Iorga îşi începe cursul de istorie sinteticã a literaturii româneşti cu un atac împotriva rimelor lui Alecsandri, citând şi ‘critica foarte asprã’ a lui Mérimée.
Ilustrãrile (de ex., o scrisoare boiereascã munteanã, de pe la începutul sc. XVII) sunt satisfãcãtoare. Cursurile sunt dinamice şi presupun, într-adevãr, cunoaşterea preliminarã a culturii europene. Uneori, Iorga revine asupra unor ipoteze anterioare proprii, retuşeazã. Substratul e o inteligenţã obiectivã imensã.
Criticile lui nu sunt niciodatã exerciţii de virtuozitate polemicã, nu sunt ludice, ca la E. Ionescu sau Papini. Iorga deopotrivã înţelegea, pricepea, şi credea, avea convingerea celor enunţate. Acest om nu a fost un prestidigitator.
Iorga începe cu folclorul: doinã, baladã, poezia obiceiurilor, paremiologie; dar neagã creativitatea popularã pentru poezia epicã (care se cuvenea sã fie mai net distinsã de aceea festivã şi de cântecele de chef; însã ideea e cã o parte a poeziei le revine lãutarilor, şi aici cred cã o diagramã a obârşiilor poeziei trebuia precizatã: pãstori, lãutari, sate) şi proverbe. O menţionare a ipotezelor despre formarea limbii române ar fi fost binevenitã. Deoarece porneşte de la obârşiile diferitelor forme ale poeziei anonime, Iorga încearcã sã facã taxonomia din mers.
Ipoteza lui filologicã era cã traducerile biblice din ‘Codicele voroneţian’ şi cele douã Psaltiri provin din Maramureş, de la începutul sc. XV, de pe vremea lui Sigismund al Ungariei, fiind, aşadar, anterioare cu un veac misivei de la 1521. E o teorie care nu ştiu dacã a rezistat. Poate cã explicaţia datãrii uzuale nici nu e geograficã, dar socialã: limba pe care o scriau nişte clerici, maramureşeni sau nu, putea diferi de aceea a unui orãşean, cred cã e important contextul redactãrii, atitudinea literarã (firesc diferitã pentru o scrisoare, şi pentru nişte traduceri biblice de origine monasticã).
Al doilea curs, despre ‘subiectele strãine’ primordiale, are pagini foarte bune despre Scripturã, imaginându-şi cum şi ce ar fi citit un medieval din ea, şi cu ce sentimente; dând şi o idee despre frumuseţea inefabilã şi interesul literar-moral ale acesteia (rãzboaie, erotism, lirism, ). Sunt pagini despre istoria cititului la noi, a cititorilor.
E o lucrare de gândire, nu de fapte. Sunt multe interpretãri, teorii, conjecturi, idei.
Altundeva, o bunã reabilitare a elocvenţei educate: evocând-i pe Petru Rareş şi pe boierii lui Radu Şerban, la care gãsea tonalitatea biblicã, Iorga e la antipodul lui Chesterton (care, şi el, era la antipodul lui Claudel); existã exclamaţii care sunt nu retorice, ci demne de împrejurãri, impresionante fiindcã se potrivesc. Viaţa sufleteascã a acelor oameni, voievozi şi boieri români, era, ca a englezilor, biblicã.
În al treilea curs, Iorga oferã un contraexemplu pentru ‘faza a treia a oricãrei literaturi’: Delavrancea a scris ‘o dramã occidentalã despre Ştefan cel Mare’, ‘o dramã foarte interesantã ca formã’. Cultivarea subiectelor naţionale e necesarã pentru obţinerea stilului naţional; lucru la care Delavrancea, potrivit lui Iorga, nu ajunsese. (Dar ceea ce susţine de fapt Iorga e cã subiectul lui Delavrancea e naţional numai în mod formal, sau nu e îndeajuns de naţional, din cauze obiective: lipsa culturii istorice, a cunoştinţelor.) Trãsãturile naţionale trec din subiecte, în stil. Iar ceea ce îi poate fi reproşat sãmãnãtorismului e nu limitarea, ci ratarea, falsitatea, rebuturile, artificialitatea. Sãmãnãtorismului nu i-a fost reproşat autohtonismul pur şi simplu, aşadar limitarea, cantonarea, ci falsitatea. Iorga nu pretindea imagini ale vieţii naţionale, ci o anume imagine, idilic-naturalistã, a acesteia. Erijându-se sau nu în pedagog naţional, Iorga propunea o formã de dirijism literar.
