei Anului Nou civil e solstiţiul, Sol Invictus; însã trebuie menţionat cã Anul Nou civil de la solstiţiu e ceva destul de recent, nu e foarte vechi, iar Anul Nou bisericesc n—are nicio legãturã cu Crãciunul. Mã gândesc la acestea, în legãturã cu Te Deum—ul de ieri. Anul Nou bisericesc nu începe de la sãrbãtorile Crãciunului—iar cel civil, nu de multã vreme. De aceea nici urãturile de Anul Nou, despre ‘omãt’, etc., nu pot fi mai vechi decât decizia civilã. Folclorul Anului Nou trebuie sã dateze odatã cu hotãrârea civilã.
Confuzã mi se pare şi condiţia liturgicã a ‘zilei bisericeşti’ care, pe de o parte, începe în ajunul zilei calendaristice, însã, pe de altã parte, Missele de searã continuã tiparul zilei respective.

Când începe anul bisericesc, când începe ziua liturgicã, de când începe anul civil dupã solstiţiu.

Angelo Scola porneşte de la un model prea abstract al femininului, iar interpretarea lui e viciatã de postularea masculinului ca şi condiţie normativã a umanului. Ceea ce face ca schema antopologicã a lui Scola sã fie şi romanţioasã, şi alienantã—închipuind masculinul drept termen de referinţã al umanului. Cu alte cuvinte, situarea proprie lui Scola mi se pare foarte contestabilã. Ea rãmâne tributarã condiţiei veterotestamentare, în loc sã o depãşeascã. Or, în religie, condiţionarea istoricã trebuie sã fie o laturã, nu o limitã. Crearea ulterioarã a femininului semnificã gradul de perfecţiune, treapta nouã a umanului, nu ancilaritatea, nu teza ‘femininului ca anexã a masculinului’. Ceea ce, în Scripturã, a justificat aservirea femeii, e numai condiţionare civilizaţionalã, parametru istoric, aşadar o laturã, şi nu o limitã. Ceva ce mãrgineşte fãrã a îngrãdi.
Femininul nu e creat pornind de la masculin ca şi cum masculinul ar fi norma, iar femininul, o variaţie, o transformare; ambele sunt normã.

Simmel, cititor al istoricilor latini.

Ieri, sb., studiul lui Maiorescu despre poeţii şi prozatorii din tinereţea lui Eminescu—pânã spre 10 ½. Rândurile despre Eminescu se remarcã prin tonul şicanator—venit de la burghezul care se desfãta cu versurile inepte, pe care le şi citeazã, ale altora.

Reuşita lui Chartier a fost de a—l înfãţişa pe Descartes ca pe un autor de filozofie moralã. Pentru Chartier, întreaga filozofie, inclusiv Descartes şi Comte, are drept scop direct, ca ţintã imediatã, înţelepciunea, ‘filozofia practicã’—numitã, în zilele noastre, psihologie practicã. Scrierile lui Chartier aparţin genului, în fond filozofic, numit azi ‘psihologie practicã’—ca şi maximele marilor filozofi, ca şi aforismele moraliştilor—scrieri sapienţiale, sau filozofie moralã practicã. Pe Chartier l—am citit la 19, la 21 şi la 22 de ani. Întâia impresie nu s—a repetat niciodatã, cu toate cã la 22 de ani începuse sã—mi placã iarãşi; la 27 de ani, cred, l—am descoperit în francezã.

Chartier şi Soloviov; antiteza. Soloviov reprezintã insalubrul—insalubrul minţii.

În Rãsãrit, laic înseamnã necãlugãr—un preot poate sã fie laic; în Vest, înseamnã nehirotonit—un cãlugãr poate sã fie laic, aşadar existã o altã înţelegere a laicatului.

DESPRE FEMINISMUL DECISIV. Feminismul decisiv al teologiei creştine e manifest în aceea cã Maria le e propusã ca îndrumãtor tuturor deopotrivã; Maria, în care chiar de la început s—a vãzut tipul femeii, e şi tipul noului om, şi al creştinului. Ea nu a fost ucenicã a Lui Iisus; Biblia nu vorbeşte despre rugãciunea ei obişnuitã, ci despre reflecţia ei (se gândea la cuvintele dumnezeieşti), şi despre gratitudinea ei. În Maria e modelat noul om—şi ca Maria; v. anecdota cu misionarul, imaginea alunecatã din Breviar, şi strãdania lui de o viaţã de a îi semãna cât de cât Mariei, care e tipul nu numai al femininului, ci şi al umanului. Adam e fiul Lui Dumnezeu—Iisus e Fiul Lui Dumnezeu—Maria e mama Lui Dumnezeu.
Despre Maria avem un portret teologic, nu unul istoric; indicaţiile din NT sunt fugare, şi uşor discordante.
În Apus predominã reprezentãrile plastice ale frumuseţii Mariei, ale desãvârşirii ei, fãrã cusur (tautologie necesarã, aici).

Singura fiinţã umanã cãreia îi e cuvenitã supravenerarea e o femeie; umanitatea sfântã a Lui Iisus fiind distinctã, însã nedisjunsã de dumnezeire, şi de aceea neputând fi ţinta unui cult separat, ci e adoratã împreunã cu Logosul.

