‘Evantaiul …’ lui Lubitsch mi—a dat o idee (de subiecte) pentru scurte eseuri eliadeşti—glosarea a ceva din universul unei opere—compasiunea lui Wilde ajunge sã arate ca sentimentalitate în formatul comediei melodramatice—ecranizarea lui Lubitsch are câteva lucruri uimitor de frumoase, ca plastica unor compoziţii, delicateţea sentimentului oniric al scenei din parc, la petrecerea aniversarã—de o fantezie înaripatã, asociatã cu o artisticitate evidentã—dar toate pãrând cumva placate pe ceea ce a mai rãmas din piesa wildeanã odatã despuiatã de dialog—sentimentalitatea, afectarea, exhibarea de sentimente generoase, vulgaritatea ‘piscului de sacrificiu matern’. Fãrã dialoguri, redusã la intrigã, comedia

apare de o vulgaritate stridentã, o piesã bulevardierã. Dacã forţa teatrului lui Wilde sunt dialogurile, atunci, lipsit de dialog, nu rãmâne din el decât zaţul unei sentimentalitãţo afectate. Artisticitatea lui Lubitsch nu ajunge decât sã placheze aceastã tiradã emoţionalã gãunoasã, cãreia, spoind—o astfel, îi rãmâne extrinsecã, nu o serveşte, n—o preschimbã sau transfigureazã, neputând camufla neajunsul de idei artistice al scheletului intrigii; aşa încât, ecranizarea aceasta nu mi se pare aşa de mulţumitoare. Ideile ei, nu puţine, sunt pur cinematografice—ceea ce nu e un merit neînsemnat, nu dramatice. Teatral, rãmâne numai sentimentalismul bulevardier cel mai cras, cel mai gãunos; convingãtor rezolvatã cinematografic, ca artã a plasticii silenţioase, nemulţumeşte ca formã teatralã. Un mare regizor, deservit, aici, de scenariu—pe care—l orneazã, fãrã a—l transfigura.

Chiar şi dupã cinci luni, noua interfaţã Blogger rãmâne incapabilã de ceea ce Wordpress, IMDb, forumurile, etc., ba pânã şi propriul sistem de comentarii Blogger pot—sã menţinã formatarea originalã a unui text (încã nu am încercat Typepad, Over—blog, Dreamwidth, Canalblog; Facebook, Live Journal pãstreazã formatarea—nu ratatineazã textul, nu—l implodeazã, nu—l storc—cu alte cuvinte, nu ştiu nicio altã platformã cu aceastã enormã deficienţã); prin urmare, voi posta aici—cel puţin pânã când noua interfaţã nu îi va mai fi inferioarã, în aceastã privinţã, aceleia vechi. E paradoxal şi exasperant cã sistemul de comentarii respectã în continuare formatarea textului postat, pe când interfaţa de postãri transformã textul într—un terci, tratându—l de parcã ar fi un singur rând—fãrã alineate, paragrafe, spaţii, etc.. E ceva ce nu numai forumurile, dar chiar şi comentariile Blogger ştiu cum sã facã—noua interfaţã, nu—nici la cinci luni de când a fost lansatã!

Conversez despre ecologie şi filozofia culturii cu Dr. H., aici.

Sylva Koscina

Sylva Koscina, n. 1933, + 1994.

Cel mai bun, sau aparte rol al Sylvei ar putea fi acela al acrobatei dintr—o capodoperã a onirismului, ‘Judex’. Dezamãgeşte şi consterneazã faptul cã enciclopedii electronice din reţea repetã legenda scornitã de impresari despre originea greco—polonezã a Sylvei; femeia era croatã, din pãrinţi croaţi (kitschul impresarial o vroia drept actriţã italianã, nãscutã în Croaţia, dintr—o familie greco—polonezã). Era croatã; uneori, se întâmplã sã i—o prefer pe mai frumoasa Beba

. Voga, moderatã dealtfel, a Sylvei sau a Bebãi ilustreazã valul hedonist al anilor ’60, complementul Vaticanului II—şi vremelnicia, efemeritatea de la sine înţeleasã, a oricãrei frumuseţi.

Bloggerul devenind, pentru moment, inutilizabil, postez aici.