Întâia lucrare de inspiraţie româneascã sunt ‘Învãţãturile lui Neagoe Basarab’; ca şi în precizãrile despre proverbe şi basme, Iorga se întemeia mult pe conjecturi şi fler, inclusiv atunci când competenţa superioarã a preopinenţilor, specialişti, era vãditã. (Ceea ce nu îi pune în discuţie meritele de medievist, bizantinolog, istoric literar, descoperitor şi editor de documente.) Capitolul de etichetã aflat în posesia lui Petru Şchiopul demonstreazã cã în lucrarea din sc. XVII a fost antologatã şi aceastã parte, nu cã manualul atribuit lui Neagoe chiar exista pe atunci. Tot ceea ce îi e specific sc. XVI probabil cã provine într-adevãr de atunci; dar ansamblul, întregul, trebuie sã fie tardiv, alcãtuit cu o intenţie arhaizantã. Iorga cautã un autor tipic; dar dacã nu e cazul? E aici un cerc vicios: deoarece compilatorul din sc. XVII nu corespunde imaginii noastre despre monahul obişnuit din sc. XVII, e evident cã nici nu era de atunci …. Ceea ce are sonoritatea sc. XVI, provine, cel mai probabil, de atunci; dar compilaţia e ulterioarã. Iar cuprinsul teologic tot nu e explicat. Iorga presupunea cã ştim suficient despre sc. XVII şi ceea ce se putea face atunci. Dar dacã nu ştim destul? În alt registru, Iorga aprecia cã poveţele de curaj, etc., adresate unui vlãstar voievodal din sc. XVI sunt valabile şi pentru românii de la 1930.
Se interesa de literatura spontanã, ca elocvenţã.
Ideea e cã, de la cursul al treilea, suntem în sc. XVII. De la datarea controversatã a ‘Învãţãturilor …’, Iorga trece la literatura generatã de evenimentele din vremea lui Mihai: cronicile, baladele, poemele strãine, o inscripţie tombalã, cele douã memorii ale voievodului cãtre împãrat, şi vedem cã Iorga gusta aceste scrieri vechi.
La cuprinsul principal, teologic, al ‘Învãţãturilor …’, Iorga nu se referã. Exista o tradiţie popularã a lui Neagoe în sc. XVII; existau date referitoare la familia lui, exista un prestigiu politic al lui Basarab (despre care nu ştim cã e Neagoe, dar nu ştim nici cã nu e), revendicat ca înaintaş, exista priceperea de a alcãtui threne, şi încã de la sfârşitul sc. XVI e atestat un manual de etichetã pentru voievozi, slavon. Cã avem de-a face cu o operã neobişnuitã, e cert; dar dacã se porneşte de la un tablou al sc. XVII fãrã aceastã operã, integrarea ei în trãsãturile veacului nu se va mai putea face. Iar determinismul strict postulat de Iorga nu serveşte o epocã de culturã relativ înaintatã (pe care el preferã sã o priveascã drept o vreme de tranziţie, intermediarã).
Ca teorie a culturii, Iorga accentua rolul elitelor, şi al culturii scrise (balade, proverbe, cãrţi populare). Ceea ce continuã sã fie citit sau vehiculat de popor nu îşi are obârşia la el.
Existã, în conjecturile lui Iorga, o formã de determinism şi istoricism care nu regãseşte decât ceea ce a pus mai înainte, circular, o formã de apriorism. Ceea ce contrazice tendinţa vremii, aşa cum o intuim din ceea ce cunoaştem, nu poate sã existe.