Cunoaşterea e un fapt nu impersonal, ci personal, şi ea trebuie pusã în legãturã cu teomorfismul uman—omul e teomorf, e creat teomorf, în forma Lui Dumnezeu, Cãruia Îi seamãnã, şi din aceastã cauzã cunoaşterea nu e impersonalã, ci personalã (întâlnim aici o chestiune de epistemologie, religioasã dar şi generalã—pentru creştinismul apostolic, conciliar, cunoaşterea e în esenţa ei consensualã, prin punerea de acord şi laolaltã a celor aflaţi în Sf. Spirit—însã trebuie luatã în seamã ipoteza unei prudenţe de principiu, a unei reglãri prudente, a faptului cã neconciliarul nu e neapãrat fals, însã e negirabil eclezial, nimereşte înafara girului eclezial—existã, aşadar, mai mult o gradare eclezialã); Tresmontant ar fi spus cã numai iubirea e personalã. Însã integrismul e o formã de relativism, un relativism întors pe dos, sau în rãspãr.

Bãrbaţii trebuie sã îi semene Mariei. Însã, mai presus de toate, Lui Iisus—sã realizeze asemãnarea cu Iisus.

Poezia (dublinezul, patrologul)& analize (hispanicul, patrologul)& naraţiuni (Horguelin—despre Gide, Dick: roman şi nuvelã, Stevenson—arta naraţiunii)& pertinenţã (baptistul). Tiparul dublinezului—‘Însemnare despre …’.
Chiar nuvela, e cel mai bine discutatã individual. O culegere de nuvele devine, pentru discuţie, un amalgam, un conglomerat inform, un terci. Nuvela trebuie discutatã ca şi romanul—ca naraţiune de sine stãtãtoare. O culegere de nuvele nu e o unitate—sau, e o unitate falsã. Narativ, nuvela e o unitate de acelaşi rang ca romanul, de aceeaşi treaptã esteticã. Nuvele apreciate câte una—dublinezul& Horguelin.

Bonomia sincretistã şi eclecticã a Pãr. Merton; dacã ne gândim, existã la el atât sincretism, cât şi eclectism, distincte.

Eu cred cã secularizarea accentuatã i—a ajutat pe vestici sã vadã esenţialul.

Scopul principal al Missei nu e niciodatã cinstirea sfinţilor—ci adorarea Lui Dumnezeu; cultul liturgic al sfinţilor are inconvenientul de a ajunge atât un divertisment, cât şi o distragere de la scopul propriu al Missei, care e închinarea cuvenitã Lui Dumnezeu. Missa nu e slujitã pentru cinstirea sfinţilor —ci mai ales pentru adorarea Lui Dumnezeu; obiecţiile Pãr. Schmemann referitoare la împovãrarea liturgicã ocazionatã de cultul sfinţilor au fost precedate de liturgiştii occidentali antebelici, care cereau ‘duminici verzi’, etc..

În fond, moderniştii de acum un veac, şi chiar Ratzinger, poate cã şi Newman, nu spuneau, în forma opoziţiei practice faţã de papism, altceva decât Sf. Marcu al Efesului, altceva decât axioma Sf. Marcu.

Forma aleasã şi încântãtoare a Missei.

TESALONICUL. Tesalonicul nu e numai oraşul medieval (sau de Antichitate perpetuatã) al Sf. Simeon şi Grigore, al faimoşilor Mitropoliţi bizantini medievali—nici numai oraşul Sf. Dumitru, ci şi citadela cetãţenilor cãreia li se adresa, în vremea lui, Ap. Pavel.

ÎNTÂIETATEA. În secvenţa liturgicã romanã, imediat dupã Naşterea Lui Hristos sunt cinstiţi alţii decât Ap. Petru: mai întâi Sf. Ştefan, apoi Sf. Ioan, Pruncii, Beckett, Sf. Familie şi Sf. Maria; meritã subliniat şi cã în ziua Crãciunului mai sunt sãrbãtoriţi şi nişte sfinţi—douã nume simbolice.
(Sf. Silvestru e sãrbãtorit la date apropiate în Rãsãrit şi în Apus; dupã Crãciun, rãsãritenii o cinstesc pe Sf. Maria, apoi pe trei bãrbaţi din familia Lui Iisus.)

Pe de o parte, existã în tomism doctrine similare acelora din palamism, existã şi în tomism afirmaţii singulare, caracteristice; pe de altã parte, şi celor dintâi le poate fi acordat girul.

Ieri, dum., Piru despre uniţii ardeleni (Deleanu şi Maior); misteriosul, genialul Deleanu.Tonul tãios al lui Maior. Intenţia poemului lui Deleanu; nu a fost gândit ca o joacã, un divertisment literar, ci existã substratul pedagogic satiric, care—l aşeazã în rândul marilor satirici şi umorişti pe poet.
Maior, exponent şi reprezentant al ‘obiecţiilor rãsãritene’, al dizidenţei fãrã separatism. Ardelenii aceştia nu se vedeau pe ei înşişi drept catolici, ci drept creştini români. Însã mai interesant e cã pornesc şi ei de la principiul istoric al Pãr. Bulgakov—validitatea Sinodului florentin. Tot de la Florenţa, de la actul florentin, se revendicau şi ei.

Maior era, probabil, cel mai refractar la imixtiunile romane, la intervenţiile Romei. Piru apreciazã cã era şi un scriitor mai bun decât ceilalţi doi ‘corifei’. Mie lexicul sãu mi se pare bolovãnos şi indigest, însã ceea ce laudã Piru, existã.

