duminică, 21 iunie 2015





Sâmbãtã seara, ‘The Town of No Return’ (un episod al ‘Rãzbunãtorilor’), cei doi agenţi merg la Little Bazeley, o localitate de pe litoral, unde deja dispãruserã alţi patru agenţi; m-am gândit, imediat, la Franju (pe care îl aveam în minte şi când l-am amintit, undeva, pe precursorul sãu cu o jumãtate de veac), dar şi la mult din ceea ce are mai bun cinemaul englez. Episoadele sunt, ca naturã, filme.
Ideea scenariului e neverosimilã, deoarece presupune un oraş fãrã interfeţe. Un frate vizitator, ca acela al fierarului, e ceva excepţional. Locuitorii ar fi trebuit sã nu aibã nicio legãturã cu restul Angliei. Dispariţia ‘înlocuiţilor’ din Little Bazeley ar fi fost sesizatã şi altminteri decât de vizitatori ocazionali; mai existã şi oamenii instituţiilor, slujbaşii.
Scenele de pe plajã şi de pe scuter sunt filmate în studio.
Episodul e din vremea Dianei Rigg. Stilul ‘Rãzbunãtorilor’ era ludic, fãrã sã fie parodic sau umoristic. La oricare din episoade te poţi gândi ca la un film; nu e numai însuşirea episoadelor de 50’, poate fi şi a unora de 25’, izbutite dramatic. Am vrut sã sugerez cã sunt puternic individualizate, neamalgamabile.
Ludicul acesta nu poate fi redus la parodie. Aşa cum nu e nici umor buf. Intrigile sunt plauzibile în termenii fanteziei.

Îmi amintesc, din nou, de episoadele ‘Zonei …’, ca parabole. Acelea pe care le cunosc eu, adicã din anii ’80.




Panait Istrati, vedetã în ascensiune a literaturii de revendicãri ale proletarilor, îl evocã pe Ş. Gheorghiu în nişte pagini publicate în româneşte în anii ‘20, recapitulând câteva prezenţe capitale ale existenţei lui. Iar Ş. Gheorghiu e evocat în singurãtatea lui. Panait Istrati despre Gheorghiu mi l-a amintit pe Pãr. Galaction despre Frimu, a cãrui piatrã tombalã îl ducea cu gândul pe preot la timpul mucenicilor antici.
Paginile lui Istrati sunt semnificative, şi actuale politic, şi pentru protestul împotriva antisemitismului.
Autorii trebuie înţeleşi în dinamica epocii, şi în realitãţile istoriei, nu prin raportare la o tipologie aprioricã, atemporalã. Nu poate surveni nicio îndoialã referitoare la tipul estetic al mãrturisirilor acestora: stilul lor e romantic, ca pentru mult din naturalismul (şi chiar realismul tardiv) ale sc. XIX (sau neoromantismele autohtoniste româneşti antebelice, ca sãmãnãtorismul, etc.). E romantism popular, ca al literaturii picareşti sau al verismului timpuriu al sc. XVIII (Restif nu e neoclasic prin nimic, dar e preromantic şi prin meritele sau cusururile tonalitãţii acesteia populare şi sentimentale); cu alte cuvinte, e şi sentimentalitate popularã. Existã, în ceea ce scria Panait Istrati despre el însuşi, şi lãudãroşenia interlopului, şi lipsa de discreţie, carenţe de gust, afirmarea sfruntatã a plebeului.
Istrati reuşeşte sã enunţe multe, în relativ puţine pagini: e un om sentimental, pasionat, literatura lui ţine seama de ‘omenirea deznãdãjduitã’, îi va displãcea ‘cititorului sãtul şi blazat’.
Îi aprecia drept creaţii semnificative pe moş Anghel, cele douã Chire, Cosma.
‘Pescuitorul …’, ‘Sotir’, ‘Codin’ sunt ‘lucrãri lãturalnice’, şi abordeazã ‘organizaţia economicã de azi’.
Cei în numele cãrora scrie nu sunt ‘fãrã vinã şi fãrã prihanã’; ‘ţinta scrisului’ sãu ‘e chemarea acestor mase la luptã’, aşadar e o literaturã militantã (şi conştientã de rãul etern al firii umane, conştientã cã nu totul îi poate fi atribuit unei forme sociale, cã nu totul e abolibil prin luptã). Discutã diferite forme de determinism, şi de ratare (prin determinism social, extern, sau individual).
Sunt amintiţi mai mulţi oameni, Simona Basarab, prezenţele decisive ale vieţii lui Istrati (spãlãtoreasa, Kazanski [1], Gheorghiu, Petrov, Isac Perlmutter). Din aceste destine nu lipsesc incongruenţele (ca predilecţia unuia pentru ‘lumea gândirii nepãtate şi nestãvilite’, decizia de a nu fi contrazis de realitate; Sorescu scria ceva similar despre Baconsky).
Istrati avea în minte câţiva pictori, Murillo, Millet, Vereşaghin (la care se poate, într-adevãr, presupune o simpatie pentru realitãţile înfãţişate); ideile pot aminti de polemicile din sc. XIX despre ‘sentimentele bune’, dar e adevãrat cã înţelegerea anumitor opere cere astfel de sentimente, existã opere care nu pot fi reduse la valori formale.
Evocã o ‘crâşmã cu poveşti gãlãţene şi cu amintiri’.
Menţioneazã ‘Mãrturisirile’ lui Rousseau.
Descoperirea lui Istrati a fost ca aceea, de cãtre Korolenko, a lui Gorki.
Are cuvinte aspre pentru ‘huliganismul naţional român’.


NOTE:

[1] ‘Nouã ani de prietenie eroicã’.

Jebeleanu, Bãnulescu, E. Barbu, Baconsky, Dan Hãulicã, Stãnescu








Existã un convenţionalism al gândirii critice a lui Sorescu, distinct de posibilele explicaţii conjuncturale, convenţionalismul care face ca despre Jebeleanu, Baconsky, Dan Hãulicã, Stãnescu sã nu poatã scrie ca despre Bacovia, Eminescu, Voiculescu, etc., adicã sã nu recunoascã clasicii contemporani, atemporalitatea în prezent, în contingent; ca atare, Sorescu dispune de douã registre critice, rezervând numai trecutului admiraţia fãrã obiecţii. Bãnulescu e o excepţie.
Sorescu gusta insolitul (Michaux, O. Henry, Bãnulescu), neobişnuitul.

Sorescu obişnuia sã taxeze cu severitate proletcultismul lui Jebeleanu, Baconsky, etc. (cu severitate, faţã de primul; cu înţelegere, în fond necruţãtoare, faţã de al doilea, aşadar recurgând la o severitate voalatã). Dar proletcultismul tinereţii lui Baconsky nu provine din lipsa de criticã, ci din interzicerea criticii, din proscrierea criticii, din imposibilitatea de a critica. Proletcultismul a domnit nu fiindcã nimeni nu ştia sã îl critice. Sorescu acuzã critica (absentã), de parcã s-ar fi putut şi altminteri.
La momentul apariţiei uneia din culegerile lirice ale lui Jebeleanu, proletcultismul oportunist al acestuia era deja desuet, depãşit, anacronic.
Dar în citatele oferite de Sorescu sunt lucruri extraordinare: ‘rahitici îngeri de funingine/ suiau cununi de scrum legãnãtoare’ (‘Strada Gãrii 30’), ‘cascade de magneziu’, ‘brichete în fumul transparent al dimineţii’.
Recenzia lui Sorescu, din ’64, e foarte criticã.
Sorescu îi obiecteazã lui Jebeleanu predilecţia pentru ‘aspectele morbide, feţele hidoase ale morţii’; deasemeni, ‘pãcatul de a fi prea grav, prea solemn’, ‘versul […] grandilocvent şi ţeapãn’, ‘prea multã precizie inginereascã şi prea puţinã temperaturã poeticã’, abstracţiuni ‘uscate, moarte, sãrace’, recursul la generalitãţi, ‘retorismul care-i joacã unele feste’, ‘oscilaţii de naturã imagisticã, fie o istovire metaforicã, fie o efervescenţã metaforicã de naturã maşinistã’. E un alt articol în care Sorescu gãseşte parafraze critice lirice: ‘pe un câmp ceţos, bântuit de viscole de funingini şi radiaţii’.
Sunt admirate cele câteva ‘cântece «pentru viaţã», mici poeme de dragoste, de pace, de muncã’, al cãror vers ‘e cãrnos, plin de seve’; aceastã sevã jinduitã rãzbate în ‘Tezaure’, ‘Lumina’, versurile despre animale.
Şi recenzia culegerii lui Jebeleanu e unul din articolele mai timpurii ale lui Marin Sorescu (la fel ca acelea despre ‘Viziunea …’ lui Stãnescu, proza lui O. Henry).

‘Provincialele’ lui Bãnulescu sunt întâmpinate în termeni destul de convenţionali, Sorescu pãrând convins de altitudinea calofiliei acestuia. Bãnulescu apare drept calofilul suprem al contemporaneitãţii, idealul de calofilie. Ce înseamnã ‘Provincialele’? Înseamnã un jansenist, un elitist, un perfecţionist, împotriva iezuitismului, laxismului, relativismului; înseamnã polemica unui jansenist sever.
Fizionomia lui Bãnulescu e surprinsã în ‘masca nobilului chin’.
Sorescu apreciazã ‘curgerea linã a gândurilor’, şi parcurge în recenzia din ’76 ‘provincialele’ despre Filimon şi Caragiale.

Rechizitoriul împotriva istoriei literare a lui E. Barbu e modest ca şi cuprindere, şi cam naiv; la vremea respectivã, E. Barbu, autor deja atât al studiului despre Goethe, cât şi al frescei balcanice, era bine (sau, cel puţin, rezonabil) informat atât despre sectoare ale culturii germane, cât şi despre studiile bizantine. Obiecţiile lui Sorescu sunt şicane. Cã vroia sau nu sã epateze cu o erudiţie grãbitã, improvizatã, E. Barbu avea lecturi mult mai ample decât avea recenzentul lui strepezit.
Critica literarã scrisã de E. Barbu e redusã la un singur aspect, secundar (epatarea), cu eludarea chestiunilor de axiologie. Sorescu era mai convingãtor când era hâtru, decât dezlãnţuit, violent. E. Barbu afecteazã familiaritatea cu cultura majorã, de ex. cu ermetismul francez. Însã Sorescu afecteazã a gãsi filozofie şi erudiţie la Paler şi Hãulicã. Pare epatat de Paler şi de Hãulicã. Iar parvenitismul cultural nu e mai real la E. Barbu, decât la Paler (cu toatã virtuala carierã de estetician de catedrã a celui de-al doilea).
E. Barbu e psihanalizat pe o singurã laturã: ‘complexul studiilor neterminate’.