În al patrulea curs, Iorga trece în revistã cazania recomandatã de munteni, cronograful lui Moxa, traducerile rãzleţe din Scripturã şi alte opere religioase. Curentul popular al sc. XVII e ilustrat de Cazania lui Varlaam, psalmii lui Dosoftei, scrisorile lui Gheorghe Ştefan. Cu alte cuvinte, în cultura scrisã pãtrunde o anumitã spontaneitate, o dezmorţire, o brizã de firesc. La uzurpatorul lui Vasile nu mai place elocvenţa voievozilor predenţi, ci umorul; sunt alte vremuri, iar spontaneitatea, exprimându-se, nereprimatã, nefiind deplasatã, evolueazã.
În acelaşi curs despre Scripturã sunt prezentate personalitãţile renascentiste: Movilã, Nãsturel, Ureche (analiza descrierii luptei de la Baia), traducerile pravilelor, Herodot tradus în Moldova.
În cursul al cincilea, Iorga se referã la Costin, N. Ureche, relaţiile cu polonezii, italienii, macedonenii, grecii, la iatrofilozofi, tot ceea ce era de naturã sã dezmorţeascã sau sã suscite individualismul, şi izbuteşte mereu sã dea o idee despre vastitatea subiectului acestor cursuri. Costin îi apãrea ca mai mãrginit decât G. Ureche, şi de o matrice literarã inferioarã (polonezã, nu latinã). Scurta analizã a latinitãţii stilului şi a minţii lui Ureche, din cursul precedent, e una din cele mai savuroase pagini de criticã ale noastre. Era o lume complexã, adesea subtilã, despre care ştim mult mai puţine decât s-ar cuveni.
Ureche are o trãsãturã clasicã, iar Costin, una pronunţat barocã. Individualiştii sc. XVII sunt Costin şi Cantacuzino; ei sunt, totodatã, întâii noştri erudiţi (iar Cantacuzino, primul savant al nostru). Individualismul lor e unul de naturã intelectualã, pentru Cantacuzino (originalitatea lui ştiinţificã, prevestind-o pe a lui Heliade), literar-temperamentalã, moralã, pentru Costin. Însã cred cã M. Costin îl întrecuse pe Ureche nu doar prin erudiţie, ci şi prin perspectivã.
Cursul al şaselea trece la cronicarii munteni şi moldoveni; Iorga aratã cã istoriografia Moldovei beneficiase de o culturã slavonã superioarã.
Pentru Iorga, Costin nu a avut nici nivelul ştiinţific al lui Cantacuzino, nici spiritul latin al lui Ureche. Din generaţiile anterioare, intelectualitatea renascentistã a lui Movilã rãmâne destul de neelucidatã: e numai afirmatã, postulatã, dar nu şi argumentatã. Ce fãcuse din Movilã un renascentist?
Subiectul cursului al şaselea e o asortare ciudatã, şi întrucâtva artificialã: cronicarii munteni minori, Neculce, Popescu, Greceanu, Cantemir, N. Costin, , ocazie pentru o bunã caracterizare a lui Brâncoveanu, plus observaţii despre aplanarea, placiditatea vieţii intelectuale în timpul lui Ludovic al XIV-lea, neutralitatea programaticã. În Franţa absolutistã nu mai era vremea pentru polemici înverşunate (dar e îndoielnic dacã iniţiativa monarhului e rãspunzãtoare pentru placiditatea de formã şi materie a întregii culturi a epocii).
Greceanu nu e deloc un memorialist, iar ivirea unor erudiţi ca Greceanu însuşi şi ca N. Costin merita analizatã. Apare, cu ei, o erudiţie autohtonã. Nu e doar şcoalã, educaţie, ci erudiţie, competenţã, şi ambiţie. Dar în acest curs insolitul ivirii lor nu l-a reţinut pe Iorga.
Cronicile vremii aveau naturi diverse: de clasã (Ureche), de familie (Costin), de partid (Popescu), de curte (Greceanu). Iorga subliniazã noutatea apariţiei partidelor, şi douã lucruri importante despre Neculce: experienţa lui ruseascã, şi situarea corectã a legendelor (simţul critic).