Devenitã clacã anostã de prãpãstioşi, la cheremul panicilor imbecile de teleevanghelist, ortodoxia îşi trãdeazã vocaţia teologicã de proclamare a eshatologiei realizate, a eshatonului present; cantonatã în prestidigitaţiile penibile ale prezicãtorilor monastici, ortodoxia—româneascã, rusã, greceascã, sârbã, etc.—prosperã din vehicularea, descalificantã, de gogoriţe, optând pentru un apocaliptism bont, înceţoşat şi nãclãit, senil. Mai mult sau mai puţin încet, ortodoxia devine cartelul prezicãtorilor şi monumentul anacronic al credulitãţii neavenite—zelul senil, şi formulã generalã a unei atitudini senile, refractare, grosier—obtuze.
Ortodoxia sc. XXI a schimbat, în multe locuri, sensibilitatea eshatologicã, sapienţialitatea eshatologiei realizate şi dinamice, gustate deja în dinamica istoriei, în apocaliptism posomorât, panicã senilã, vigilenţã prãpãstioasã şi dârdâieli irelevante.
Sociologic, deplasarea aceasta de accent traduce scãderea nivelului cultural şi uman al mediului monastic, din care provin de obicei aceste trâmbiţe prãpãstioase. Vulgaritatea şi ipocrizia aferente nu—s mai onorabile ca ale teleevangheliştilor americani aşa de bagatelizaţi; apocaliptismul acesta rãsãritean îşi are, dealtfel, proorocii şi canonul lui de autoritãţi religioase, scriitorii religioşi predilecţi, tot ceea ce poate întãrâta panica, posomorârea, aferarea prãpãstioasã, gesticulaţia, oţãrârea, înverşunarea rizibilã dar virulentã.
Ortodoxia nu mai vesteşte, în multe locuri, eshatologia realizatã—ci Apocalipsul expresionist. Iar dacã stupiditatea descalificã aceste elucubraţii monahale, virulenţa şi pornirea le fac redutabile. Nu poate fi subestimatã influenţa pe care o au—sau le pot avea—asupra sufletelor, a cãror credulitate o speculeazã.

Unii prooroci laici, sau neofiţi ai neoapocaliptismului ortodox, hiliasm postmodern, milenarism rizibil, veleitar, aratã, însã, un zel al instalãrii tihnite în veac, care nu e de naturã sã ne linişteascã în privinţa sinceritãţii sau a … transparenţei lor. Nu aratã a heralzi înfricoşaţi ai Apocalipsei.

Psihologia laicilor hiliaşti. Masca milenaristã

Psihologia laicilor hiliaşti. Masca milenaristã



Cunoscând slãbiciunile omeneşti, mã mirã dârzenia cu care proorocii laici ai Apocalipsei ştiu sã reziste—exemplar, aş spune—tentaţiei delãsãrii, ispitei dezinteresãrii de cele pãmânteşti; dupã cât sunt de zoriţi la agonisit, e uimitoare dibãcia cu care—au ştiut sã înfrângã pornirea umanã de a abandona, din cauza certitudinii sfârşitului iminent, toate cele pãmânteşti. Nici pomenealã de aşa ceva la ucenicii laici ai stareţilor hiliaşti; ba, dimpotrivã, parcã spre a îi face în ciudã naturii umane descurajabile, o eficienţã aparte în gestionarea celor vremelnice.
Certitudinea cã cele de pe urmã s—au apropiat, cum ne asigurã stareţii, nu îi duce deloc pe ucenicii lor laici la delãsare, cum ne—am aştepta; or, eu vãd în asta proba unei admirabile luciditãţii, care îi cãlãuzeşte sã cârmeascã printre ispitele şi neînţelegerile vremurilor de pe urmã—pe care, nu e aşa, le trãim.
Te—ai aştepta sã locuiascã în colibe, prin munţi; cei mai mulţi, nu.
Îşi dreg vocea pentru a fulmina împotriva consumismului; dar austeritatea şi—o administreazã cu destulã largheţe.
Creştinii vigilenţi de azi sunt mai maturi duhovniceşte decât cei de acum douã milenii; aceia sucombau tentaţiei delãsãrii, neglijau toate. Nu şi cei de azi.
Inculturã, aroganţã, ipocrizie, mãrginire, credulitate şi duplicitate, ingredientele atitudinii hiliaste postmoderne sunt numeroase. E un micromediu în care pot fi, cu rândul, prooroci, dascãli, îndrumãtori, cenzori cu strãşnicie, etc., pe când certitudinea Apocalipsului le mortificã, manifest, înclinaţiile terestre.
Esenţialul e, la ei, acela instituţional, canonizat de claca apocalipticã.
Milenarismul ca mascã rãspunde celui mai deplorabil narcisism duhovnicesc. Ieremiada anti—modernã dã, de obicei, mãsura ignoranţei crase—şi ingenue. Indignarea virtuoasã rãmâne pomada, balsamul şi cicatrizantul cel mai apreciat.