Marin Sorescu a arãtat cã arta lui Baconsky e deopotrivã teluricã şi uranianã, a sesizat juxtapunerea (nu convergenţa) de teluric şi celest, uranian; teluricul însemnând mai degrabã mundan, decât prozaic. Existã latura de reportaj, de memorial de cãlãtorie, şi câteodatã acesta e teluricul.
Existã numai atitudini individuale, cu resorturi psihologice; Sorescu vede critica consumismului vestic, a lui Baconsky, în prelungirea asanãrii literare iniţiate de acelaşi, în amurgul proletcultismului, cu învierea conştienţei estetice. Cu alte cuvinte, Sorescu crede cã Baconsky nu era mai necruţãtor cu capitalismul, decât fusese cu proletcultismul, cu stalinismul cultural.
Ceea ce nu observã Sorescu e cã Baconsky nu numai vitupera împotriva capitalismului, ci îl şi gusta, avea nevoie de lumea lui, tocmai aceastã decadenţã îi convenea, era decorul de care avea nevoie, nu e indignarea simplã a ‘persanului’, a itinerantului, ci osmoza decadentului, dependenţa, relaţia lui Baconsky cu lumea occidentalã era una dualã, echivocã.
Explicând antiimperialismul aparent al lui Baconsky, Sorescu îl reduce la o singurã laturã, la resortul critic; dar Baconsky însuşi vroia mai mult, nefiind un Maiorescu al antiimperialismului, aşa cum fusese un Maiorescu al antiproletcultismului.
Nu e sigur în ce mãsurã Baconsky a crezut vreodatã în lozinci şi în reţetele proletcultismului, ori, dacã a crezut, în ce mãsurã asta nu reflectã numai precaritatea conştienţei lui estetice la acel moment, lipsa educaţiei, etc.; Sorescu insistã sã fie discutatã faza proletcultistã a lui Baconsky, dar nu elucideazã tocmai ce semnificaţie îi e atribuibilã acesteia (rãtãcire, ignoranţã, oportunism, etc.). De ce e importantã discutarea proletcultismului lui Baconsky? De ce ar fi însemnat altceva decât lichelism, sau ignoranţã? De ce ar fi o etapã esteticã, şi nu una politicã, sau culturalã?
Sorescu nu izbuteşte sã dea o idee despre natura ‘Corabiei …’. Îi lipsesc caracterizãrile sintetice cuprinzãtoare, sugestive, vii, profunde, pãtrunzãtoare; Sorescu îi taxa de şcolari pe Grigurcu şi E. Barbu, dar şi articolele lui par, câteodatã, sã semene însemnãrilor unui şcolar. Sorescu nu parvine sã dea definirea decisivã a unei opere, deşi observaţiile lui sunt adesea juste, sau rezonabile. Aprecierea sinteticã a unei opere nu poate fi redusã, restrânsã la exiguitatea unei formule, care e numai o butadã, ci are nevoie de o anume precizie individualizantã nestandardizabilã (poate fi o paginã, sau un alineat).
Existã un nivel superior al înţelegerii critice, unde o operã e cuprinsã ca un întreg, sesizatã şi înţeleasã în articulaţiile ei, în sintaxa ei. Acolo se însumeazã observaţiile analitice. Sorescu a încercat aceasta în eseurile despre Michaux, Voiculescu, Dionisie. Dar înclinaţia lui era sã amalgameze, nu sã distingã; chiar acolo unde diacronia e tematizatã, propusã, subliniatã, ca în eseul despre Baconsky, survine un anume reducţionism (care comparã pentru a amalgama). Sorescu nu avea înţelegerea incongruenţelor operei ca fapt firesc, obişnuit, ca normã.
Ce a însemnat proletcultismul iniţial al lui Baconsky? Ignoranţã, remediatã ulterior? Oportunism, arivismul pramatiei, mijlocul de a parveni?
Sorescu evocã lirismul atenuat, cu surdinã, amortizat, ‘frânat’, al unei epoci a poeziei baconskyene. Menţionând parcursul literar al lui Baconsky, Sorescu sugereazã cã, la început, acesta nu ştiuse poezie, a descoperit-o ulterior.
Marin Sorescu observa cu isteţime şi curiozitate fenomene literare insolite. Avea momentele lui de evlavie (Dionisie, Eminescu, Macedonski, Voiculescu, Bacovia); nu îi lipsea expresia respectului integral.
‘Corabia lui Sebastian’, analizatã în eseul din ’79, e o alegorie, ‘formatã din medalii complete’, şi ideea dualitãţii structureazã gândirea criticului, ajutându-l sã precizeze graniţa prozaismului cu liricul (‘de aici începe poezia’); dar versurile însele prezintã aceastã dualitate fundamentalã, ‘au şi culoare localã, şi inefabilã’. Versurile survin în rafale, dau tangajul. Estetica operei e înruditã cu ‘poezia concretã’ germanã (Bisinger). Prozaismul operei e oferirea ‘jocului prim’, momentul de reportaj, înregistrarea prozaicã a realului ca atare, anterior distilãrii. De fapt, prozaicul şi liricul apar ca îngemãnate, nu ca dihotomice, reunirea aceasta operatã de Baconsky e o sintezã, expresia unei gândiri estetice unitare. (E un caz în care Sorescu pãcãtuieşte împotriva principiilor critice proprii, recurgând la aprecieri impresioniste, de gust, hedonice, şi rãmânând la o înţelegere incompletã a poeticii autorului.) Judecãţile estetice trebuiau sintetizate, cuprinse (sinteza nu presupune laconism).
Sorescu înfãţişeazã un Baconsky otrãvit de ‘un scepticism igrasios’, suferind de spleen, şi continuã schiţând evoluţia lui ‘de la o poezie solemnã, ceremonioasã, cãtre versul caustic din «Cadavre în vid»’. Dupã proletcultismul iniţial, conjunctural, urmeazã o cuprindere treptatã a realului, într-o ‘poezie uneori poate prea înfrânatã’, zãgãzuitã; Sorescu menţioneazã ‘cele mai bune volume’ ale lui Baconsky (‘Fluxul memoriei’, ‘Imn cãtre zorii de zi’), câteva poeme izbutite (‘Legãnare de ramuri în mai’, ‘Rãsãrit de lunã pe mare’, ‘Aeternitas’), ‘aburii rari ai unei inspiraţii de plantã ori de floare’ (natura vegetalã a liricii baconskyene), inspiraţia domoalã, lecturile lui Baconsky (Baudelaire, Verlaine, parnasienii, expresioniştii, ‘universul blagian’), şi aparentul ‘antiimperialism stas’. Denunţarea decadenţei occidentale e ambiguã.
Undeva, Sorescu gãseşte ‘o frazã boticellianã în plin stalinism’. Baconsky culege, în versuri înclinate cãtre o ‘banalitate cursivã şi vãtuitã’ (a termenilor realului, nu a artei), ‘corola modestã dar autenticã a realului’, câteodatã şi mesajele, inspiraţiile unor entitãţi generice, sau pe care Sorescu le crede insuficient individualizate. Pastelurile lui timpurii îl înrudesc cu Alecsandri şi Pillat, maeştrii nemenţionaţi. Evoluţia continuã prin transformarea pastelului în imn. Termenul ultim a fost coşmarul. Parcursul e rezumat în trei termeni: pastel, imn, coşmar.
Portretul acesta literar e foarte fragmentar, incomplet.
Sorescu pretindea altor critici situarea în perspectiva esteticã a autorului.

Esenţa însemnãrilor lui Sorescu despre Dan Hãulicã e situarea acestuia în descendenţa lui Oprescu, Comarnescu, Argintescu Amza, Schileru; aici e enunţat esenţialul, aici e justeţea paginilor: Dan Hãulicã, epigon cãlinescian, era, în fond, urmaşul, descendentul lui Oprescu, Comarnescu, Argintescu Amza, Schileru. Citatul referitor la înţelesul provincialitãţii germane nu convinge de profunzimea gândirii filozofice a lui Dan Hãulicã (deşi înţeleg ce îi putuse plãcea lui Marin Sorescu în aceastã reabilitare cumpãtatã a provincialitãţii).
Scrierile lui Dan Hãulicã sunt decupaje integrate, o ‘construcţie austerã’, cu ‘portrete convexe’. Sorescu era încântat de douã ‘lucrãri de referinţã’ ale lui Dan Hãulicã, studiile acestuia despre Grecia, din ’77 şi ’78.
În eseu sunt menţionate: Hlestakov la Oran, ‘culisele gândirii’.
Sunt mai multe imagini izbutite: apariţiile revistei lui Hãulicã sunt ‘ca o ninsoare abundentã’; uşa turnantã a lui Chaplin; ‘cavaleria versurilor lui Eschil rãzând câmpia sub copite’; ‘portretele convexe’; stejarul lui Brâncuşi.
E denunţatã ipocrizia criticii, duplicitatea.
Sorescu inserã cuvântul amar adresat de Glück lui La Harpe.
‘Critica este ca o lentilã nouã.’

În recenzia unei plachete a lui Stãnescu poezia acestuia e analizatã din câteva unghiuri: al senzaţiei cititorului (‘plutire, desprindere din lut’), al naturii acestei poezii, înţeleasã în obârşia ei: liricã de sentimente, nu de ‘percepţii şi senzaţii’, o poezie de reacţii sufleteşti, o distilare.

‘Uşor cu pianul pe scãri’ înfãţişeazã mai multe ipostaze ale criticii lui Sorescu: recenzii, studii şi medalioane, pagini (Eminescu, Bacovia), pamflete, momente de inspiraţie liricã. Eseurile lui sunt acuarele.

Ion Lãncrãnjan, ‘Vuietul’







În 1969, Lãncrãnjan a publicat douã nuvele psihologice (a doua, ‘Vuietul’, e o operetã proletcultistã, foarte reprezentativã pentru impersonalitatea triumfalistã a şabloanelor, aşadar e psihologia maselor), unde mãiestria autorului e, pentru întâia dintre ele, incontestabilã, netã, cu o reprezentare istoricã foarte politizatã (adicã, falsã), nuvele din lumea satelor de pe Murãş, respectiv a unui oraş a cãrui însufleţire provine, în ’45, din forfota matinalã a muncitorilor în drum cãtre uzine; anul apariţiei plachetei e semnificativ, Lãncrãnjan aniversa, cu uneltele proletcultismului, sfertul de veac de la 1944. Odatã cu ’47, literatura despre satul şi ţãrãnimea româneşti a devenit literaturã politicã (de propagandã, sau ipocrit revizionistã), deşi s-a observat cã Lãncrãnjan cãuta arhetipalul ţãrãnesc, ancestralul, substratul anistoric al fiinţei rurale.

Un ţãran dintr-un sat de pe Murãş, om umblat în tinereţe, e luat din gospodãrie de soldaţii germani veniţi cu curgerea frontului, şi dus într-un beci al primãriei, şi regretã, în acest timp, amãgirea cruntã, de naturã politicã. E desãvârşirea unei convertiri politice.
De pe poteca pe care îl mânã germanii, Zevedei vede gorunul ‘uriaş şi clomburos, rãşchirat pe cerul’ înserãrii ….
Existã minciuna politicã, falsitatea, dar şi verosimilul multor pagini. Realismul satisfãcãtor şi disonanţele politizante sunt juxtapuse.
Istoria fiind înfãţişatã aşa cum se obişnuia pe atunci (nu din perspectivã socialistã, ci în acord cu rãstãlmãcirea deliberatã a participãrii româneşti la agresiunea nazistã, aşa încât falsã e nu numai interpretarea, dar şi faptele, descrierea istoricã), rãmâne psihologia protagonistului, Zevedeiu lui Tana. Lumea lãuntricã a acestui tetea Zevedei e fãcutã plauzibilã de experienţã (tinereţea lui militarã) şi de vârstã. E sãtean de pe Murãş, totuşi om umblat; la un moment dat, a distrus portretele de la primãrie ale lui Antonescu şi Hitler, gest de o neverosimilitate sãmãnãtoristã.
Posibilele simboluri ale îngenuncherii lui Zevedei (care hotãrâse sã nu moarã în genunchi), superioritatea vieţii, blestemele, jertfa, etc., nu trebuie supralicitate.
Simţ al geograficului, al lumii fizice existã.