Avantajul obârşiei duble a culturii slavone din Moldova ar putea explica şi faptul cã iniţiativele neologistice apar numai în Muntenia.
Iorga pare sã admitã cã dacã N. Costin nu e un scriitor mare în cronicã, e în traducere. Cronica îi displãcea lui Iorga, însã traducerea lucrãrii spaniolului, nu. (Iorga nu lãsa ca simpatiile resimţite sã rezulte doar, ci şi sã dicteze; începea prin a simpatiza, sau a antipatiza, o laturã.) Înclinaţia atribuitã de Iorga lui N. Costin, de a vrea sã aibã ultimul cuvânt în orice privinţã o regãsim şi la Iorga însuşi. Şi el avea aerul de a completa lucrãrile specialiştilor; Iorga a citit, editat şi popularizat literaturã veche, dar nu a fãcut studii speciale, şi refuza sã ţinã cont de concluziile celor care fãcuserã.
Unii cronicari nu aleg, ci ajung sã scrie despre prezentul lor, de unde intonaţia memorialisticã. Invers, întâii cronicari (Ureche, Cantacuzino) vroiau sã aducã relatarea pânã în prezentul lor.
Iorga apreciazã cã gândirea lui Ureche (şi M. Costin), fatalistã, deterministã, cu absenţa rãspunderii umane, e a unui renascentist. Mã întreb dacã istoricii renascentişti scriau aşa. Eu cred cã e mai degrabã o gândire medievalã. Nu cred cã existã, la cronicarii moldoveni, fatalismul antic al renascentiştilor. Ceea ce lipseşte sunt motivaţiile individuale, psihologicul, curiozitatea moralã, latura de moralist şi de psiholog a istoricului.
Cursul al şaptelea e despre declinul, regresul culturii franceze [1], fanarioţi, eclipsa cronicilor muntene, cronicile lui Amiras, Mustea, Canta, C. Caragea, I. Kogãlniceanu, despre Hrisant Notara (devenit patriarh al Ierusalimului, corespondent al lui C. Cantacuzino, N. Mavrocordat), ‘Genealogia Cantacuzinilor’ a lui Mihai Cantacuzino (ulterior, general la ruşi).
Ajunşi aici, realizãm cã Iorga nu se va referi la Milescu şi la Antim (care e menţionat pentru moartea lui, ca exemplu de silnicie fanariotã).
În sc. XVIII, regresul literaturii seculare e dublat de progresul celei religioase: apare interesul pentru teologie, preocupare monasticã dar, pentru început, nu mãnãstireascã; şi, mai ales, apare, în creuzetul traducerilor monastice, stilul prozei literare, fraza modernã, inspiratã de originalele greceşti.
‘[…] se poate, iarãşi, întâmpla sã se gãseascã în forma religioasã, pe care fãrã dreptate o despreţuim, sforţãrile cele mai mari cãtre înţelegerea însãşi a spiritului uman.’
Simpatia lui Iorga se îndreaptã cãtre elitã (voievozi şi boieri), şi ideologia lui naţionalã, ca sãmãnãtorism sau ca viziune istoricã, e o formã de paternalism; simţea pentru popor o emoţie paternalistã.
Cursul lui Iorga e o istorie a dinamicilor culturale; curs de istoric şi de scriitor, receptiv la evoluţia stilului, etc..
Cursul al optulea prezintã ţãrile române dupã primul rãzboi ruso-turc, fanarioţii iluminişti, Ipsilanti şi Grigore Ghica (ambii, ucişi de turci), oaspeţi ca Raicevich şi Sulzer, ‘duhul franţozesc’, ştiam pledoaria lui Iorga pentru meritele fanarioţilor, care au avut domnii reformiste, în tonul vremii. Iorga a scris mult pentru reabilitarea fanarioţilor şi situarea lor în contextul nu numai european, ci eurasiatic. Mi-am amintit de aprecierile lui Zévaco despre imaginea popularã a unor regi francezi, iar lui Iorga nu i se pãrea cã Ipsilanti ar fi sub nivelul comparaţiei cu Brâncoveanu.