Tot hiliasmul acesta, stãreţesc şi laic, e o aiurealã—şi o cacialma. Le dã unor imbecili aferaţi iluzia vieţii morale—a încleştãrii în care—şi riscã viaţa, etc., la adãpost de realitate. Aptitudinea pentru isterizare nu spune nimic bun despre temperamentul lor.
Originea culturalã a neomilenarismului ortodox sunt fricile şi aversiunile anti—moderne ale monahilor de extracţie preponderent ruralã. Dezechilibrul moral, descumpãnirea s—au tradus în enunţuri de un reacţionarism strepezit, visceral şi resentimentar. Contactul minţii rurale needucate în niciun fel—nici în cele rurale, nici în cele citadine—a dat, în atingere cu cultura religioasã monasticã, acest rezultat dizgraţios şi detestabil. Neavând ce spune, ţin sã spunã şi ei ceva—sã fie dascãli—şi, mai ales, sã moralizeze. Dezinteresul lor faţã de temele, subiectele şi tropii monahismului tradiţional e consternant. Nimic, la ei, nu îi aminteşte pe marii sfãtuitori creştini—sfinţi, monahi, autori.

Am mai menţionat elucubraţiile lui Ghiu din postfaţa la ‘Un roman sentimental’; uneori, umorul involuntar al acestui pelerin al Absolutului e irezistibil, şi binevenit—ca atunci când spune cã natura literaturii lui Robbe—Grillet e ‘discret deviantã’! Antologicã e şi convingerea lui Ghiu, trecut la analizã, cã plan şi liniar sunt sinonime.
Eroizarea scriitorului discutat e stupidã—‘creatorul […] mult detestatului Nou Roman’!
Paradoxul e cã tocmai Ghiu, perorând despre ‘splendoarea’ diurnã şi ‘normalitatea inevitabilã’ a dorinţelor exhibate de octogenar (dezmembrãri, mutilãri, asasinate, etc.), a puroiului celui mai fetid, sã fie cel care încearcã emascularea acestui coşmar feroce—‘mutarea’ lui, rãstãlmãcirea, dezarmarea, neutralizarea, edulcorarea, domesticirea, darea drept ceva plauzibil. Indigestã ieremiadã, cu clişee foucauldiene, despre decãderea prezentului, postfaţa lui Ghiu, însãilare exclamaţii surescitate, e minatã de aporii; dus de beţia de cuvinte, într—o pastişã foucauldianã nereuşitã, greoaie şi cãznitã, Ghiu uitã cã nici în sc. XVIII literatura libertinã n—avea o respectabilitate azi retrasã.
Adjectivul ‘chirurgic’, scornit, probabil, de Bogdan Ghiu, e foarte disonant.

Însã Ghiu, devine repede evident, pare sã nu fi înţeles nimic despre ‘Un roman sentimental’—nici chiar datele cele mai elementare. Ghiu nu pare sã bãnuiascã niciun moment cã ‘idilismul’ fantasmei e sardonic, cã are licãrirea demenţei, a sfruntãrii, cruzimii şi ticãloşiei.
Repet cã mutilãrile şi crimele nu sunt idilice, idilicul antic definea nu doar o dicţie—aici, oricum sardonicã; iar erotismul pervers e reprezentat nu numai în acest roman al autorului.
Fantasmele sunt, probabil, guvernate de legi de fier, falsa lor spontaneitate monocordã e predeterminatã, fiind la antipodul gestului liniar cu atributele de suveranitate şi deschidere pe care le prsupune Ghiu. Fantasma e reglatã strict de legitãţi psihice dinafara ei, şi funcţioneazã întrucât se menţine, neabãtut, în ele; fantasma nu e libertate, ci expresie necesarã. Existã o instanţã suveranã exerioarã a literaturii plane, nepremeditate, inventate pe parcurs, a naraţiunii liniare—abisurile psihice suverane.
Ar fi nedrept sã nu semnalãm cã existã, în postfaţa aceasta, idei interesante, nu multe. Ghiu recomandã ‘extraordinarele pagini’ onirice despre ‘geopolitica sclaviei sexuale’, globalizarea prin trafic de femei; crede cã romanul e organizat de descriere şi fabulare, de ‘onirismul funciar’ reprimat, refulat.
Însã Ghiu neglijeazã literatura existentã, în favoarea unor abstracţiuni—sau, mai rãu, a unor sloganuri. Tocmai ingenuitatea proclamatã, revendicatã, îi lipseşte; iar în absenţa ei, cum sã te bucuri de existent? Aşa apare fierea abstracţiunilor, a lozincilor literare. Condiţiile schiţate de Ghiu pentru actul literar ar putea fi îndeplinite mai bine, mai puţin artificial, şi sunt, de cãtre literatura de gen, cea autenticã, directã, nu aceea pastişatã.
Cred cã ‘Un roman sentimental’ a fost şi un gest publicitar.