Nuvela ‘Vuietul’ debuteazã sub semnul arhaicului: toate ‘nelimpezite şi ceţoase, de o nelimpezime şi de o înceţoşare vii’, ‘neguri umede şi aspre, mişcãtoare’, câmpia pustie care ‘fusese un fund de mare’. Aproape imediat însã, aceleaşi date semnificã contrariul, igrasia trecutului, stagnarea, într-un oraş pe care numai elanul muncitorilor îl poate aduce la viaţã. Iar proletcultismul se reafirmã în 1969.
Solemnitatea triumfalistã submineazã dramatismul şi echivocul necesare.
Aici, personajul e unul colectiv, muncitorii unei uzine. E un episod politic din ’45, într-un oraş a cãrui inimã e reţeaua de uzine. Dialogurile muncitorilor au un brio de operetã proletcultistã, agerul Datcu, sibilinicul împãrţitor de steaguri, tachinãrile cordiale ale muncitorilor. Totul e învãluit de simpatia emoţionatã a nuvelistului. Izmenele bihorenilor amintesc de lumea satului. Aliaţii sovietici chefuiesc cu o prostituatã, dar muncitorii au de clãdit o lume nouã.
Sunt şi exprimãri absurde: ‘câţiva muncitori, un grup mare’,

Falsitatea şi ingratitudinea perspectivei socialiste româneşti asupra conflagraţiei proveneau din nãscocirea unei ipotetice conştiinţe antinaziste a beligeranţilor români, convinşi şi indignaţi de monstruozitatea hitlerismului, care, de fapt, fãcuse o impresie publicã foarte bunã. Şabloanele realismului socialist sovietic nu puteau fi transferate ca atare asupra istoriei româneşti. (Ni se menţioneazã cã Zevedei luptase în armata austriacã.)



Roata ca instrument, Horea (‘Împãrat’, ‘Regele Daciei’, programul, revendicãrile, abuzul legal, Codul, supliciul), rãscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan, rolul preoţilor uniţi (trãdarea), rãsculaţii, Doja (280 de ani de la secuiul Doja, chiabur rãsculat, pânã la Horea), Avram; Gheorghiu, singurãtatea ftizicului Gheorghiu (uzurparea muceniciei lui), Gheorghiu la Istrati, Frimu la Pãr. Galaction, grevele, rãsunetul. Istoria mişcãrii muncitoreşti.

Renghiul (ed.), enervarea.

7 vols., azi (patru romane, douã culegeri, o antologie).

Ciorbã. Micii. Budincã. Tãiţeii cu lapte. Ciorba refuzatã, tãiţeii cu lapte; am început cu micii (şi salatã de roşii), am continuat cu budinca. Icetea.

Roşii. Gustãri. Icetea.

Ploaia. Titluri.

Tusea, inapetenţa, febra, setea, rãul.

Ed., cf. azi, renghiul.

Leu & Theodoru. Romane despre rãzboiul Independenţei.

Theodoru, merite, farmecul. Perspectiva dinamicã. Justeţea analizei diacronice, sesizarea incongruenţelor, compararea.

Azi, vin., 60 & 570 & 10 & 160 & 10 mii, şi 1,72 mil. [icetea & ed. & bilet & & ed.]. Mi., 2,69 mil..
Sb. dim., 138 & 40 mii (ţigãri & cola). Sb. seara, 138 & 336,8 mii (ţigãri II & carne tocatã, ardei, cârnaţi, brânzã topitã, îngheţate, plãcintã, pandişpan, pâine, alimentul pentru Humpãcel).
Dum., 100 & 493 mii [ziar & ed.]. Dum. seara, mai am 7 & 1 mil. din leafa precedentã, şi 2,1 mil. din fondul la zi.

Sorescu, Ornea, Anghel, Theodoru.

Ceea ce era bun la maiorescieni, sesizarea realului, simţul realului (împotriva ricoşãrii în verbalismul ulterior). A existat şi un maiorescianism filozofic (Ornea îl adnota pe Rãdulescu-Motru), ceea ce se aminteşte mai puţin. Filozofii maiorescieni dau impresia cã discutã realitãţi, pe când antimaiorescienii (Blaga, Noica, etc.), sentimente, etc. (sentimentele, ca termeni, nu ca alte realitãţi de analizat); poate cã riposta antimaiorescianã interbelicã a fost întrucâtva prematurã.

Senzaţia cã aş trişa asumând limbajul religiei.

Tinereţea, ca sumã de greşeli, de obtuzitãţi, de surditãţi.

Laşitatea ipocritã, deghizatã în condescendenţã.

2 x ed. (tupeul tutoveanului, neruşinarea, şantajul, sfruntarea, tupeul de gangster rural) & ed., cf. azi, enervarea. Delãsarea, dum., orã. Nearb..

Reazem & vântul, zidul grunjos, atins razant & reazem.

Nu autorii români balcanici seamãnã, ci lumea descrisã de ei. Unitatea e extrinsecã operelor. Ceea ce au ei în comun nu e arta, ci lumea. Nu existã o unitate a balcanismului literar, ci a lumii avute în vedere, evocate. Unitatea balcanismului literar e aceea a westernurilor, sau a naraţiunilor cu corsari, etc..

Resorturi afective.

Vineri seara, ciorba, compotul.
Pieziş.

Ambalajul. Vraful, azi.

Sb. dim., l-am vãzut pe Brumaru; am aflat despre decesul lui Piţu, la Focşani.

Fumat & renghiul, cf. ieri, ed.. ‘Cinsteşte bine cele dumnezeieşti’; ridicarea împotriva firii, ‘unime sfântã, […] trei sfinte şi Unul sfânt’ (crezul monoteist foarte coerent), valurile şi dinamica acvaticã, ‘voia slobodã’, mana şi demenţa sibaritã, imaginile suprarealiste (‘izvorul’, etc.), terenul (Iisus, ogoarele, pãmânturile), ‘cu închipuire a însemnat mai înainte …’, congruenţele, creştinismul bizantin cosmic, ‘meritã încercat’. Era nevoie de expresii mai tari.

Nesubstituibilul experienţei, principiu filozofic; materia, adicã existentul.

Existã o perspectivã a ideilor, a temelor, o ierarhie, nivele diferite ale expresiei. Nici lamentaţia, dar nici pesimismul generic.

Sentimentele bune trãiesc din iluzii.

Ceea ce a poruncit Iisus, sub numele caritãţii, e bunãtatea, o dispoziţie moralã; cred cã ‘bunãtate’ e sinonimul, şi un termen mult mai bun, al caritãţii. Iubirea nu poate fi poruncitã, dar bunãtatea stã în puterea omului, e decidabilã. Aceasta e ‘caritatea nesentimentalã’, anticã, duhovnicia anticilor, accentul pe lucrãri, pe fapte, nu pe autoanalizã. E primatul bunãtãţii faţã de exigenţã, de severitate.

Cât de urât erau aşezate cele 30 de vols., pe raftul de sus, dupã ce dum. seara mai erau încã aşezate aşa de armonios, cum le aşezasem sb. seara …. Dupã ce vorbisem despre leafã, etc..

Sb. seara, despre Donici, fabule, originalitate, rusofilie, Druţã, Paraschivescu.
Alura de doinã a fabulelor lui Donici, lirismul, tonul mai afectuos, spre deosebire de ale lui Alexandrescu, mai schematice, similare acelora franceze. Boier basarabean, care a publicat la Iaşi, prin anii 1840. Absenţa lui Conachi, Donici, Stamate din recapitularea lui Eminescu, din racursiul fãcut de el.
Alegerea lui Druţã.

Dincolo de oportunismul fãţiş (personajele sunt victime ale Bisericii, fascismului, nazismului), subiectele conjecturilor istorice ale lui Paler sunt şi exclusiv din recuzita cea mai la îndemânã, din panoplia manualelor şcolare, nu sugereazã nicio familiarizare realã cu epocile, niciun gust pentru figuri mai puţin vehiculate de cultura popularã, nu presupun nicio mişcare slobodã în universul istoriei; altfel, orice rechizitoriu are douã tãişuri, poate avea douã înţelesuri, e pe muchie, pe tãişul lamei, ca într-o nuvelã de rãzboi a lui Lãncrãnjan, unde înfierarea colaboratorilor nazismului se poate întoarce şi împotriva dejiştilor, etc., e ambivalenţa inerentã a criticii în numele principiilor, a indignãrii moralizatoare, a eticismului ritos. În culturã, comuniştii au fost geocentriştii, ptolemeicii, inchizitorii, adversarii progresului şi ai libertãţii. Elucubraţiile comuniştilor au reprezentat geocentrismul sec. XX. Persecutorii lui Galilei, geocentriştii, se regãsesc în comunişti.

Despre socialismul lui Voitec. Funcţia lecturilor despre Gheorghiu, revoluţionari.

Existã o înrudire de stil, şi o alta, de rezultate. Ambele sunt discutabile. Poţi ajunge la rezultatele cuiva, urmând însã stilul altcuiva.

Seriale & utilizarea.
Cafea. Jind & seriale. Rãboj. Postãri. Ed. & filme. Teleor. Ziare. Ed.. Pandişpan. Plãcintã cu mere. Roşii, ieri. Cârnaţi.

Diluarea termenilor, prin extinderi ilicite (suprarealismul, romantismul, realismul). Sunt întrebuinţãri nedialectice, pentru cã ignorã întregul.

Nu se poate argumenta împotriva acribiei şi pedanteriei bizantine, aşa cum nu se putuse argumenta împotriva corectitudinii farizeilor. Aceastã acribie împovãreazã, stâlceşte, demoralizeazã, corupe, denatureazã, distorsioneazã, falsificã simţirea, dar nu se poate argumenta din principii formale împotriva ei, e inatacabilã în planul principiilor formale. Predica Lui Iisus despre terenuri nu afirmã cã existã tipuri de rãspuns liber, ci tipuri de firi omeneşti. E o formã de determinism. Evanghelia e mai deterministã decât ‘creştinismul libertãţii’, patristic sau fichtean. Existã inşi nãscuţi în lanţurile naturii lor; Iisus nu a abordat probleme de antropologie, de eticã, ci de viaţã. Iisus nu atribuie eşecul, rãspunsului liber al umanului, ci terenului. Existã o impresionabilitate, care e superficialã. Iisus se referã la nişte limitãri intrinseci, inerente umanului.

Aprecierea sinteticã trebuie sã fie nu laconicã, ci cuprinzãtoare, elasticã, şi unitarã ca gândire. Sinteza criticã nu presupune generalul, ajungerea la general, ci însumarea unitarã şi cuprinzãtoare.

Comuniştii au fost geocentriştii sc. XX, ptolemeicii.

Culpabilizarea monotonã creştinã e caricatura mustrãrii evanghelice, a conştientizãrii.

Despre pandişpan & episodul ‘Rãzbunãtorilor’. Covorul, ieri. Straturi.

‘When Dinosaurs Roamed’, cu animaţie computerizatã foarte neverosimilã, presupunând un sistem nervos pe care reptilele triasicului nu-l puteau avea, şi care le face sã semene mai mult a pãsãri; permianul, apogeul triasic, cometa şi iridiul.

Dum., la prânz, cârnaţi, cartofi, salatã de roşii, budincã.

Statele slavo-române.

duminică, 14 iunie 2015





Vineri, 30 de volume: douãsprezece de Lãncrãnjan (‘Cordovanii’, ‘Suferinţa urmaşilor’, ‘Toamnã fierbinte’, ‘Umbra rãsculatului’, ‘Cuvânt despre Transilvania’, ‘Nevoia de adevãr’, ‘Cum mor ţãranii’, ‘Omul de sub munte’, ‘Eclipsã de soare ◊ Drumul câinelui’, ‘Vuietul’), şapte de Sorescu (‘La lilieci’, ‘Ecuatorul şi polii’, ‘Tuşiţi’, ‘Singur printre poeţi’, ‘Vãrul Shakespeare şi alte piese’, ‘Rãceala’, ‘Paracliserul’), trei de Theodor Constantin (‘Magdalena de la miezul nopţii’, ‘Muntele morţii’, ‘Doamna cu voaletã din Balt Orient Expres’), douã de I. Peltz (‘Moartea tinereţelor’, ‘«Actele vorbeşte»’), câte unul de Jean Bart (‘Scrieri’, I), D. Teleor (‘Sonete patriarhale ◊ Scene şi portrete’), Vlahuţã (‘Scrieri alese’, II), Fulga (‘Fascinaţia’), Paler (‘Umbra cuvintelor’), Elena Marinescu (‘Nod de drumuri’).