PREMODERNII. Despre unii dintre premodernii aceştia a scris, cu simpatie, Cãlinescu—şi, cu antipatie, Maiorescu; însã eu, la 18—19 ani, îi cãutam la Piru, şi socoteam cã Jonson, Marvell, Oldham, Dryden sunt premodernii englezilor.
Singura similitudine era acţiunea, rolul nefast al câte unui critic (Maiorescu, la noi, şi Johnson, la englezi), care a condamnat un sector întreg de literaturã.
Pe de o parte, ‘Eliot al nostru’ e Cãlinescu, nu Piru; pe de altã parte, vechii poeţi englezi nu sunt în halul premodernilor noştri.

Citesc, la Piru, despre ‘Galateea’, Gessner, Levşin, Vulgaris, ‘Scarmentado’, v. pg. 26, etc..

Prin ‘subiect senzaţional’ nu înţeleg subiect romanesc, etc., ci îi dau o semnificaţie mai restrânsã. Beyle, Dostoievski, Balzac, Breban, Stevenson, poate Gib, sunt exemple magistrale, neegalate, de literaturã veritabilã cu subiecte senzaţionale; de cum se poate scrie, îngrijit sau mai puţin, literaturã autenticã, cu subiecte senzaţionale. Nu Matei C..
Însã nu cred cã prejudecata ‘subiectului anost’ au adus—o sau au impus—o realiştii din sc. XIX.

NEDESCUMPĂNIŢII. KB, chiar LF, şi preotul din romanul autoarei americane; DB şi baptistul scoţian.

Legendele pioase pot fi expresia kitschului creştin. ‘Poezia vieţii’ Sf. Francesco sunt tot Psalmii, Biblia, ca şi pentru asceţii occidentali dinaintea şi de dupã el—nu peroraţiile sentimentale. Imaginea sentimentalã despre Sf. Francesco e înruditã cu dulcegãria care îl exaspera pe Bloy. Sf. Francesco nu e un alt fel de ascet decât egiptenii, şi decât ceilalţi asceţi apuseni. Unul dintre cei care îi urmau regula şi—a luat numele dupã Sf. Antonie cel Mare, ceea ce e ilustrativ pentru un ascetism vestic care încã se înţelegea ca alimentat de exemplele rãsãritene. Ceea ce a scris Rose despre Sf. Serafim e adevãrat şi despre Sf. Francesco—era la fel ca asceţii egipteni, iar practica lui nu reprezintã o atenuare a ascezei creştine. Alţi asceţi apuseni. Lipsa unor Paterice apusene.

Nu existã numai o încântare, ci şi o rutinã a recititului—strãdanie care caracterizeazã efortul cognitiv.
Pe scurt—JG şi Watson.

Jovialitatea brutalã, obtuzã, neavenitã şi nestãpânitã. Swift, Donne, T de Q, ifosele coleridgiene şi frustrarea aferentã; cultivarea neîncetatã, ‘subţierea’.

Şapte cãrţi de Pavelcu—patru cãrţi, una cititã, un manual, broşura.

Ieri, marţi, din lumea lugubrã şi deprimantã a premodernilor lui Piru—despre Beldiman, Scavinschi şi Pralea, iar Şincai, cronicarii munteni, Dionisie, etc., universul lui Mavrogheni.

Tuturor proorocilor ar trebui sã li se rãspundã cu un verset dintr—una din Epistolele ioaneice —model de ‘Apocalipsã realizatã’.

Metafizicã aristotelicã, nu divinatorie. Izvoarele metafizicii. Piaget admitea filozofia numai ca ‘reflecţie teoreticã’, grad teoretic, treaptã teoreticã a ştiinţelor; însã nu altceva e metafizica aristotelicã, spre deosebire de aceea a platonicienilor, idealiştilor speculativi şi ocultiştilor. Tocmai asta şi e metafizica—tocmai ceea ce zice Piaget cã ar trebui sã fie filozofia, încât dihotomia lui e falsã, şi se raporteazã la tradiţia metafizicilor speculative, abstracte. Nu are altã sursã decât cunoaşterea directã, mundanã, empiricã, şi nu are altã cale decât raţionarea.

Restricţia nu e o cale mai sigurã decât licenţa; în toate, însã, echilibrul şi adevãrul. Calea este alegerea obiectivã, nu prohibirea, nu restrictivitatea, ci selectivitatea—cãci aceasta şi e funcţionarea organicului. Defensivitatea nu e superioarã permisivitãţii. Ascetismul nu e, în esenţa şi posibilitãţile lui, mai puţin echivoc decât erosul—sau mai puţin trãdat de cãtre teoretizãri. Ambele sunt deopotrivã de ambigue în ele însele; iar autorii au remarcat un ‘ascetism nesãnãtos’, care ar fi contrariul hedonismului sau plezirismului (eudemonismului). Conteazã rezultatul—echilibrul atins—nu tendinţa în sine. Ca scop al moralei sunt darurile Sf. Spirit, nu o înclinaţie sau alta. În linii mari, creştinismul a început ca o religie misionarã, şi a continuat ca una asceticã.