Iorga observã la Xenopol exagerarea rolului ofiţerilor ruşi din vremea rãzboaielor cu turcii.
Veacul al XVIII-lea a devenit o ‘culturã uitatã’ repede.
Înrâurirea francezã e mai importantã, însã, în Moldova, care menţine legãtura cu Polonia, decât în Muntenia, care se turcizeazã. Reprezentativi pentru aceastã turcizare sunt Dumitrachi Stolnicul, Ienãchiţã Vãcãrescu (‘cunoştea limba italianã şi vorbea perfect greceşte, turceşte’, a devenit ginerele lui Nicolae Caragea, l-a întâlnit pe Iosif al II-lea la Braşov, a scris ‘Istoria împãraţilor otomani’, care e o prelucrare, ‘în acelaşi spirit greoi turcesc’, a izvoarelor otomane, adresatã românilor, şi o gramaticã, servea imperialismul turcesc, ‘sufleteşte face parte integrantã din împãrãţia otomanã’), imperialismul turcesc al lui Alexandru Ipsilanti, cu teoria împãrãţiei unice; iar cursul lui Iorga continuã cu bibliotecile franceze din Moldova, ‘neaşteptatul cãlugãr Amfilohie, episcop de Hotin’, Conachi, Beldiman, Şcoala ardeleanã (integratã în mişcarea ştiinţificã ungarã a vremii), Budai-Deleanu, Asachi,
Pe Iorga, versurile lui Conachi îl indignau aşa cum l-ar fi indignat pe Carlyle. Dar nu cred cã Lovinescu le-ar fi discutat cu mai multã simpatie, şi ambilor trebuie sã le fi pãrut oţioase (Iorga e doar un moment din istoria receptãrii, dar desconsiderarea a fost îndelungatã); Ibrãileanu e unicul destul de asiatic încât sã le fi putut aprecia.
Analizând declinul istoriografiei româneşti apare vãdit cã întâietatea primilor cronicari nu e numai cronologicã: nu sunt atât de importanţi, fiindcã sunt primii, sau fiindcã ar fi unicii; urmaşii lor îngãduie comparaţia. (Dintre munteni, Iorga se interesa mai mult de primii, cei care i-au precedat pe Cantacuzino şi Popescu, decât de Greceanu.) În racursi, Ureche, Neculce apar încã o datã drept mari spirite, şi nu simpli iniţiatori. Lor le-au urmat relativ numeroşi cronicari, pe care comparaţia îi descalificã. Avem cu cine face comparaţia, care e concludentã.
Erudiţii ardeleni îi apar lui Iorga îmbâcsiţi, iar ştiinţa lor, ternã.
Discutã cu severitate ‘Ţiganiada’: ‘legendã nu prea inspiratã, […] partea istoricã nu prea cu haz, expunere de la o bucatã de vreme plictisitoare, incidente care nu dovedesc o mare imaginaţie’. Ceea ce place e ‘strofa zeilor’.
Asachi, ‘un pictor foarte distins, un desenator de merit’, ‘un litograf maestru’, îi plãcea; pagina despre neoclasicismul italian şi influenţa lui Alfieri e antologicã.
Cursul al nouãlea începe cu trãsãturile indigene, cu etnopsihologia; pe scurt, Iorga aprecia cã folclorul, cronicarii şi primii noştri savanţi sunt lipsiţi de ferocitate, de duritate (care ar fi un atavism, un reziduu trac), iar poporul are o laturã de scepticism senin, umorul autohton e gluma scepticã, lipsa convingerii, neinvestirea completã într-o convingere (Iorga tocmai îl prezentase pe furibundul, îndârjitul Şincai). Aceastã reprezentare cvasiştiinţificã a poporului ca o entitate colectivã definibilã printr-o sumã de însuşiri are dezavantaje.