Referitor la utilizare, unele sunt plachete (nuvele, poezie, dramaturgie), culegeri (nuvele, eseuri, poezie, dramaturgie), sau literaturã de divertisment.

Etnopsihologie şi coexistenţã a contrariilor în eseurile lui Steinhardt




În ‘Escale în timp şi spaţiu’, existã un triptic de etnopsihologie (despre baladele româneşti), un diptic despre ceea ce farmecã, şi un alt diptic despre coexistenţa contrariilor într-o fiinţã. Cuvântul despre M. Callas aparţine ambelor diptice.
Critic, Steinhardt obişnuieşte, purtat de însufleţire, sã utilizeze un gen de apofatism, determinarea prin negaţii, încercarea de a da o idee prin menţionarea, uneori prolixã, redundantã, a ceea ce obiectul analizei lui nu e (‘netimp, neabsurd şi neentropic’, ‘nu e pãcãlealã’, ‘nepripit şi negrandilocvent’), cu termeni parcã rebegiţi sub chiciura negaţiilor. Cel mai adesea, s-ar fi putut gãsi, însã, termenii proprii.
Adesea, la Steinhardt coexistã o ‘intenţie secundã’, ezotericã şi cripticã. Ca atunci când observã inadecvarea întrebuinţãrii termenului de eroism pentru actele de vitejie româneascã, sau când înregistreazã necruţãtor trãsãturile naţionale dezagreabile prezente în balada ‘Monastirii …’. Expresia lui Steinhardt nu era linearã. Comunicã mai mult decât pare sã o facã. Nu se reduce la sloganele generoase ale demagogiei, sau ale complezenţei (putea fi necruţãtor, cum şi e câteodatã, de ex. cu Albala). Când face, undeva, rechizitoriul angelismului, Steinhardt denunţã eticismul creştin, formalismul eticii creştine, neviabilitatea principiilor acesteia, principiul de decadenţã existent în creştinism. Ceea ce poate fi taxat de estropiere creştinã, gãseşte un adversar neînduplecat în Steinhardt. Formal, angelismul e însuşi creştinismul; practic, în bunã mãsurã, deasemeni. Totuşi, Steinhardt îl denunţã. Acuzã nu numai echitatea, ci şi rãsfrângerea liticã, autodistructivã. Altundeva, enunţul necesitãţii demitologizãrii m-a frapat, iar imperativul revine şi în legãturã cu creştinismul; lui Steinhardt îi displãcea intens ca legenda sã treacã drept istorie, sã fie luatã ca fapt. Şi poate fi foarte tãios în astfel de chestiuni.
Literar, Steinhardt se aflã chiar la antipodul lui Chartier, care avea o expresie foarte strunitã, cizelatã robust.
Trãirea frumuseţii îi e incontestabilã.
Tonalitatea moralei lui nu e neapãrat anticreştinã, sau necreştinã, ci similarã cu a altor teoreticieni de dreapta ai generaţiei lui, e un element moral generaţional. Ca atare, termenii moralei lui apar ca inferiori acelora întâlniţi la Claudel sau Bernanos, şi mai similari celor ai lui Bloy. E semitonul acela de agresivitate şi de pozã bãtãioasã. Drept critic, s-a adresat autorilor autohtoni cu înclinaţii de dreapta (ca Blaga, Pillat).

Analiza ‘Monastirii …’ aparţine unui triptic despre baladele româneşti. Cuvântarea radiofonicã despre M. Callas aparţine unui diptic referitor la farmecul unei opere (Hasdeu, M. Callas), şi altui diptic, referitor la coexistenţa contrariilor într-o fiinţã (personajul lui Pirandello, M. Callas).
Balada ‘Monastirii …’ îi apare ca reprezentativã pentru ‘luciditatea niţel cinicã, niţel ironicã şi mult resemnatã’; etnopsihologia nu menţioneazã distribuirea caracteristicilor naţionale: sunt ele universale, generale, sau numai frecvent întâlnite?
‘Mioriţa’ şi ‘Monastirea …’ sunt, ambele, poeme ale resemnãrii, dezvãluind, însã, atitudini opuse: supunerea neconsimţãtoare, în a doua baladã, ‘poem al dezabuzãrii sceptice şi amare’. Existã o anumitã impresie de talmudism al exegezei, de supralicitare a analizabilului operei.
În ‘Monastirea …’ se înfãţişeazã ‘numai jalea şi implacabilitatea’. Despre ‘Mioriţa’, Steinhardt are o apreciere absurdã: ‘poem al resemnãrii entuziaste, înflãcãrate şi împãnoşate’; dacã sentimentele din baladã au aceste atribute, atunci nu se referã la resemnare (ci, de ex., la tanatofilie).
Aşadar, ‘Monastirea Argeşului’ e definitã de luciditatea puţin cinicã, puţin ironicã, şi foarte resemnatã, dezabuzarea scepticã şi amarã, supunerea neconsimţãtoare (neîmpãcatã), jale şi implacabilitate. Steinhardt gãsea, în baladã, ‘elemente de literaturã absurdã’. ‘Monastirea …’ e ‘misterul ritului strãvechi, vechiul ritual sângeros, în cadenţele unor modeste podoabe’ (cu ‘supremaţia închegãrilor gramaticale necizelate’). În mod poate deconcertant, evocarea ritului se face în tonul scepticismului popular, al ‘relativitãţii, vremelniciei şi paradoxului lucrurilor şi lucrãrilor omeneşti’.
Steinhardt regãseşte unitatea universului românesc, ‘aceeaşi lume a splendorii ca şi «Mioriţa»’.
Obiecţia principalã e metodologicã: axa analizei lui Steinhardt e alta decât axa baladei. Care e esenţa baladei în discuţie? Perspectiva truditorilor, folosiţi pentru o operã care implicã direct efortul colectiv, şi care nu se identificã deloc cu aspiraţiile ctitorului, altoitã pe memorialul unui rit sacrificial, pe o superstiţie arhaicã. Steinhardt analizeazã implicaţiile sferei tematice (care e a creaţiei unei opere), accesibile din unghiul legendei, al evenimentului comemorat, dar care nu i-au interesat pe cei ce au contribuit la formarea baladei aşa cum ne e cunoscutã. Constructorii participã la munca altuia, la o operã care nu îi implicã lãuntric. E ceea ce Steinhardt numeşte realism, dar îi apare şi ca o lipsã a conştienţei frumuseţii durate. Balada întreagã e despre rit şi trudã, nu despre destinul frumuseţii. Analizând balada, Steinhardt o rãstãlmãceşte. Pe de altã parte, criticul ia balada drept ‘fenomen autentic şi integral românesc’, despre expresie româneascã, substrat al remarcilor lui de etnopsihologie. Or, tocmai reprezentativitatea popularã a baladei e discutabilã.
Din nou, lipseşte perspectiva comparatistã necesarã: care e aportul românesc, în alura baladei? Ce e distinctiv românesc, în aceastã baladã a cãrei obârşie nu e autohtonã? Ce comemoreazã ea? Balada se referã la durerea unei jertfe socotite ca zadarnice, iar înfãţişarea epicã e articulatã de conştiinţa unui rit de întemeiere, cu oribilul sãu. Steinhardt nu îşi ascunde insatisfacţia faţã de ‘mãrginirea’ perspectivei baladei. Lucrurile care îl intereseazã pe Steinhardt nu sunt explicite, frontale în baladã. E ca şi cum ai vrea sã evoci mãreţia politicii lui Richelieu, dintr-un roman cu muschetari. De fapt, în balada ‘Monastirii …’, tragedia lucrãtorilor, a truditorilor, e subordonatã emblemei sacrificiului oribil. Participarea la înãlţarea bisericii e trãitã numai din unghiul corvezii şi al tributului pretins.
Steinhardt complimenteazã realismul acesta popular, care îl şi dezamãgeşte.
Deşi Manole era echivalentul unui Freimaurer, balada are drept subiect ritul, nu creaţia, iar înãlţarea de monumente publice în culturi arhaice nu e, probabil, cea mai adecvatã imagine pentru ceea ce înţeleg modernii prin creaţie (ca ‘Solness’ şi ‘Calpuzanii’).

Tableta radiofonicã despre ‘farmecul personalitãţii Mariei Callas’ întrebuinţeazã atât cultura cinematograficã a lui Steinhardt, cât şi ideea lui despre coexistenţa în om a contrariilor: ‘chiar paradoxul fiinţei omeneşti, şi ea deopotrivã nãscutã din duplicitate şi nevinovãţie’; omul îi apãrea ca guvernat de ‘contradicţie, complexitate şi incertitudine’. Maria Callas e asemuitã Olimpiei din ‘Povestirile …’, ‘şi mecanicã şi vie’.
Evocând ‘dubletele’ care sãlãşluiesc ‘în fiecare dintre noi’, Steinhardt opune atât viclenia, neprihãnirii (ceea ce poate sã aminteascã de şarpe şi porumbel), cât şi subtilitatea, neştiinţei, şi nu mai e cert cãrei serii îi aparţin aceşti termeni: e ‘neştiinţa’ înruditã cu neprihãnirea, sau cu viclenia şi neruşinarea?



Joi seara am mers sã citesc despre o comedie din anii ’50 şi sã fumez; ploua, eram mohorât.
Vin. dim., am citit despre ‘Pasiune’, apoi despre romanele biografice ale lui Lovinescu, ambiţia lui eminescologicã, amintirile fiicei despre raitele prin Moldova; Sorescu aprecia ‘aproape poezia’ ‘Paşilor …’, apropierea lui Lovinescu de lirism în foiletoanele timpurii (e şi o confuzie subiacentã a lui Sorescu: echivalarea lirismului cu poezia, reducerea poeziei la lirism). Experienţa citirii unui roman. Mie romanul acela neovictorian mi se pãruse inform, dezlânat, pedant şi neverosimil, neconvingãtor ca artã, scris dintr-o înclinaţie oţioasã.
Muzicalitatea, inefabilul accederii, mintea şi senzaţia, înariparea, însufleţirea.

Mã gândesc cã eu am pentru englezi sentimentul pe care îl aveau alţii pentru anticii clasici, pentru autorii antichitãţii clasice.

E ca şi când, având 14 ani, gust un episod al ‘Zonei …’.
Nicio operã de artã nu e ‘în sine’, ci e întotdeauna ceva pentru cineva: acesta e regimul semnificaţiei reflexive. Simulacrul fizicalist e urmarea simplismului oţios, şi a urii de sine, a dezechilibrului celui mai nesãnãtos. Critica scientistã vrea sã facã abstracţie de chiar substratul artei.