Ratzinger a început, ca teolog, de la cel mai îndrãzneţ (şi reformist) pionier al neoortodoxiei luterane. Într—un anumit fel, Ratzinger porneşte, sau începe, de la cel mai de seamã reprezentant al neoortodoxiei luterane—şi cel mai controversat, în acelaşi timp. Luteranul respectiv era un ultraprogresist. Dealtfel, un reformist decis, care cerea restaurarea cântãrii gregoriene, etc.. Nu e necesar ca progresismul sã meargã mânã—n mânã cu kitschul religios. Adesea, nici nu merge; eu îi am ca repere pe cei cinci progresişti (preotul elveţian, iezuitul neamţ, prelaţii belgian şi italian, şi cãlugãrul olandez).

La Tanacu

2011-11-12T11:47:00.005+02:00

La Tanacu

Sã nu faceţi niciodatã decât binele care e scris în catehism; restul e numai otravã, demenţã şi turbare. Rãul e numai ‘spre rãu’.
Ce uşor sunt de convins oamenii sã facã rãul ‘spre bine’! Ce impermeabili sunt bine intenţionaţii la rezultatele ticãloşiilor lor! Comportarea strãzii ieşene mi—a arãtat cum a fost posibil comunismul la noi—turma convinsã de binele a ceea ce face! Ce bine a rezultat din ticãloşii, din torturi, din hãituire, din încolţire, din insultã? Oare cât ar suporta ‘bine intenţionaţii’ un astfel de tratament ‘spre binele lor’? Fiinţe de o trufie neînchipuitã te supun la degradãri ‘spre binele tãu’! Nimeni nu observã cã asta te înfundã de la o zi la alta—sunt prea ocupaţi sã facã binele! Psihologi cu mentalitate de mãcelari, strategi cu delicateţea unui mistreţ turbat. Fereascã Dumnezeu de neamul ‘bine intenţionaţilor’ şi de priceperea cârpacilor psihologiei!
Ce uşor e de asmuţit o gloatã, ce uşor e de convins sã prigoneascã ‘spre binele’ celui hãituit! Sfântã simplitate!
Tanacu e o coordonatã esenţialã e spiritualitãţii româneşti; însã aceastã ‘trãire’ vine din Iadul mocirlei.
Şi nu uitaţi, dragi pravoslavnici, sã îi veneraţi pe ‘sfinţii închisorilor’!

Despre pluralismul creştin

2011-11-12T11:46:00.000+02:00

Despre pluralismul creştin

Avva Adrian Fãgeţeanu are un argument care nu e numai ingenios, ci şi subtil, împotriva ecumenismului—spune cã Biserica ‘chiar dacã se va uni, nu va mai fi una, ci, eventual, unitã’ [1]. Aşa e; numai cã Biserica e o realitate istoricã, documentabilã, nu idealã. Iar istoric, Biserica întâiului mileniu a fost tot ‘unitã’. ‘Una’ e numai fiecare tradiţie bisericeascã în parte; toate la un loc au fost, şi sunt, ‘unire’. Rãsãritul creştin nu era ‘una’, pânã la stingerea creştinismelor nebizantine. Eu cred cã o Bisericã unitã, chiar dacã nu e ‘una’, e preferabilã unei Biserici dezbinate, fãrâmiţate, dezagregate. Pluralitatea e un mister nu mai mic decât unitatea. Biserica e o realitate istoricã, în felul istoriei. Unitatea e o ficţiune—unirea e o realitate, şi preferabilã dezbinãrii.
Chiar realitatea bisericeascã rãsãriteanã a întâiului mileniu creştin era una pluralã, diversã. Proiectarea îndãrãt a sintezei bizantine e un anacronism, o fantasmã. Bisericile rãsãritene ale întâiului mileniu înfãţişau o paletã de atitudini, etc.. ‘Una’, în sensul la care se referã Fãgeţeanu, Biserica poate sã fie numai în interiorul câte unei tradiţii. De aceea, reprezentarea lui despre adevãr e una naivã şi precriticã.
Adevãrul nu e nici un monolit, nici un monopol—şi poate nici chiar o simfonie. Adevãrul nu e un manual. Numai în manuale are adevãrul unitatea vrutã de Avva Adrian Fãgeţeanu; în practicã, e nevoie de supleţe, de alegere, de înţelegere. (Numai) ‘unitã’ a fost şi Biserica de pânã—n vremea Sf. Fotie cel Mare. Era tot o Bisericã ‘unitã’, un conglomerat ţinut la un loc cu voinţã, cu pricepere, cu maturitate. Unitatea idealã nu a existat, probabil, niciodatã, nici chiar în Biserica de dinainte de Niceea; în niciun caz dupã edictul Împ. Constantin şi lãrgirea tradiţiei latine.
Acrivia nu trebuie sã desfiinţeze largheţea, cuprinderea. E nevoie şi de acrivie, şi de tactul lejer al largheţii. Avva Adrian Fãgeţeanu are dreptate cã de la mişcarea ecumenicã nu e de aşteptat ‘unitatea’, ci (numai) unirea; însã aceastã unire nu e puţin lucru, cred, iar un maximalism integrist nu e expresia celei mai nuanţate înţelegeri a situaţiei creştinismului. Creştinii ar trebui sã vrea sã fie cel puţin uniţi, chiar dacã nu pot fi una—cum nici n—au fost, probabil, vreodatã. Biserica nu va putea fi una; însã nu—i puţin lucru acela cã va fi unitã. Poate cã una nu—s, cu adevãrat, nici ortodoxiile de azi—şi, câteodatã, nici chiar unite în toate privinţele. Însã o unitate realã e mai bunã decât dezbinarea. Fãgeţeanu începe cu un adevãr, cu o distincţie valabilã—şi continuã cu un sofism. Adevãrul nu e catehismul niciunei Biserici. Şi nu e nici sinteza—sau însãilarea—acestor catehisme; eclectismul nefiind preferabil fanatismului integrist. Creştinismul istoric a fost întotdeauna o pluralitate, în cel mai fericit caz o unire, o confederare—niciodatã un monolit, cum sugereazã Avva Adrian; sofismul separatiştilor constã invariabil în a echivala peremporiu linia bizantinã cu întregul creştinism legitim. Ceea ce e naivitate în cel mai bun caz—sau rea—credinţã, dezminţitã de istorie. Cel mai pertinent gând teologic eu l—am întâlnit la un luteran. În reprezentarea tridimensionalã a adevãrului, lucrurile nu au apartenenţa netã pe care o sugereazã catehismele. E o pluralitate. Nici complementaritatea nu e aceea, simplistã, a schemelor ecleziale naive (de ex., inepţiile despre Ap. Petru, Ioan şi Pavel, etc.—gândul unei complementaritãţi extrinseci—cãci Petru, Ioan şi Pavel existã în toate tradiţiile creştine majore—simetriile nu au simplitatea pe care le—o atribuiau Soloviov şi v. Balthasar).