HODOLOGIE. Un Foucault de berãrie, Ghiu se referã la poetica fabulãrii, ca motor literar—prilej pentru a scorni termenul de ‘literare’ (substantiv), şi a edicta teribilisme; pare un soi de Piţu fãrã umor, un Piţu melancolic.
Ceea ce spune despre recuperarea materialitãţii putea fi mai bine frazat, stilul lui Ghiu e vâscos şi inform; o minte boantã, tocitã şi mai mult de recursul la poncife.
La un moment dat, Bogdan Ghiu ne destãinuie, suspinând, cã aspirã sã scrie ‘Împotriva poveştii’ (i.e., naraţiunii). Cum sunt unul dintre puţinii care, pe urmele lui Gracq şi Simon, nu ‘sar descrierile’, ci le savurez, aştept cu interes teza revoluţionarã a foucauldianului încrâncenat.
Altfel, acesta schiţeazã o panoramã apocalipticã şi prãpãstioasã a literaturii de azi, de care e radical dezamãgit.
Aşa cum am sugerat, Ghiu ilustreazã critica exclamativã. E puţin.

Regãsim la Ralea varietatea prozei neficţionale întâlnitã la Eliade, care era cu peste un deceniu mai tânãr; cu deosebirea cã, dacã eseistica lui Ralea e de o fineţe indiscutabil superioarã, şi poate inegalabilã, scrierile ştiinţifice sunt mai banale, mai oarecare—şi, într—un fel, ocazionale. Când aveam 20 de ani, am citit scrierile de sociologie şi de psihologie ale lui Ralea; prezentând agerimea ştiutã, ele nu sunt, totuşi, de nivelul articolelor şi studiilor ştiinţifice româneşti ale lui Eliade.
Trecând în revistã scrisul eseistic şi gazetãria româneşti interbelice—Sebastian, Gherea, Cãlinescu—întâlnim la Camil P. o altã gamã diversã de modalitãţi eseistice, cu toate cã diversã în alt sens decât la din nou semnificativ mai tânãrul nostru Eliade. Acesta din urmã era—dealtfel ca şi Ralea şi Camil P.—conştient de valoarea gazetãriei lor, pe care o reunea în culegerile ştiute, şi aşa avem câteva volume de eseuri de chiar mâna autorului.

Erudiţia e numele, mai pretenţios, pe care tânãrul Eliade înţelegea sã îl acorde cunoaşterii, obiective şi cuprinzãtoare; cãci la Eliade, ca şi la Hasdeu, Iorga, Cãlinescu, Dumézil, Foucault, şi dealtfel toţi erudiţii demni de acest nume, reprezentativi, erudiţia înseamnã cunoaştere—şi universalitate realã a cunoaşterii—nu filatelie. Nu acumularea conteazã—ci cunoaşterea, mai precis: înţelegerea, şi corelatul lor obiectiv: realitatea—aşadar, înţelegerea documentatã, obiectivã, a realitãţii.
Intenţia erudiţiei e una desluşit filozoficã.

Dum. ascult câteva cântece care îmi plac—‘Mean Woman Blues’, ‘Black Soul Choir’, ‘Wayfaring Stranger’, ‘Still Night’, ‘Nobody But Me’, ‘Green Tambourine’, ‘Itchycoo Park’, jazzul lui Lourau, ‘No Other Love’, ‘Suzanne Vega’, ‘Motherless Child’ al lui Witch (numai o foarte vagã legãturã muzicalã cu gospelul aşa de ascultat), câteva cântece Eels …, folkul stilizat şi avangardist al lui 16 Horsepower. În unele (Orbison, Lourau) gãsesc formulãri umoristice, distanţate, ale unor situaţii din viaţã. Altele livreazã emoţia directã.
Unele au umorul sentimentelor.
(Evreul canadez mi—a girat simultan ambele idei—cântecele—chiar numai crâmpeie, câteva versuri—pentru autenticitatea lor, şi albume.)