Ranchiunã, lirism şi empatie în articolele lui Sorescu





Critica lui Sorescu avea, în genere, subiectele zilei (D. R. Popescu, Preda, E. Barbu, Lãncrãnjan). Paginile despre Breban cuprind surprinzãtoare mãrturisiri de gratitudine literarã şi sunt, prin echitate, ceva demn de un critic mare. Ierarhia operei lui E. Barbu e întocmai aceea realã (‘Groapa’, drept capodoperã neegalatã). Preocupãrile literare ale lui Sorescu sunt de cãutat în eseurile despre Michaux, Voiculescu, Magheru, avangardişti (adicã, mai degrabã studiile, decât recenziile, ocazionale). Prozatorul avea o iscusinţã aparte, prodigioasã.
Douã articole sunt despre critici ai zilei: pamfletul despre Grigurcu (unde citatele lirice îl deservesc pe Sorescu, pentru cã aratã cã Grigurcu era un poet) şi recenzia tomului lui Simion, pentru care aprecierile sunt, de fapt, ambivalente, impresia datã despre autorul recenzat fiind aceea de conştiinciozitate ternã, fãrã merite critice extraordinare.
Unicul critic care întrunea aprecierea lui Sorescu era Dimisianu (menţionat şi în articolul despre Preda, şi în cel despre Simion), pentru merite de corectitudine, obiectivitate (probabil cu o condescendenţã care sã arate cã atât îi e permis criticului obişnuit); la antipod, Grigurcu, Regman, Mincu sunt ţintele ironiei.
Articolele critice ale lui Sorescu erau schiţe, analize schiţate. Sensibilitatea lui era autenticã, însã percepţia, modestã. Resimţea viu ceea ce percepea, dar fãrã a percepe prea mult; uneori, însã, survine inspiraţia, ca atunci când urmeazã, în minte, itinerarul lui Dionis, ‘ca şi când s-ar deşira în generaţii succesive pe drumuri nemaipomenite’. Existã şi o modestã contribuţie eminescologicã, o schiţã: douã pagini despre prozã, mai ales despre ‘Dionis’, încântãtor culminate, dar cu idei abia schiţate.
Recurgea adesea la calambur. Dãdea criticii o tonalitate hazlie. Semitonul batjocoritor, hâtru, nu ia, însã, niciodatã o formã aulicã sau de agorã. Nu e batjocura lui Maiorescu, Lovinescu sau Arghezi. E un umor mai interesat de insultã şi de batjocurã, decât de efecte literare calofile. Hâtru şi mucalit, Sorescu nu era un Pirgu, ci un şugubãţ batjocoritor din paginile lui Dulfu, câteodatã neaşteptat de violent, de brutal, de contondent, şi mereu luãtor în râs; om fiind, nu poate fi încadrat într-un tip, redus la acesta, dar batjocura sa ţãrãneascã, nu fãrã stridenţe, avea ceva autentic. Fundamental ţãrãneascã e, la Sorescu, şi absenţa oricãrei generozitãţi intelectuale.
Articolele lui Sorescu sunt documente ale unei sensibilitãţi. Ceea ce e perceput, atât cât e, e foarte bine resimţit.
Emoţionante sunt ascensiunile lirice, ca în articolele despre Eminescu sau Breban.

Încercarea lui Sorescu de a-l discredita pe Grigurcu drept critic şi poet cuprinde şi observaţii judicioase, acelea despre mediocritatea criticului Grigurcu (retrospectiv, înţelegem cã, de fapt, meritul criticului Grigurcu va fi fost însemnat, pentru indicarea şi legitimarea unei sensibilitãţi noi, ‘optzeciste’, recomandatã de el încã din anii ’70, aşa cum un alt campion al poeziei postmoderne a fost Steinhardt, foarte receptiv), cât şi flagrant oţioase, cum sunt cele despre poezia lui Grigurcu, mult mai izbutitã decât ar vrea Sorescu sã se creadã.
Pamfletul despre Grigurcu e din ’79. Sorescu utilizeazã un preambul epatant: un excurs de istoria criticii (şi a erorilor ei), cu Aron Densuşianu şi Ionescu; citatele au forţa lor, care poate deservi scopul pentru care sunt întrebuinţate de cineva. Aprecierile lui Ionescu despre Arghezi (‘elegie şi romanţa intimistã’, ‘retorismul emfatic’, ‘meşteşugit verbalism’) sunt mãcar plauzibile, verosimile, şi nediscreditante. Lui Sorescu i se pãreau hazlii însemnãrile lui Ionescu referitoare la Gãbunea sau Teodor Scarlat. Adesea, situaţiile acestea îşi au ironia şi umorul (paradoxal) ale lor. ‘Poezia liricã …’ a lui Ionescu nu face, dupã citatele vânturate de severul Sorescu, impresie defavorabilã.
Ajuns la Grigurcu, Sorescu observã şi obiecteazã câteva scãderi reale ale primului: alura şcolãreascã (şcolãrescul ‘recenzioarelor «întoarse»’, impresia de conştiinciozitate ternã, neinspiratã, placidã, insipiditatea), transcrierile ‘în neştire’, penuria de idei a ‘recenziilor obişnuite, de serviciu’, mediocritatea recenziilor ‘poate chiar conştiincioase, de contabil «aplicat»’, monotonia; mai departe, Grigurcu e dezminţit de ‘aproape toate citatele’ pe care le dã, e arareori «în formã», şi numai un ‘critic posibil’, virtual, latent, potenţial. Sorescu cãuta sã se mişte la limita dintre tendenţiozitate (presupus legitimã într-un pamflet) şi tãgãduirea adevãrului, mãsluirea, distorsionarea şi caricatura din vrãjmãşie. Drept care, sunt înregistrate şi câteva merite: ‘nervul în exprimare’, formulele nimerite, fierea (‘o maliţie funciarã’), şi Grigurcu ‘întãrâtat’, ‘pe bazã de bilã’, e mai agreat.
În perspectiva lui Sorescu, Grigurcu nici nu pãcãtuieşte atât atunci când e întãrâtat, ci când e ‘ditirambic’.
Uneori, pamfletul e şi o formã cazonã, abruptã de psihocriticã; aici, Sorescu sesizeazã ceva din mintea lui Grigurcu: fraternizarea cu şovãielnicii, ‘jubilaţia provizoratului’, predilecţia pentru preliminar, înclinaţia spre ‘adãugiri şi reveniri’.
Discutând revizionismul lui Grigurcu, ‘optzecismul’ timpuriu al acestuia, pionieratul postmodern, Sorescu credea cã Grigurcu atribuia autorilor originali, defectele epigonilor. Poezia acestuia îi apare ca esenţial epigonicã, tributarã: ‘Perse deprins (prin) din poezia Victoriei Ana Tãuşan’, Pillat cel din ‘Poeme într-un vers’, Blaga (‘Pietre …’), mai mulţi şaizecişti. Dar e rândul lui Sorescu sã fie dezminţit de citatele din poezia lui Grigurcu: ‘prozaismul «mototolit»’ al acestuia are resurse încântãtoare, cum ar fi ‘rubinul crud’.
Pamfletul lui Sorescu conţine şi ghionturi de un gust dubios, ca efeminarea sensibilitãţii lui Grigurcu (‘visul …’), ‘citadinul atenian’, ‘cotul unei anumite cozi’, ‘intrarea pe care numai se iese’.
Încã în articolul din ’74 despre Simion, Grigurcu era numit ‘cunoscutul exeget lãturalnic’.

Paginile despre romanul lui Preda sunt în registrul observaţiilor de lecturã.
Sorescu pãrea sã se regãseascã în pesimismul erotic al lui Preda, care înregistreazã urmele unor traume probabil personale; şi acesta e sensul observaţiei lui Sorescu referitor la natura adevãratã a ultimului roman al lui Preda, operã a pesimismului erotic, în mai mare mãsurã decât roman politico-social sau rechizitoriu al dejismului. Traumele erotice ale protagonistului lui Preda sunt mai în adâncul romanului, decât denunţarea abuzurilor din anii ’50.
Îl ghicim pe recenzent pustiit de acelaşi pesimism erotic amar. Ca atare, se regãsea mai mult în aceastã laturã a romanului.
Momentul era unul aparte, ca la apariţia capodoperelor lui Rebreanu sau Camil Petrescu. Pentru o primã impresie de cititor, recenzia datã de Sorescu e bunã (‘titlu de cucutã’: ‘amar, spre sãlciu, ca fântânile din Bãrãgan’; ‘impresia de lãrgime, de densitate de fapte’; forţa personajelor feminine: ‘caţa frumoasã; Matilda şi ‘aceastã Culala’; ‘mare scriitor citadin’), cu poante hazlii (‘Apropierile sunt, evident, forţate …’); e, ca şi altele, o schiţã. De fapt, analiza e, pe unele laturi, rezonabil de aprofundatã, cu o înţelegere sinteticã pãtrunzãtoare: definind ‘miezul romanului’ ca pe ‘îndepãrtarea idealului în raport proporţional’ cu înaintarea avidã a lui Petrini. Cu alte cuvinte, romanul mirajului erotic, dar şi al dezamãgirii aspiraţiilor unui rural intelectualizat, cãruia aspiraţiile erotice îi vin ca şi hainele orãşeneşti. Narativ, romanul lui Preda e fluvial, iar universul creat dã ‘senzaţia de frescã’ fãrã ‘alternare de planuri’. ‘Farmecul unic al cãrţii’ provine din orchestrarea savantã de ‘izvoare diferite’ (poeziei erotice şi ‘tipurilor de la fundul societãţii’, li se adaugã satira, parodia, caricaturile).
Cum îi plãcea sã epateze cu resurse de bibliografie alternativã, Sorescu citeazã o maximã cinicã, misoginã a lui Traian Demetrescu.
Preda era ‘zidit de viu în timpul sãu’.

Întâmplarea a vrut ca Preda, ca şi Dostoievski, sã îşi încheie, brusc, viaţa la apogeul artei, fãrã estompare, fãrã declin; adicã, sã nu îşi ‘supravieţuiascã’, aşa cum se întâmplã adesea.

În preambulul recenziei unui volum de Simion, Sorescu are o severitate de bun simţ faţã de critica publicatã de colective, faţã de tratate.

Cele douã pagini despre ‘Dionis’, din ’76, cuprind imaginea ‘stropului de rouã’, ca icoanã a pluralitãţii psihice posibile.








Două reflecţii istorice ale lui Steinhardt




CPSF & Sf. Vasile & florilegiul, crestomaţia & ‘Dialogurile liturgice’, filigranul.

Simblurile religioase şi ‘simbolurile intelectuale’ ale criticii.

Despre pateu, îngheţatã, raţã.

Rãstãlmãcirea.

Vin., 3 & 10 & 160 & 30 & 20 & 138 mii, şi şase bonuri [raţã, budincã, îngheţatã, cafele, gelatinã & cafea & bilete & îngheţatã & ţigãri]. Vin. seara mai aveam 14 bonuri [1 & 3 & 1]. Joi, 138 & 226,9 & 79,6 mii [ţigãri & zacuscã, peşte, pâine, îngheţatã, cafele, cola & foietaje, cafele]. Marţi seara, 172 mii [ţigãri, cola]. [Estomparea. Sb. dim., cãpşuni, cireşe, usturoi, etc.. Dum., brânzã, castraveţi.]
Dum. dim., mai am 2 mil. [şi 17 mil., pe card]. Sb., 138 & 68,6 & 138 mii, şi patru bonuri [ţigãri II & smântânã, mãsline, îngheţatã, foietaje, flan, pâine, cafele, pateu, celofan & ţigãri I]. Dum., 34 & 138 & & 10 & 100 & 48,6 & 10 mii [îngheţate & ţigãri & cola & folii & ziarul & carnete … & castraveţi].

Absolutul şi relativul: interesul pentru culturã nu poate fi justificat, motivat de interesul pentru absolut, ci numai de acceptarea aprioricã a existenţei relativului, contingenţei, ‘neabsolutului’, ca sã îl pastişez pe Steinhardt. Ceea ce corespunde caracterului fragmentar al experienţei. Cultura e relativul, esenţa sa fiind una istoricã şi creatã. Cultura nu e momentul de absolut al umanului. Cultura trebuie înţeleasã pornind de la viaţã, de la mundan, de la experienţã. Neajunsurile cotidianului apar în manifestãrile obişnuite ale culturii.

Condiţia foiletonului critic contravine naturii eseisticii. Întâia presupune sã te pronunţi despre ce se nimereşte, aproape fãrã alegere, şi în virtutea unei expertize generale.

Sunt douã laturi distincte: meritele episoadelor, ca filme scurte, vlaga lor dramaticã apreciabilã, forţa; şi natura lor de parabole. Sunt ca episoadele din ‘Zona crepuscularã’ sau din serialul lui Bradbury, pe care le gustam aşa de mult în ’91-’92. Falsitatea opiniilor condescendente e evidentã din chiar formularea lor colţuroasã şi, adeseori, agramatã. (Cu nouã zile înainte, joi dim., reflectasem la farmecul serialelor: ‘Omul …’, ‘Rãzbunãtorii’, ‘Burke’, ‘Strada …’, ‘Shayne’, ‘Gunn’, şi la no., australianul.) Cu posibilitãţile filmelor acestora scurte, parabole, mã obişnuiserã, timpuriu, câteva seriale, ca ‘Zona crepuscularã’ şi serialul lui Bradbury: atât meritele dramatice ale formatului, puterea, cât şi semnificaţia, natura lor de parabolã.