Cursul se referã la Lazãr [2], Heliade (versurile, gramatica, proza lui), care e comparat cu Creangã (asemãnare) şi Asachi (contrast), C. Negruzzi (anti-romantismul povestirilor, ‘un Negruzzi cu totul altul decât acela pe care îl cunoaştem îndeobşte’), fabulele lui Alexandrescu (‘un ascuţit spirit de ironie ţãrãneascã, şi chiar mahalageascã’), Codru Drãguşanu.
Heliade apare contradictoriu, cu ţinuta popularã şi mania grandorii, ifosele profetice, cu bunul simţ şi himerele culturale. Ironia lui poate sã fie târgovişteanã, de curte, dar uneori e batjocurã, insultã, iar alteori, afectare romanticã. Temperamentul acesta caustic infirmã bonomia scepticã şi prevenitoare indigenã. Prin asociere, Iorga afirmã şi despre Creangã cã era un târgoveţ, ins plebeu.
Gustul literar al lui Iorga era foarte necruţãtor; îngãduitor, concesiv e numai cu persoanele, nu cu operele lor. Evalua persoanele, caracterele, altfel decât operele, nu le amalgama; judecata lui esteticã nu şovãie.
‘Eliad reprezintã pe deplin acel curent indigen de care vorbeam’.
Alineatele despre fabulele lui Alexandrescu sunt memorabile.
Iorga fulmineazã împotriva ‘deşãnţatei ortografii fanteziste de felul lui Cipariu’, ‘gheaţa artificialã a acestei forme rãspingãtoare’.
Cursul al zecelea e despre influenţa romantismului francez: aportul istoricului scade, descreşte, pe mãsurã ce Iorga trece la critica sociologicã. Aceşti autori erau influenţaţi nu de o şcoalã literarã, înţeleasã ca un monolit, ci de unul, sau de mai mulţi scriitori. Identificãm romantismul francez cu o anume idee de lirism (Lamartine, Hugo, Musset, Vigny), iar alteori cu o extravaganţã goticã, cu bizareria. Câteodatã, cu idealizarea, cu idealismul literar, sau cu idilicul. Nu rareori, cu negativitatea şi maleza. În toate planurile însã, avântul romantic a fost trãit ca o emancipare, ca descãtuşarea de reguli. În aceastã accepţie, romantismul a fost o vârstã, o vârstã istoricã, o vreme, un gest, nu o esenţã imuabilã, aprioricã.
La C. Negruzzi, Mérimée, Beyle, Balzac, Barbey, Gobineau e vorba tot de romantism, dar unul antiretoric, nebombastic, negrandilocvent (ca şi la Byron); ceea ce lipseşte la ei, din romantism, e inflaţia, supralicitarea, retorismul.
Cursul dezvãluie complexitatea literarã a lui Alexandrescu, Costachi Negruzzi (de la alexandrinii ‘Aprodului …’, la ‘Ode şi balade’), şi urmeazã cu pensionul lui Vaillant, pagini de istoria învãţãmântului care nu sunt foarte interesante (deoarece sunt generale), Alecsandri, Bolintineanu (arendaşul literaturii române, rãsfãţatul lumii Bucureştilor, ‘un Alecsandri de clasa a treia’, deşi mai inteligent decât Alecsandri, dar şi mai neşcolit, ‘acest Parny al literaturii poetice româneşti’); ultimii doi autori reprezintã ‘imitarea incapabilã de a asimila mãcar’. Cãtre finalul cursului, Iorga afirmã cã pe Kogãlniceanu vremea lui ‘nu l-a înţeles şi nu l-a încurajat, nici în politicã, nici în literaturã’.
Kogãlniceanu a scris ‘nuvele istorice foarte frumoase, care pot sta alãturi de nuvelele lui Negruzzi’.
Pãtrunderea învãţãmântului francez nu înseamnã şi aceea a romantismului.