NOTE:

[1] Cf. ‘Lumea monahilor’, nr. 52, pg. 44.

Integrism şi analizã. Triumfalismul holist şi realismul raţionalist în filozofia religiei

2011-11-12T11:45:00.000+02:00

Integrism şi analizã. Triumfalismul holist şi realismul raţionalist în filozofia religiei

Sã pornim de la un ex. din religiologie: se vorbeşte de minuni interreligioase; nu numai interconfesionale, ci şi interreligioase. Existã pãgâni care venereazã sfinţi creştini. Actul rugãciunii—al invocãrii şi petiţiei—funcţioneazã, aşadar, şi înafara eclezialitãţii vizibile, a eclezialitãţii vãzute? E detaşabil de ansamblul vãzut? De unde provine aceastã eficienţã? Existã pãrţi ale întregului care sã aibã eficienţã autonomã, detaşabilã de aceea a întregului? În analiza chestiunii existã o abordare holistã, şi una raţionalist—analiticã. O poţi aborda holist (organicist, integrist), sau raţionalist, obiectiv.
Raţionalismul îşi reprezintã o ierarhie cu pãrţi detaşabile, (dintre) care (unele) pot avea eficienţã autonomã, independentã. Pot funcţiona înafara întregului, detaşat de ansamblu. Ansamblul le potenţeazã, însã poate şi lipsi. O înţelegere incompletã e mai bunã decât nicio înţelegere.
Realiştii cred cã partea e detaşabilã şi poate sã aibã o eficienţã autonomã. Integriştii cred cã semnificaţia pãrţii (de ex., aceea a unui act religios) e nedetaşabilã de aceea a întregului, cã partea funcţioneazã numai în cadrul întregului, cã e neeficientã înafara acestuia. ‘Întregul’ acesta e denumit, de integriştii rãsãriteni, în diferite moduri—‘duh’, etc., prescurtãri pentru o intuiţie\ trãire genericã. Reprezentarea aceasta triumfalistã, orgolioasã, e subîntinsã de o filozofie organicistã şi anti—analiticã; se invocã neprecizabilul, discuţia devine numai pledoarie, elasticitatea e inexistentã.
Cãutând sã desemneze indicibilul, integriştii nu—l pot desemna decât polemic, fãcând apel la contraste, la ‘ceea ce nu e cum ar trebui’—prin diferenţã. E ‘teologia deosebirii’—teologia lui ‘spre deosebire de …’. ‘La noi e altfel decât la ei’—sunã, în rezumat, abordarea holistã.
Adevãrurile (parţiale, nedepline) înseamnã ceva, chiar dacã nu sunt laolaltã ca sã formeze adevãrul întreg. Pe de altã parte, cine întruneşte mintal adevãrul întreg? Adevãrul întreg are o existenţã teoreticã, abstractã, în manuale. Existã teologi care pledeazã, nu analizeazã. Înţelegerea integristã şi idealistã, triumfalistã (Rose, Colliander), şi aceea analiticã, autonomistã şi realistã (Sf. Toma, Vaticanul II). De ex., existã o eficienţã autonomã, detaşabilã, a actelor religioase—‘minunile interreligioase’, etc.. Înţelegerea realistã, analiticã, se coreleazã cu sublinierea esenţialului. Adicã, esenţialul se transmite prin parte, partea realã poartã semnificaţia. Partea nu e fãrã valoare, e independentã de întregul real, are semnificaţie.