Postoroncã. Grâul. Cosorul lui Moceanu. Cenzura, neverosimilul.
Gemul, 1 ½.

‘Emigrantul’ & ‘Uciderea Lui Iisus’, uitarea, simplitatea, filmul lui Menaul, ‘Killing Jesus’, produs de Ridley Scott, surprinzãtor de emoţionant; menţionarea ipotezei cã a patra Evanghelie e memorialul unui martor ocular. Chiar conjecturalul şi melodramatismul dãdeau impresia de simplitate; rolurile mai occidentale (Pilat şi Irod) aveau o volubilitate de telenovelã. Filmul are îndemânare, chiar în (prin) naivitatea şi melodramatismul ajustãrilor. E o ‘cãutare a Lui Iisus’, care menţioneazã apocrifele despre Biserica primarã, utilizând el însuşi conjecturi. Dramatismul e mai important decât acurateţea istoricã, iar portretul, Iisus în tradiţia lui Nietzsche sau M. Bulgakov, e intens emoţionant şi plauzibil. O intrigã sângeroasã despre un prooroc evreu.

Gnoseologia neştiinţificã, senzaţia şi certitudinea cunoaşterii.

Ideea de a povesti romane, nuvele, schiţe, filme, episoade.

O simplã enumerare de predilecţii şi aversiuni, ca aceea a criticului C., are întotdeauna ceva ponosit. E lipsitã de interes (iar fetişizarea aversiunilor, congelarea lor, e repugnantã).

E falsã afirmaţia cã existã, nu e adevãratã afirmaţia cã nu existã. Sunt valori de adevãr ale unei afirmaţii, nu judecãţi de existenţã apriorice.

Fumatul, episodul. Piesa.

Obiectivul iniţial: 100 pag./s..

Rabatul, mântuiala, cedarea, delãsarea, trişarea, demoralizarea.

Filozofic, Plehanov era un gen de Rozanov al materialismului.

Steinhardt credea cã esenţa istoriei naţionale se regãseşte în versurile eminesciene, sau în balade de inspiraţie sârbeascã. Însã aceea e romanţarea; obiectivitatea e mai venerabilã decât romanţarea, iar faptele, şi corelaţiile lor, sunt nu sacre ci, eventual, venerabile, când sunt creionate cu precizie, fãrã rabatul legendarului. Steinhardt dãdea impresia nu cã ar cunoaşte istoria româneascã, regãsind-o în transfigurãrile ei literare, ci cã o presupune, pornind de la acestea. Ideea însãşi a unei esenţe, ‘manifestate’, e foarte atacabilã, şi nefondatã. Interpretarea datã de Steinhardt istoriei româneşti e tocmai predania manualelor ceauşiste, şi un regres imens faţã de etnopsihologia lui Cantemir. Steinhardt dãdea impresia unui începãtor, neîndeajuns de receptiv faţã de ideile altora (citeazã titluri de folcloristicã, dar pare complet neinteresat de aspectele empirice, originile, circulaţia, etc.).

Infirmitatea moralã exasperantã, contracararea, reaua credinţã, negativismul. Cuvintele mari, gata pregãtite. Lozincile.
Cârpãceala, infirmitatea.

Ceea ce deosebeşte teoria rusului de alte teorii ale declinului e cã nu e o explicaţie, ci o denumire datã simptomelor; dar ce a determinat respectivele simptome? De ce ‘s-au sinucis’ romanii? Ea stabileşte numai cã Imperiul nu s-a prãbuşit brusc, prin factori externi; dar asta era ştiut, iar o explicaţie ca aceea a lui Gibbon cuprinde şi palierul concesiilor fãcute inamicului, intoxicarea latinilor cu veninul creştin; orice degradare lentã a unei culturi duce şi la degradarea spiritului cotidian, la anemierea acestuia, la regres. Ce i-a împins pe romani la suicid? Dar pe francezii din preajma celui de-al doilea rãzboi? Şubrezirea a avut nişte cauze. Preceptele creştine, inoculate romanilor, pot foarte bine sã aibã ca urmãri o simptomatologie a regresului ca aceea schiţatã de Steinhardt. Cum e determinatã paleta regresului? De unde se ştie cã nişte cauze nu sunt, în fond, simptome ele însele ale unei susceptibilizãri anterioare? De ce au decãzut statele greceşti? De ce e regresul, anomalia care trebuie explicatã? Inerţia firii umane pare o cauzã satisfãcãtoare. Tendinţa cãtre o entropie majorã a grupurilor umane pare mai în firea lucrurilor, decât apogeurile scânteietoare. Succesul e vremelnic, nu e o normã. Fenomenul naţional nu e un lingou, care rugineşte sau nu.

Falsitatea compasiunii, când reversul ei e sadismul. Hienã. Aviditatea cu care fetida adulmecã orice restrişte a altora, savurând-o compasiv.

Ocultarea minţii cu frazeologie, cu şabloane, cu declamaţii, cu tirade.

Steinhardt nu îşi amintea de precedentul de la 1870, şi de îndelungul declin al puterii militare a francezilor. Oamenii cautã sã zãboveascã, sã adaste în eleatism. Eleatismul dispenseazã de analizã, de rectificãri, de agerime.

Derizoriul, penibilul afectãrii; ceea ce demascã derizoriul trufiei, al închipuirii.
Dezgustul. A umili.

Dum. seara am scris de la 5 la 7, am cinat, şi la 8 ½ am decis sã schimb tricoul cu care venisem; cinasem pânã la 7 ½ (raţã cu mãsline, salatã de castraveţi, budincã de frişcã).
Şi n-aveam niciun ghes pentru otrepele de cititori.

Paler, Maiorescu, Michaux





‘Uşor cu pianul pe scãri’ cuprinde scrieri de criticã literarã de trei tipuri: unele sunt studii, analitice sau schiţate (Voiculescu, Michaux, D. R. Popescu, Paler, Dionisie, avangardiştii români interbelici, Macedonski), sau recenzii cu naturã de studii (Preda, Breban, Bogza, Maiorescu), altele sunt recenzii obişnuite (Lãncrãnjan, Eliade, E. Ionescu, Ş. Cioculescu), uneori cu ambiţia unei caracterizãri mai generale, iar altele, pagini de schiţe sau însemnãri (Eminescu, Bacovia), glose inspirate, succinte; ambiţia eseului, a sintezei critice, a perspectivei existã în toate. Câteva sunt pamflete (Grigurcu, Breban, E. Barbu), câteodatã net ambivalente (Breban), sau juste în esenţã (romanele barbiene, articolele lui Grigurcu, tabletele stelare ale lui Bogza). Reputaţiile zilei sunt girate (Preda, D. R. Popescu, Lãncrãnjan, chiar Breban), evaluate ambivalent (Stãnescu, Bogza), sau infirmate (E. Barbu). Obiectivitatea gustului e, în general, integrã, iar obiecţiile ridicate, plauzibile. Cu totul negativ, injust şi îndârjit e doar pamfletul despre Grigurcu. Pretutindeni, licãresc calambururile, umorul. Integral pozitive, neironice, sunt numai paginile despre Voiculescu, Michaux, Eminescu, Bacovia, Macedonski, acelea timpurii despre O. Henry (unde se simte osmoza dintre un umorist şi altul).
Dacã rechizitoriile împotriva ‘obsedantului deceniu’ sunt puse în cauzã (în studiul despre Paler), ipocrizia criticismului lor cu voie de la cenzurã nu era de naturã sã le absolve de contestare.
Mizeria moralã, verbalismul, ipocrizia şi teribilismul avangardei române nu sunt absolvite. Oportunismul politic, fronda strict verbalã şi convenabilã, abjurarea odioasã a libertãţii, laxitatea unor avangardişti sunt penalizate de Sorescu, de pe poziţia aceluiaşi revizionism esenţial socialist întâlnit şi la Lãncrãnjan, etc.; nici urmã de dizidenţã, e autocritica regimului, licitã. Cu alte cuvinte, ‘Oţet şi pâine’.
Subiectele eseurilor lui Sorescu sunt romane (Lãncrãnjan, D. R. Popescu, Preda, Breban, Paler), poezie, criticã literarã, eseuri (Eliade, Noica, Paler), filozofie, memorialisticã (Ş. Cioculescu), nuvele şi povestiri (Eminescu, O. Henry); nu şi dramaturgie. E semnificativ, probabil, cã nu s-a pronunţat despre dramaturgia altora.
Nu era omul reabilitãrilor literare (Magheru e semnalat şi analizat, nu … reabilitat).

Paginile despre Maiorescu nu mi s-au pãrut foarte convingãtoare; rolul de emblemã culturalã şi stindard, flamurã, al criticului e distinct de relaţia echitabilã între ridicolul mijloacelor lui umane, şi triumful social repurtat, înregistrat. Chestiunea mijloacelor şi rezultatelor lui literare, ambele modeste (cu toate cã deloc derizorii), e alta decât aceea a afirmãrii sociale. Literar, cultul lui Maiorescu pare nelalocul lui, referitor la veacul acela al lui Hasdeu şi Odobescu. Spiritual, Maiorescu nu era foarte diferit de ceilalţi exponenţi politico-ideologici ai junimismului (nu mã refer la autorii clasici, ci la inşi ca Pogor, etc.). Din nou, lui Iorga îi revine meritul de a fi surprins şi exprimat just aceastã comensurabilitate. Farmecul lui Maiorescu însuşi e acela, burghez, mundan şi cam mediocru, al junimismului, al însãşi atomsferei junimiste, în care s-a regãsit, printr-o corespondenţã fireascã.
Ca autor însã, cine era Maiorescu pe lângã Hasdeu sau Odobescu? Sau pe lângã Lovinescu şi Vianu?
Vremea lui Maiorescu era una necruţãtoare, şi spiritul public era deasemeni necruţãtor. Prin ceva, faptele duc cu gândul la luptele culturale spaniole. Transformarea, grãbitã, a lui Maiorescu în ‘sfântul spiritului public românesc’ e absurdã. În unele privinţe, Maiorescu avea bun simţ (salutar). Dar jurnalele lui aratã (numai) comensurabilitatea mijloacelor lui umane, cu profilul de ordinul al doilea al literaturii scrise de el. Încântarea lui Sorescu e explicabilã prin complementaritate. Sorescu era atât de neasemãnãtor lui Maiorescu, încât viaţa şi lumea acestuia îl fermecau. Dealtfel, observaţiile ironice nu lipsesc (puţinãtatea realizãrilor propriu-zis filozofice ale lui Maiorescu, rezumatã în ajungerea acestuia numai pânã la Herbart); alteori, Sorescu mimeazã familiaritatea cu domenii care probabil îi erau complet necunoscute (hegelianismul presupus, meritele logicii maioresciene). Însã demonstraţia criticã a lui Sorescu (puterea adictivã a jurnalului şi scrisorilor discutate) nu convinge.

La Bârlad am citit douã eseuri ale lui Sorescu, şi începutul celui despre Michaux.