Cursul lui Iorga invitã ‘dincolo de pragul laudelor literare oficiale ca şi al cercetãrilor migãloase în jurul operelor care nu le meritã’. Severitatea e prezentã adesea în cursurile acestea (N. Costin, Conachi, erudiţii ardeleni, romanticii paşoptişti), dar abia revizionismul lui Cãlinescu a adus o îndreptare şi o atitudine rezonabilã faţã de aceşti autori vitregiţi. Iorga însuşi se arãtase în stare sã laude proza lui Heliade-dar nu şi pe a romanticilor ulteriori. Proza acestora, analizatã de Vianu, e de naturã sã le fi putut asigura o reabilitare literarã asemãnãtoare. Însã Iorga gusta numai proza colericã a lui Heliade. Când vroia, ştia sã cruţe pe cineva, subliniind meritele; iar când nu dorea, ştia sã omitã şi meritele existente.
Pe mãsurã ce se apropie de vremea sa, România modernã, de dupã 1820, interesul lui Iorga devine mai polemic, şi mai puţin afectuos sau dispus la îngãduinţã. Cursul al unsprezecelea, despre întoarcerea fondului indigen, se referã la Baronzi, calendare, teatrul popular, Dimitrescu, Jipescu (‘Opincarii’), fabuliştii basarabeni (Donici, Sârbu), şi o datã sosiţi la Maiorescu şi Junimea, ne dãm seama cã în aceste cursuri nu va fi vorba niciodatã despre literatura lui Golescu, Pann, Filimon, Bãlcescu, Ghica, Hasdeu, cum nu fusese nici de aceea a lui Milescu sau a lui Antim. Despre comediile lui Alecsandri nu e niciun cuvânt. Sunt absenţe, omisiuni care nedumeresc (curentul indigen al lui Pann, Filimon, Ghica). Nu mã aşteptasem sã regãsesc aici fiecare nume menţionat cândva de Eminescu, dar câteva omisiuni sunt inexplicabile.
Iorga avea o neaşteptatã simpatie, nelipsitã de ironie, pentru atmosfera ‘Junimii’, deoarece era occidentalã (dar reabilitând fondul indigen), antiteoreticã şi nefanariotã. Sunt prezentaţi oamenii de la ‘Junimea’, a cãror literaturã e subsumatã naturalismului, aşadar inspiraţiei realiste: Gane (unele povestiri, traducerea din Dante), Slavici (didacticismul şi inspiraţia maghiarã), Creangã (a cãrui reputaţie a fost creatã de ‘grupul poporanist’ şi de ‘acei filoromâni filologi’, ca Urban Jarnik), apoi cursul trece la Ispirescu (‘un fel de Creangã din Bucureşti’, deservit de ‘limbajul de gazetã’), Zamfirescu, care ia elemente de existenţã naţionalã ‘din experienţa lui trecãtoare’. Aprecierea lui Iorga pentru ceea ce scriau junimiştii e moderatã.
Cursul despre Eminescu începe prin a ridiculiza dirijismul cultural şi pretenţiile judecãtoreşti, apoi înfãţişeazã diversitatea junimiştilor şi a literaturii lor, formarea lui Eminescu, vârstele lui, sunt amintiţi Lenau, Vigny, ‘Letopiseţele’, vremea nuvelisticii istorice (Negruzzi, Kogãlniceanu, Odobescu), Hasdeu, spiritul nou al studenţilor vienezi (Vasile Bumbac, ‘autorul unei adevãrate epopei a întemeierii Moldovei’, Pãun, Slavici, Xenopol, ‘care era înainte de toate un teoretician, a cãrui operã principalã nu este «Istoria românilor», cu toatã valoarea ei, ci teoria filozoficã a istoriei’, ‘filozoful obiectiv, sufletul îndreptat cãtre analizã’). Iorga nu dã şi o analizã a operei, care îi apare mai degrabã sugestivã, decât realizatã. În ansamblu, cursul e interesant, foarte informativ, dar nu prea bun, şi cu totul insuficient referitor la operã. Eminescu apare ca reprezentativ pentru tendinţa studenţilor şcoliţi la Viena.
Vasile Bumbac şi Pãun sunt daţi ca autori de versuri eminesciene.