Utilitatea teologiei şi pertinenţa ei

2011-11-12T11:44:00.000+02:00

Utilitatea teologiei şi pertinenţa ei

În teologie, înţeleasã în sens larg, utilitatea e criteriul. Utilitatea aceasta nu înseamnã neapãrat formã pareneticã sau didacticism. Eu mã gândesc la utilitatea simţitã, la utilitatea resimţitã. Mântuirea trece prin viaţã, prin existenţã, imanentul atinge transcendentul.
Nu mã mai intereseazã decât teologia folositoare existenţial. Numai teologia care foloseşte la ceva în mocirla informã a existenţei. Am, în citirea sau alegerea teologiei, douã gânduri—pe acela al pertinenţei şi pe acela al utilitãţii, al criteriului utilitãţii.
Mã intereseazã numai teologia utilã existenţial. Deasemeni, numai teologia pertinentã. Dublul gând (poate cã întrucâtva montaignean, însã mai degrabã dat de experienţã)—al pertinenţei teologice şi al utilitãţii—criteriul utilitãţii existenţiale.
Pertinenţã teologicã, afirmaţii pertinente teologic, am întâlnit la Bonhoeffer, Elcianinov, Sf. Paisie de la Neamţ.

2011-11-12T11:34:00.000+02:00

Al doilea playlist de noiembrie conţine are cinci Sirenia, trei Sonata Arctica, doisprezece Stream of Passion, trei Lacuna Coil, trei Jill Jack, douã The Asteroids Galaxy Tour, câte un Foster the People, Jack Off Jill, The Gathering, Blackmores’s Night.

Damaschin Christensen pe blogul ortodoxului canadez

2011-11-03T14:54:00.001+02:00

Damaschin Christensen pe blogul ortodoxului canadez

Existã ceea ce se poate conveni omeneşte, şi existã lucruri de alt fel. Inspirat de un imn al Sf. Nicolae Velimirovici, am cãutat pe blogul ortodoxului canadez postãrile de (sau despre) Damaschin Christensen, iar douã zile mai târziu am gãsit acolo ceva de Christensen. Îi mulţumesc prietenului canadez!
Citatul era bine ales, şi mi—a redat gândul pertinenţei teologice.

În altã ordine de idei, se vorbeşte despre Damaschin Christensen, însã nu şi despre Clément şi chiar Bulgakov, care a scris cu simpatie despre religiile necreştine.

Filozofia grecilor, sfinţirea, Sf. Spirit

2011-11-03T14:51:00.002+02:00

Filozofia grecilor, sfinţirea, Sf. Spirit

Pãgânii clasici ştiau despre Tatãl; ştiau şi despre Logos. Nu ştiau în ce poate sã constea sfinţirea. Aveau impulsul—nu şi reprezentarea scopului strãdaniei lor. (Evreii veterotestamentari aveau şi noţiunea corectã a teozei, şi pe aceea a Sf. Spirit.) Pãgânii nu aveau noţiunea sfinţirii; şi—o reprezentau greşit. Grecilor clasici le lipsea o noţiune adecvatã despre sfinţire. Ignorau faptul cã sfinţirea înseamnã participare personalã la dumnezeire—grefarea pe trunchiul robust al divino—umanitãţii Lui Iisus. Filozofiei clasice greceşti nu îi lipseşte nici ideea Tatãlui, nici ideea Logosului, ci ideea Sf. Spirit, a comunicãrii personale a Lui Dumnezeu; adicã grecii nu aveau o idee adecvatã despre sfinţire, nu ştiau ce reprezintã mântuirea. De aceea Evanghelia e completarea Revelaţiei şi a înţelegerii naturale. (Abia în acest sens, creştinismul nu e o religie, cãci Iisus nu e vestitorul unei noi religii, întemeietorul unei noi religii, ca profeţii evrei sau pãgâni cântaţi de Sf. Nicolae Velimirovici într—un imn. Iisus nu porneşte o nouã religie.)
Sf. Nicolae Velimirovici aratã, în imnul sãu, cã pãgânii ştiau mijloacele, predicau mijloacele; da, însã ignorau scopul, ţinta. Iisus e declararea acestei ţinte. E limpezirea cãutãrii.

155 de cântece—11 ¾ ore de muzicã

2011-11-03T14:48:00.000+02:00

155 de cântece—11 ¾ ore de muzicã

Încep noiembrie cu un playlist (inaugurat în ultima searã de oct.) care are şapte The Herbaliser, optsprezece A Tribe Called Quest, nouã The Roots, patru Black Star, trei Notorious B. I. G., câte un Cypress Hill, Dead Prez, 3 6 Mafia, Black Meteoric Star, Tokyo Black Star, Nyman, Lakeside, Theoretical Limit, Talking Heads, Iced Earth, Lueden, Funkadelics, Franz Ferdinand, Lovelife, Obituary, douãsprezece Helloween, douã Hammerfall, treisprezece Type O Negative, nouã Kyuss, trei Motörhead, patru Avenged Sevenfold, unsprezece Acid King, patru Van Halen, douã Corrupted, patru Funeral, patru The Cure, trei Course of Empire, cinci Sonic Youth, şapte Theoretical Girls, cinci Art of Noise, douã Sub Focus, douã Electric Youth, trei Gala, ‘Hava Naguila’ în trei interpretãri—155 de cântece.