Pentru mai tinerii care au cunoscut mai ales senilitatea locvace a lui Paler, devenit lacheu al unui trust de presã odios, eseul din ’83 al lui Sorescu aratã un alt unghi, şi poate sã reabiliteze literatura anterioarã histrionismului rampant al amurgului. Sorescu a scris despre memorialele de turist, primul roman şi eseurile lui Paler. Literatura lui Paler e înţeleasã ca dominatã de ‘spectrul acestei spaime, mereu crescânde’ (a luptãtorului neimun); dar Paler e numit nu ‘mangustã neimunã’, ci ‘termitã’ distructivã. Turistul Paler îi aminteşte de însemnãrile lui Mitrea din Rãşinari (vizitator şi etnograf al Mexicului, la 1866-1867); însemnãrile pierdute ale medicului evocat îşi au pandantul în manuscrisele pierdute de Paler, când îşi pregãtea debutul literar.
Cine consultã mãcar literatura criticã despre Paler ştie cã memorialele turistice ale acestuia sunt foarte diferite, nesubsumabile unei formule literare unice.
Romanul, ‘Viaţa …’, e ‘o carte abstractã (…), alb detaşatã şi crâncen fantasticã’ (descriere destul de contradictorie, iar rezumatul scris de Sorescu dã impresia de febrilitate), ‘mic tratat de filozofie scepticã’, ‘un edificiu (…) geometric, alb, însingurat’; din paginile lui Sorescu, ‘Viaţa pe un peron’ apare ca un antiroman, mai mult decât o parabolã, şi e înscris în ‘universul literaturii existenţialiste’ (care e şi genealogia asumatã de Paler).
‘Nimicul de aici colcãie de viaţã, de simboluri, semne, cifruri’. Ceea ce sugereazã altceva decât ‘detaşarea albã’ şi abstracţionismul. Îi e reproşatã ‘risipa de artã’. Cu simţ artistic, Sorescu observã şi citeazã paginile onirice, visele (‘au ceva vechi, arhetipal’), autenticitatea oniricului la Paler.
De la roman, Sorescu trece la ‘o suitã de microeseuri’, ‘monologuri tos’. Dar remarca nu grandilocvenţa sentenţioasã şi pedantã a lui Paler, afectarea, ifosele, ci ‘tonul reţinut, minat de un scepticism apãsãtor’, contrariul a ceea ce am fi putut crede. În aceeaşi ordine, existã insinuarea de epigonism, poate de pastişã (‘Lumea ca labirint’, Camus), prin complimente perfide.
Sorescu trece în revistã mai multe eseuri ale lui Paler, începând cu ‘Despre Platon, cu gândul la Lorca’ (sub pavãza antifascismului), şi continuând cu cele despre Don Quijote, Hanibal biruitorul, Nero, Bruno, ‘Un tren spre Weimar’. Observãm bizareria formulei ‘tribunal de execuţie’, din titlul unui eseu. E mereu prezent alibiul antifascismului, anticatolicismului, antinazismului (Lorca, Bruno, colaboraţioniştii). Conjecturile istorice ca acelea despre Hanibal, biruitorul, sau Nero, ţin de divertisment, şi nu depãşesc nivelul isteţimii, al unei ingeniozitãţi de cafenea. Paler a încercat reinterpretãri ale unor figuri istorice, situaţii, epoci, cu resurse culturale şi intelectuale medii. Preocupãri similare aveau câţiva dintre iberizanţii francezi, dar la alt nivel literar.
Scepticul fãgãrãşan reprezintã ipostaza balcanicã, în ceauşism, a retorismului eseiştilor spanioli, cu ambiţia de a fi un Malraux autohton. Prin câte ceva, inclusiv conjectura istoricã, Paler aminteşte de francezii iberizanţi (Malraux, Camus, Montherlant). Parabolele lui sunt baroce, onirice. Reprezentativã pentru Paler este ‘utopia altitudinii’.
Pentru cine cunoaşte paginile lui Sorescu despre D. R. Popescu, Lãncrãnjan, Preda, Breban, e evident cã romanul lui Paler, şi literatura lui în ansamblu, nu sunt supraevaluate. Autorului nu îi sunt atribuite merite închipuite; aprecierea lui Sorescu e rezonabilã, moderatã. Sorescu recurge, ca de obicei, şi la ghionturile piezişe (‘risipã de artã’, ‘termitã care macinã piramide’, ‘excesul de rigoare şi aglomerarea de simboluri’).

Eseul despre Maiorescu e scris cu o voioşie ironicã: ‘mie îmi place şi acest Maiorescu’ (desemnat ca Phoenix-ul culturii româneşti). Sunt evocate târnãcoapele dejismului.
Aceste pagini despre Maiorescu sunt din ’80 (aşadar anterioare celor despre Paler); Sorescu hotãrãşte sã îi placã faptica sc. XIX. Maiorescu ‘e numai ochi, inimã şi creier’. Activitatea lui reprezintã ‘sinteza tendinţelor critice, rãscolite de generaţia paşoptistã’. Ca şi în alte eseuri din volum (despre Eminescu, etc.), Sorescu gãseşte imagini vii şi îmbietoare (‘ca izvoarele pe prundul înceţoşat, rândurile încã energice …’), într-o evocare concisã a senectuţii maioresciene.
Rãdulescu Pogoneanu, editorul primelor trei volume de ‘Însemnãri zilnice’ (’37, ’39, ’43), unul din oficianţii cultului lui Maiorescu, e citat.
Voioşia eseului face întrucâtva suspecte enunţurile despre ‘chipul moral unic’ al lui Maiorescu; e amintitã ‘problema pretinsului hegelianism al lui Maiorescu’. Sunt menţionate lecturile lui Maiorescu: Jean Paul, Molière, Borel, Fornasari, Chasles. Interesante îi par lui Sorescu şi idila ambiţiosului Maiorescu, care ‘se credea urât’, cu viitoarea lui primã soţie, apoi recãsãtorirea ‘cu Ana Rosetti, sora soţiei lui Negruzzi’.

Sorescu se apropie de zonele sulfuroase ale ‘lirismului de facturã magicã’, prin poemele lui Michaux, cu ‘aerul lor înţelept-enigmatic’, ca ‘venite din moarte’. Eseul despre Michaux urmeazã ideea celor ‘cel puţin trei straturi masive de poezie: stratul fantastic, halucinant şi cel magic’ şi, în general, distincţiile (ca între ‘luciul prozaismului’ şi ‘abisul de lirism’).
Câteodatã, Sorescu bâiguie cu pedanterie, cvasicaragialesc: originalitatea care ‘pare «fãcutã»’ arta care ‘e originalã pentru cã e comunã’, etc..
Sorescu distinge pojghiţa prozaismului şi ‘abisul de lirism’. Pentru a da impresia fantasticului la care se gândeşte, rezumã ‘o nuvelã a lui Papini, scrisã excepţional’.
Întãrâtat de obiecţiile aduse poeziei lui Michaux, Sorescu afirmã cã ‘inadecvarea la subiect’ ‘e o boalã cronicã a criticii’. Criticul trebuie sã înţeleagã axiomatica autorului analizat; şi anume, trebuie sã porneascã nu de la programul, ci de la realitatea eficientã a operei, de la realizarea esteticã, de la funcţionarea acesteia.
Dar aceşti termeni, chiar conştientizaţi de critic, pot fi totuşi negaţi, contestaţi; principiile unei arte nu conving prin faptul simplu cã existã. (Şi bãnuim cã Sorescu se gândea mai mult la principiile subconştiente, neenunţate, implicite, nu la teorii vehiculate de autor; nu la ceea ce se vrea cutare autor, ci la ceea ce e, chiar fãrã sã o ştie.) Iar perceperea frumuseţii nu e o chestiune de conştientizare a unor principii. Sorescu are dreptate când crede cã nu existã principii indiscutabile, absolute, ci e posibilã o sensibilitate alternativã. Dar tot e nevoie ca aceastã sensibilitate sã aibã rezultate eficiente, coerente, ca atare excursul sensibilitãţii receptoare e fãrã termen aprioric. Nu se poate decide aprioric ce, în care mod va percepe cineva. (Cum nu existã nici vreun standard ideal.) Elasticitatea individualã e nestandardizabilã. Obtuzitãţii nu trebuie sã îi ia locul capitularea, ca în modernitatea care, cu un singur gest, canonizeazã hãţişurile expresivitãţii anarhiste. (Relativismul moderniştilor a zãdãrnicit critica, lipsind-o de criterii, şi de însuşi actul evaluator.)

La Stendhal existã şi brelocurile (beylismul, memorialele, fetişurile, bigudiurile, epitaful), dar şi creaţia obiectivã, izvorârea naturalã de viaţã, încântarea care învioreazã, dezmorţeşte şi reabiliteazã; Stendhal se încredea în fetişuri, mantre, incantaţii, ca şi Montherlant. Creaţia neagã toate acestea. Prezenţa viului literar dezminte cantonarea în mantre. Latura afectatã a lui Stendhal e beylismul, aşa cum la Proust existã recuzita clasicismului şcolar pedant.
Stendhal e convingãtor nu când înregistreazã, dar când creazã. Stendhal se încredea în ambele. Citite din perspectiva romanelor, scrierile celelalte se întregesc cu un eu profund şi pãtrunzãtor. Romanele, creaţia obiectivã dau farmec şi însãilãrilor autobiografice, etc..


Importanţa noutãţii ţine de sociologia lecturii, şi de psihologia percepţiei, iar mãrturiile trebuie analizate, nu luate ca atare. ‘Interesul pentru noutate’ ţine de resorturi neestetice, sau care pot fi neestetice. Dar fiinţa ştie mai mult decât conştientizeazã. Ce înseamnã cã ‘interesul rezida nu în carte, ci în noutatea ei’? Existã dublul aspect, ‘reiterarea nemonotonã’, adicã similarul îndeajuns de diferit, ceva care seamãnã, fãrã sã copieze, iar publicul nu vrea nici revoluţii, nici monotonie, nici sã fie nevoit sã îşi ajusteze înţelegerea, dar nici sã reciteascã; aşa sunt şi episoadele telenovelelor, dincolo de secvenţa dramaticã: similarul nemonoton, continuãrile ‘Muschetarilor’, etc., şi o certã superficialitate şi lipsã de subtilitate e incontestabilã în aceastã comoditate şi placiditate a amuzamentului. Copilul vrea surpriza, urmatã de recognoscibilul absolut (jucãria, basmul, benzile desenate, cântecele). E stabilitatea ritualului, cu eleatismul iniţial; adultul devine mai elastic, şi vrea similarul, nu identicul, preferã identicului, similarul. E parcursul de la eleatismul copilãriei, care ignorã monotonia bucuriei, la integrarea experienţei. Abia subtilitatea va gãsi diferenţa în identic, inexistenţa identicului absolut, noutatea relativã, însã perpetuã, a aceluiaşi. Josephine Tey reproba, fãrã o subtilitate aparte, inerţia şi placiditatea publicului, mintea neunitarã a acestuia, care travesteşte repetarea în noutate. Intelectual, adultul mediu e un copil plictisit, un copil care a aflat plictiseala, fãrã a aprofunda forţa noutãţii reale. Îi trebuie noutatea relativã a stimulului, ignorând atât descoperirea noului în ceea ce e deja cunoscut, cât şi aspiraţia noului absolut. Publicul nu vrea nici şocurile avangardei, nici descoperirea activã a noului, ci îi trebuie numai stimuli relativ noi, pe jumãtate noi, parţial noi. E noutatea convenitã, sau surogatul de noutate.
E diferenţa foarte sesizabilã dintre foiletonul ca suspans (Dumas, Sue, Dickens), şi foiletonul episodic, foiletonul ca pretext (‘Rocambole’, foiletoanele franceze antebelice, ‘Dox’), trecerea de la dramatism, la episodic.


Cineva încuviinţa renunţarea lui Lovinescu la a mai scrie un volum despre literatura dramaticã; mie mi se pare nemotivatã, de vreme ce era epoca lui Zamfirescu, Blaga, Camil P., Sebastian, Ciprian, un timp nu tocmai vitreg pentru dramaturgie, şi nimic de naturã sã o situeze la subsolul istoriografiei literare. Dezamãgirea lui Lovinescu (dealtfel, nu o judecatã spontanã, ci o rãzgândire, pe parcurs) e nemotivatã. Pe de altã parte, Goga, Arghezi, Rebreanu, Lovinescu, Mihãescu au scris teatru; pare plauzibil ca dramaturgia lui Iorga sã aibã şi izbânzi.