Cursul al treisprezecelea e despre gâlceava lui Hasdeu cu junimiştii, sunt menţionaţi, acid, Ionescu Gion şi Şãineanu, dar accentul e pe anecdotele culturale, şi, pentru mine, mai multã analizã ar fi fost preferabilã remarcilor despre petrecerile ruseşti. Cursul continuã cu alte direcţii literare din ultimul sfert al sc. XIX: începând cu Caragiale, Vlahuţã, Delavrancea, ‘mişcarea nouã, care nu a putut sã alcãtuiascã un bloc’, ascensiunea funcţionarilor.
‘Trebuie sã fi cunoscut cineva Ploieştii de acum vreo patruzeci de ani, ca sã-l înţeleagã într-adevãr pe Caragiale, şi sã vadã cât de mult este legatã orice literaturã, nu de o normã abstractã, ci de ceva real şi omenesc pe care trebuie sã-l cunoşti.’
Iorga avea ideea mutabilitãţii basmelor: ‘nu existã o poveste, ci existã mai mulţi povestitori’. Paginile despre Delavrancea sunt bune: grânarii, basmele, proza acestuia în general, nu şi teatrul, pe care eruditul îl detesta intens. Şezãtorile de mahala, milogul şi stafia de pe scena teatrului lui Delavrancea sunt de un umor nemãsurat. Şi aşa e Iorga: când e bun, e nemãsurat de bun.
Necesitatea criticii biografice e menţionatã frecvent: la Eminescu, Caragiale, Delavrancea.
Iorga observã dezabuzarea şi cinismul ardelenilor din generaţia lui Goga, ‘caragializaţi’, foarte acasã în Bucureşti, convinşi cã ‘viaţa e un lucru care trebuie sã fie profitabil, în grabã, aceluia care se cufundã într-însa’, lipsiţi de caracter. Citite la 85 de ani dupã ce le-a rostit Iorga, aprecierile despre Coşbuc sunt stupefiante: poezia lui nu e ‘o poezie de circulaţie generalã româneascã’, Coşbuc nu are imitatori deoarece ‘şi fondul şi forma sunt prea complicate, cer prea multã muncã’, etc.. Ultimul curs înfãţişeazã câteva generalitãţi despre autorii de la ‘Sãmãnãtorul’ (absolvenţi de liceu, cititori ai lui Bourget): Iosif, Gârleanu, Sadoveanu, Brãtescu; însã tonul lui Iorga, care a devenit, treptat, tot mai aspru, ia aici intonaţia pledoariei, etc.. Niciun cuvânt despre poporanismul rival. Menţioneazã deriva revistei: ‘Sãmãnãtorul a pierdut direcţia de la început’. Ultimul autor amintit e Agârbiceanu. Dar tonul de moralizare face şi mai evidentã incompetenţa şi evazivitatea finalului.
Pe mãsurã ce alura de cozerie devine tot mai francã, sunt omise discuţii istorice ale începuturilor poeziei epice, romanului, teatrului. Sunt multe aprecieri severe (Conachi, Şcoala ardeleanã, poeţii romantici, chiar Creangã), Iorga nu idealiza literatura naţionalã, critica irosirea de eforturi filologice pentru operele care nu o meritã, şi nu pãrea sã admitã un pluralism veritabil al aprecierilor estetice, simpatia lui e adresatã mai ales oamenilor. Iorga numea atitudinea romanţioasã, sentimentalã, idealizarea, ‘romantism’ (idealizarea arhaicului, etnografia de cabinet), fãrã niciun motiv.
Cursul e remarcabil şi prin absenţa iluziilor patriotice, a minciunilor pioase, a idealizãrilor.
‘Suntem un popor mehenghiu.’
NOTE:
[1] Atribuit de Iorga apetitului nemãsurat pentru ştiinţe, în care s-ar fi investit spiritele cele mai creatoare, monopolizate de tendinţa ştiinţificã a vremii. Dar nu e adevãrat, în sc. XVIII s-a scris multã literaturã, de cãtre cine se nimerea.
[2] Ca elev al lui Lazãr, Poteca e numai menţionat.