2011-11-03T14:47:00.000+02:00

Grecii pricepuserã—nu numai ghiciserã, ci şi înţeleseserã—nemãrginirea binelui. De asta sunt eu platonician—şi catafatic, şi analogist—fiindcã acolo, adicã în filozofia greacã, se spune cã binele e nemãrginit, cã nu cunoaşte margini; ideea este cã Platon şi Aristotel Îl intuiserã pe YHWH, bunãtatea infinitã. Binele e o noţiune, ceva abstract; bunãtatea e o persoanã.
Sunt lucruri care nu se rezolvã la nivel de târâturi. Ticãloşia e tâmpã, boantã şi mãrginitã; bunãtatea e nemãrginitã. Bãrbaţii care fac meserii de pizde femei tot nu ajung, dar pizde—da. Diferenţa între bãrbaţii şi femeile care fac meserii de pizde e cã femeile sunt, prin natura lor, bune—pe când bãrbaţii sunt doar pizde.

Când aud ieşind dintr—un rât un nume la care ţin.

Pizde în izmene.

Cântece care îmi plac

2011-10-31T20:33:00.001+02:00

Cântece care îmi plac

1—ATMOSPHERE—TRYING TO FIND A BALANCE;
2—MOONSORROW—PAKANAJUHLA;
3—JUDITH AND HOLOFERNES—MAYBE LIQUOR, MAYBE BLOOD;
4—ULTIMA THULE—PROUD AND STRONG;
5—THE POGUES—TURKISH SONG …;
6—8—HAGGARD—HERR MANNELIG; OF A MIGHT DIVINE; IN A FULLMOON PROCESSION;
9—LYNN ANDERSON—ROSE GARDEN.

2011-10-31T20:32:00.000+02:00

Acţiunile umane nu sunt indiferente, nici nu sunt hotãrâte înafara fiinţei. Fiinţa e decidentã, e autonomã decizional. Actele schimbã ceva, decid. Nu sunt o formalitate. Tocmai fiindcã viitorul e unul deschis, nepredeterminat, tocmai în vederea libertãţii umane, actele sunt caracterizate de eficienţã realã. Libertatea e substanţa eficienţei umane. Când Dumnezeu predestineazã—mereu pentru binele mai multora—dã fiinţei capacitatea de a acţiona cu o eficienţã aparte. Acţiunile umane nu sunt formale, ci eficiente; existã un determinism, care derivã din limitare. Eficacitatea actelor umane e pe potriva viitorului deschis, nepredeterminat. ‘Predestinarea’ înseamnã numai cã fiinţa e conferitã cu o eficienţã aparte.

2011-10-31T20:29:00.001+02:00

Ultimul playlist din octombrie are douã Slow Club, patru Blood of Abraham, douãzeci şi şase Children of Bodom, cincisprezece Atmosphere, patru Brel, patru Ensiferum, douã Anberlin, douã Mekons, cinci The Stranglers, câte un Alter Bridge, Brooke Waggoner, Jack’s Mannequin, ‘Baa, Baa …’, douã Branco, trei Judith …, zece Ayreon, unsprezece Cathedral, douã Dark Fortress, un Dark Lunacy, câte douã Echoes of Eternity, The Pogues, F. Hardy, Pela, Life of Agony, Star One, câte un Dissidenten, The Lift, Moonsorrow, Taken By Trees, Russian Futurists, Wild Sweet Orange, douã The Gaslight Anthem, Turisas, ‘Red Red Wine’.

Patru piese death care îmi plac

2011-10-27T21:15:00.000+03:00

Patru piese death care îmi plac

1—DARK TRANQUILLITY—LETHE;
2—KALMAH—HADES;
3—LIGHT THIS CITY—FACING THE THOUSAND;
4—DARK LUNACY—SNOWDRIFTS.

Umoristului evreu îi plãcea o singurã piesã death.

2011-10-27T21:12:00.000+03:00

Nu am superstiţia divelor de operã, însã am o înclinaţie semnificativã cãtre cântãreţele de rock, cãtre sopranele metalului simfonic (Sharon, Amy, Simone, Mariangela, Vibeke, Floor). Pe Sharon o iubesc mai ales atunci când cântã ‘Wish You Were Here’.

2011-10-27T21:08:00.000+03:00

Îmi place Biblia. Mã consider un creştin nedenominaţional, un creştin generic, îmi place Missa, mult din teologia rãsãriteanã, mult din teologia protestanţilor, mult din teologia apuseanã catolicã; însã atitudinea mea nu e aceea a lui Soloviov, ci aceea, discretã, refractarã la militantism, a lui Rozanov (care a militat numai ca gazetar, iar atunci doar pe jumãtate serios) şi a Avvei Dorotei, criteriul e utilitatea, aleg ceea ce simt, şi apoi testez, ca fiind util şi viu. Nu existã vreun corp bisericesc care sã coincidã cu adevãrul. Mã intereseazã numai teologia utilã existenţial. Îmi plac anglicanii, încuviinţez selectivitatea. Dispreţuiesc confesionalismul. Nu îmi place Newman şi ceea ce reprezintã el (‘asumarea’ proastã, confesionalismul mohorât şi cu ifose, cantonarea, iluzia).

2011-10-27T21:02:00.002+03:00

Un alt playlist de octombrie, din 56 de cântece (4 ¾ ore), are un Dark Lunacy, şapte Krypteria, cincisprezece Epica, şase Blood Stain Child, patru Delain, trei Tristania, şase After Forever, trei Haggard, cinci Kamelot, douã Evanescence, patru Ultima Thule.

Marţi seara am revenit la antepenultimul playlist—cu Roxy Music, The Kills [cele patru muzici neascultate încã].