Existã un sens în care Noica a continuat verbalismul antimaiorescienilor, Nae Ionescu şi Blaga. Asemãnarea sau înrudirea cu Heidegger sau Vulcãnescu e mai puţin importantã, chiar dacã a aprofundat filozofia stilului naţional, a românitãţii, a mioriticului; stilul filozofic al lui Noica provine din verbalismul antimaiorescienilor, cu investigarea unei realitãţi verbale, secunde, de noţiuni disjunse, de lozinci.
Aşa încât Noica a ajuns la rãstãlmãciri dibace ale culturii; Sorescu îi aprecia interpretãrile la tragedia elenã. Simţ literar bineînţeles cã avea (Liiceanu, Cioran au dreptate); Paleologu, ambivalent, îl atacã pe douã planuri (receptivitatea şi stilul).
Ceea ce e într-adevãr valabil în etnopsihologia scrisã de Noica (în travestiul filozofiei culturii) provine de la Blaga sau Vulcãnescu.

Însemnãrile şi vinietele izvodite sârguincios de Ciocârlie mi se par dezamãgitoare, descalificante şi înrudite cu imbecilitatea, mai ales acelea autodepreciative (S. Marcus şi neînţelegerea matematicii, mutismul elevului Ciocârlie, franceza apretatã şi declinul românei literare, etc.). Au lipsa de farmec a lucrurilor oţioase. Par un ‘Brulard’ oţios şi lãbãrţat, însãilat, mãlãieţ. Pe cine surprinde cã bãtrânul Ciocârlie (amintind de mãrturisirea lui Valéry) nu înţelege matematica? Neghiobia prozaicã şi crasã a gloselor la Montherlant e supralicitatã de poante nepricepute, şi greşit explicate. Vulgaritatea abruptã a minţii şi a expresiei submineazã interesul acestor peroraţii diareice, pretins amuzante. Narcisismul e dintre cele mai mãlãieţe şi nãtânge. Ţoiu era ceva mai interesant, şi mai adunat, la nevoie mai enigmatic şi chiar profund. Ciocârlie pare mai mult din liga lui Nedelcovici.
Prozaismul acestor însãilãri anoste, de o banalitate descurajantã, e absurd.




Vineri, despre Gimpel, ‘ciuguliri’, ‘ciupeli’.
Joi seara, despre I. Teodoreanu, Minulescu, Bucuţa; Iorgulescu (Dumitrescu, Istrati, Buzura). Gherasim L. & Trost. Georgescu. P. Constantinescu despre ‘Otilia’ (verosimilul, psihologia). Esenţialul: Kelsey, ‘Voica’, Georgescu, Iorgulescu, Minulescu, Bucuţa, Gimpel, ‘ciuguleli’.
Mi. seara, despre ‘Voica’, Georgescu, Kelsey.
Jurnalul.

Vineri seara, ciorbã de pui, ostropel de raţã, budincã de cãpşuni, tãiţei cu lapte.
Cafele, alimentul, budinci. Mâncarea.

Marţi & azi.

Inefabilul & ed. & aer & meschinãria & foietaje, îngheţatã. Ed..

Scepticul fãgãrãşan, ‘îmbãtat de Antichitate’, deriva retoricã şi histrionicã, declinul, cu accentuarea racilelor preexistente (dar mai puţin dezagreabile la o vârstã mai tânãrã. Afectarea, tonul neconvingãtor al referinţelor culturale.

Remarcile lui P. Constantinescu despre umanitatea balcanicã a prozelor lui M. Caragiale sunt false, lucru semnalat tocmai de diversitatea tradiţiei menţionate: ‘balcanicii’ enumeraţi sunt reuniţi nu de o esteticã comunã (dimpotrivã), ci de evocarea unei aceleiaşi lumi, de alegerea unor termeni sociali similari. Aşa se face cã, de la o anumitã distanţã, Filimon, Ghica şi M. Caragiale par (îndeajuns de) asemãnãtori, în virtutea substratului mundan al literaturii lor. Ei au, cu toţii, gustul unei anumite societãţi balcanice. La fel se poate întâmpla şi cu autorii ruşi: ‘seamãnã’, nu în virtutea esteticilor lor; ei par sã semene, deoarece se referã la o aceeaşi lume, nu pentru cã artele lor ar fi asemãnãtoare (nu sunt). E în joc altceva, termenii sociali. Dar accentul lui M. Caragiale e tocmai cel dat de înrudirea lui cu decadenţii francezi, tratarea specificã a lumii evocate. La Ghica, (poate pãrea cã) e aceeaşi lume, dar privitã altfel. ‘Eroii’ lumii scrisorilor lui Ghica nu au nimic comun cu Craii; idealul sãu uman enunţat e cu totul diferit de al lui M. Caragiale.
(La M. Caragiale nu e loc, nici vreme pentru Bãlcescu, Alexandrescu, Kiselev, Câmpineanu, etc., iar chefliii scrisorilor sunt înfãţişati altminteri decât Craii. M. Caragiale nu exprima simpatia mundanã, ironicã şi condescendentã pentru virtute, pe care putuse sã o încerce Ghica.)
Barbu vedea asemãnarea dintre M. Caragiale şi Ghica; dar o vedea şi pe aceea dintre M. Caragiale şi … Bucuţa, sau dintre M. Caragiale şi Dostoievski, sau dintre M. Caragiale şi Proust. Îşi denumea şi definea greşit sentimentele. (E remarcabil cã în ceea ce ştim despre gusturile literare ale lui Barbu nu existã tocmai genealogia indicatã de chiar M. Caragiale: Balzac, Barbey, Lorrain, prozatorii decadenţi.)
Mai departe, M. Caragiale îşi şarja şi supralicita intens înclinaţiile lumeşti; Ghica sau Filimon, dimpotrivã, apãrând ca dascãli ai virtuţii. E o lume, da, o aceeaşi lume balcanicã: dar cât de diferit privitã şi reprezentatã!

Mi-a plãcut ceea ce am citit atât despre romanele, cât şi despre critica lui Georgescu (şi despre ‘Voica’, Minulescu, I. Teodoreanu, Istrati, Gimpel, şi ‘ciugulirile’); reevaluarea, reabilitarea romanelor a survenit rapid dupã indiferenţa iniţialã.

Aceeaşi impresie o am şi eu: cã Noica a fost ‘prea inteligent’, comparat cu maiorescienii, prea rapid în impresiile intelectuale, pânã la senzaţia de gratuitate, de superflu, datã de prestidigitaţiile lui, sofisticã asumatã, cu obtuzitãţi colţuroase, provenite din cerbicie. Era, şi în sensul lui Chartier, ‘prea inteligent’ (v. ceea ce credea despre elevi, despre naturile filozofice, însã şi ceea ce i-a declarat, cândva, fostului elev Maurois).

Ieri, vin., privind ogoarele însorite.
Porumbul şi sfecla roşie, volbura, mazãrea.

Azi l-am vãzut pe moş Brumaru, recunoscându-l dupã plete; ascuţit, transpirat, nervos.

Ieri, vin., 150 & 18 & 160 & 99 & 183 mii, 2,3 mil., şi douã bonuri [ţigãri II, chibrituri & îngheţate, foietaje, jeleuri, flan & bilet & ed. & foietaje & ţigãri, cola].
Sb., 183 & 98 & 2 mii, şi 2,79 mil. [ţigãri, cola & cafele, icetea, îngheţate, foietaje & ed.].
Dum., douã bonuri [micii].
Dum. dim., mai aveam 7 & 1,61 mil. [din cele 10 & 4,4 mil., de vin.].

Impresia de vacuitate datã de prestidigitaţiile lui Noica, de superflu, de virtuozitate formalã, de extrinsecitate a metafizicului (iar bastionul logicii e, de fapt, coerent ales). Logica lui Maiorescu însemna raţionalism, nu sofisticã, dialecticã formalã.

‘Din nemuncã’, ‘nemunciţi’.

La piaţã, cireşe, roşii, vişine, mãrar, pâine (40 mii, 50 mii, 30 & 60 mii, 10 mii, 12 mii).

Ieri, vin., 10 mil. seara, 4,4 mil. dim.. Din 17 mil. pe card, 2,6 mil., 4,4 mil., 10 mil..

E. Barbu, Sorescu, D. R. Popescu, Neagu.
Azi, sb., am vãzut jurnalul lui Iacoban.

Sb. seara, despre deputaţi, activişti, Iacoban, Ştefanache, Pardãu, Sbanţu, frumuseţea soţiei acestuia.

Despre 1907, literaturã, represalii, rãzeşi, corvoadã, şerbi, sclavagismul autohton.

Relaţia cinemaului cu inefabilul existenţei, cu încântarea.

Despre gemuri. Nucul.

Nominalismul meu tresare, când citesc cã întregul ar fi altceva decât suma pãrţilor; întregul nu poate fi mai important decât oricare din pãrţi, deoarece nu ştim despre întreg mai mult decât ştim despre pãrţile lui. Estomparea nu înseamnã generalizare; amalgamarea e derobarea minţii, nu sintezã. Ştim despre întreg, atât cât ştim despre pãrţi, iar acestea nu sunt gândite în funcţie de întreg, ci în funcţie de relaţiile lor mutuale. Întregul e o sumã de relaţii, dacã vrem sã ni-l reprezentãm ca pe ceva distinct, în mod nemecanicist. Existã un mecanicism al holismului, când e rãstãlmãcitã natura întregului. Ceea ce aduce nou întregul e suma relaţiilor; însumarea pãrţilor apare ca relaţii. Existã pãrţile, şi relaţiile lor mutuale; e o chestiune de cunoaştere. Cunoaşterea întregului înseamnã sesizarea relaţiilor (‘relativismul’, în sensul simmelian). Aceastã cunoaştere nu are un termen aprioric, o ştachetã extrinsecã. E o cunoaştere istoricã, temporalã. Resortul amalgamãrii e simplismul. Generalizarea poate fi un expedient.

Când a fost recomandatã întoarcerea la Kant, Maiorescu a ajuns numai pânã la Herbart, glumea Sorescu.

Grandilocvenţa nu înseamnã asumare; puţinul care e suficient. Dolorismul e caricaturizarea ideii Crucii. Peroraţia doloristã, expierea compulsivã, etc., sunt rãstãlmãciri. Esenţa e, cum o arãta Ratzinger, tranzitivitatea. ‘Mai mult’ înseamnã mai puţin. Supralicitarea e absurdã. Exagerarea nu e un merit. ‘Mintea deşteptatã’ nu e aceea amorţitã de lozinci sau mantre.

Orã, aer & fumat & ed., citit …, cinema, postãri & Teleajen.

Împovãrarea suplimentarã e numai semnul farizeismului, surplusul. La Steinhardt nici nu era dolorism, ci experienţa traumaticã a rãsfãţatului.

Un autor de cãutat mai degrabã în romanele lui. Tonul eseurilor e convenţional, ipocrit, didactic, moralizator, cu poveţe. Nu avea firea unui eseist. Era, în schimb, un liric în prozã, şi a publicat mai multe poeme în prozã. Genealogia revendicatã e o matcã a inspiraţiei.

Severitatea meschinã.

Zile petrecute citind nuvele (Lãncrãnjan), poezie (Sorescu, Teleor, Paler), proze (Peltz, Teleor, Bart, Vlahuţã), dramaturgie (Sorescu), eseuri (Lãncrãnjan), literaturã de divertisment (Theodor Constantin); romane, culegeri, plachete.

O fiinţã greoaie şi obtuzã.

Un film britanic de capã şi spadã, din ’88, cu Reed, L. Anthony, M. York, Grant; York era regele, L. Anthony şi Grant, cuplul, iar Reed, cãpetenia persecutorilor.

Dum., despre Oradea, Grigurcu, E. Simion, Sorescu, Lãncrãnjan, Pãunescu ca reporter; D. R. Popescu, Breban, Sãraru, Buzura. Rãposaţii (E. Simion, Neagu).