Death—ul pe care—l apreciez e acela cântat de D. Lunacy, L. T. City şi Kalmah.

Mi., U. Thule, B. S. Child, After Forever, Krypteria.

U. Thule au un sunet destul de pionieresc şi convenţional, cam ca Phoenix.

K. Joke, J. Division, The Kills, T. Army, Roxy Music, V. Femmes, M. Mouse.
Candlemass, Therion, Haggard,
Dark Lunacy, Kalmah, Light This City.
Adicã alternativ, punk, etc.& metal simfonic& death melodic.

Sharon den Adel

2011-10-24T20:02:00.002+03:00

2011-10-24T20:00:00.001+03:00

Iniţierea în rock rezervã descoperiri. Eu nu cred în dreptatea topurilor. Ceea ce e mai interesant nu e şi campion al pieţii. Marele rock poate sã treacã neobservat. În rock ca oriunde altundeva, cei mai pricepuţi nu sunt şi cei mai faimoşi sau premiaţi. Un paradox al pieţii e acela cã nulitãţi ca Sepultura sunt aşa de respectaţi, pe când Light This City şi Kalmah sunt cvasinecunoscuţi, semiignoraţi.

Nouã ore de muzicã

2011-10-24T19:58:00.002+03:00

Nouã ore de muzicã

Playlistul nou are 149 de piese: opt Wizard, zece Within Temptation, cinci Wintersun, douã Waltari, douã Napalm Death, zece Tiger Army, douã Moody Blues, şase Four Tops, patru Five for Fighting, trei Flowing Tears, douã Evanescence, cinci In Flames, zece Dark Tranquillity, patru Amon Amarth, douã Tifa, douã MPG, patru Dulce Pontes, cinci Amalia Rodriguez, douã Lynn Anderson, şaispreceze Mariza, douã Sanches, douã My Morning Jacket, patru Carcass, şase Haggard, trei Tocadores, patru da Vila, douã Maria Volonte, şi câte una Mísia, Iglesias, Braga, Ferreira, Farinha, M. T. Cartola, Barreiros, Alcione, Mraz, Lata Mangeshkar, Kraftwerk, Pogues, Nemesea, N. Kings, Roxy Music, Foreigner, Candlemass, Light This City, Equilibrium, Kalmah, Tiger Tiger!, un ‘El Choclo’.

2011-10-24T19:58:00.001+03:00

Fiinţa trebuie atât restauratã, cât şi dusã mai departe, desãvârşitã în acord cu chemarea ei, continuatã. Existã, aşadar, douã exigenţe distincte cãrora le rãspunde sfinţirea. Sfinţirea nu e fie una, fie alta—ci mereu ambele—şi restaurare, tãmãduire, limpezire, şi transformare. Sfinţirea aduce şi restaurarea, şi preschimbarea vieţii—deopotrivã vindecã şi transformã. Sfinţirea mai întâi limpezeşte, restaureazã, şi apoi transformã, fiindcã omul existent e deopotrivã deteriorat şi incomplet. Existã doi paşi: sfinţirea limpezeşte viaţa şi apoi o transformã, însã în acord cu normele ei inerente; harul nu distruge natura, însã natura nu e numai restauratã, reparatã, ci şi preschimbatã, iar aceastã preschimbare respectã normele existente ale naturii respective, nu le distruge.
Cel puţin în teorie, protestantismul pierde ambele elemente—şi pasul restaurãrii, şi pe acela al preschimbãrii. Însã fãrã acestea douã, nu poate sã existe bucurie. Fiindcã dacã sfinţirea e prin imputare exterioarã, atunci şi bucurarea de cele veşnice e tot prin imputare exterioarã; omul trebuie sfinţit tocmai pentru a se putea bucura, pentru a putea ajunge sã se bucure de cele dumnezeieşti, nu e satisfacerea unei exigenţe juridice. Sfinţirea îi serveşte omului, nu e o formalitate juridicã, nu e ceva ‘pentru a îmblânzi mânia Lui Dumnezeu’. Sfinţirea serveşte tocmai la pregãtirea pentru bucurarea de cele veşnice—e ‘haina de nuntã’, uleiul opaiţelor, etc.. Ea nu e rãspunsul la exigenţe juridice, ci aducerea în condiţia de a se putea bucura de darul dumnezeiesc.

2011-10-24T19:57:00.000+03:00

Norma fiinţei create provine de la un Creator necreat—aceasta e demnitatea umanului. Dumnezeu trebuie sã fie reperul, în sensul cã o fiinţã creatã nu îşi poate primi norma de la o altã fiinţã creatã, o fiinţã creatã nu îi poate fi normã unei alte fiinţe. Dumnezeu nu e un prieten imaginar, ci emitentul normei valabile.
Oamenii tind sã fie selectivi. De ce aleg unii oameni, de ce triazã predania? Probabil cã nu o fac arbitrar. Nu existã delegare a gândirii. Instituţia bisericeascã e un întreg fie abstract, fie difuz şi fluctuant, iar miza mântuirii e individualã. Oamenii aleg, fiindcã aşa le spune simţul adevãrului. Chiar dacã instinctul adevãrului se înşealã, nu existã alternativã, la altceva tot nu se poate recurge. Însã existã o altã concluzie mai importantã—e posibilã cunoaşterea parţialã, în trepte, ‘ceva’.