Senzorialul, prezentul, senzaţiile, distincţia naturalã, conştienţa, mesajul mut.

O tendinţã a istoriografiei filozofice mai noi e ‘prejudecata rãstãlmãcirii’, conform cãreia orice reabilitare filozoficã însemnatã a fost, de fapt, un fiasco în termenii exegezei—Kant a fost rãstãlmãcit de criticiştii sc. XIX—Schleiermacher, de Otto—Cohen însuşi, de Rosenzweig, Guttmann, Bergmann, Rotenstreich. Teza mi se pare cam dubioasã, în orice caz—improbabilã şi tendenţioasã ea însãşi. În ea se exprimã acelaşi anost triumfalism postbelic, grãbit sã decreteze incompetenţa, neglijenţa, tendenţiozitatea sau naivitatea celor din trecut—aşadar, deconstrucţie.
Exegeza kantianã a lui Cohen îl mulţumea pe Simmel—însã nu şi pe nu ştiu ce veleitar de la Asociaţia filozoficã americanã. Iar desuetudinea exegezelor mai vechi nu e prezentatã ca rezultatul depãşirii lor, ci al naturii lor neştiinţifice, arbitrare, anacronice. E ceva neconvingãtor şi derizoriu—pleavã.

Platon şi Kant sunt în genealogia intelectualã a trei filozofi—Schopenhauer, Weininger, Cohen; la Schopenhauer, al treilea termen sunt scripturile indiene (corespunzând medalionului eminescian schiţat, trasat de Maiorescu, genealogia idealismului pessimist)—la Weininger, al treilea termen e chiar Schopnhauer (mai existând şi Wagner şi Ibsen—ca şi la Shaw)—iar la Cohen, proorocii.

Tandemul de hip hop Felt participã la mitologizarea femininului ştiutã de la Gib M., Beyle, admiratorii lui Garbo sau Ekberg, regizori ca Fellini, Visconti, Antonioni, Brass.

Pentru mine sacralitatea e o dimensiune a interumanului, defineşte sau caracterizeazã interumanul semnificativ, e o treaptã a acestuia, fãrã legãturã cu polaritatea, compartimentarea şi covârşitorul din descrierile fãcute de religiologi, cu totul altceva decât noţiunea religiologilor; e intuiţia genialã a creştinismului faptul cã a asociat darurile Sf. Spirit cu momente mundane—legiferând, astfel, cã înţelepciunea, cumpãtul, etc., sunt mistice, atunci când sunt autentice—aceasta ar putea fi mistica mundanului—sau, mãcar, începutul ei.
Experienţa sacrului nu e descoperirea, revelaţia unei alte dimensiuni fizice, ci a semnificaţiei în mundan, a Cosmosului nevãzut, simţit.
Comuniunea umanã, când existã, e sacrã. Nu cunosc decât sublimul interumanului—cuplul, momentul caritãţii, etc..

Eliade vroia sã spunã cã lecturile de gen au semnificaţie strict personalã—în acest sens, ele ţin de igiena minţii şi de obiceiurile de lecturã ale fiecãruia, aşa cum era cazul şi cu ipocritul Valéry, sau chiar cu Gide, la care cartea se pierde în indistinctul cantitãţii, al dietei (Simenon sau Zola). Eliade, Gide aveau vocaţia maratonului, a dietei literare.
Nu orice lecturã aparţine circuitului comun al culturii. Aceea recreativã are semnificaţie personalã, nu face obiectul comunicãrii, sau al analizei, discuţiei, etc.. Exegeza divertismentului e la fel de demoralizantã ca şi lipsa lui, e la fel de nerecomandabilã ca şi absenţa divertismentului—viaţa fãrã jocuri, policieruri, mâncãruri, cãlãtorii, dans ….
Obiceiul de a scrie despre literatura de gen e mai ales al insularilor (Stevenson, Lang, Chesterton, Orwell)—manifestare criticã, adicã exegeticã, a gratitudinii, a metabolismului mintal. Francezii, de ex., nu sunt aşa. Verne e un caz aparte—şi câteodatã e rãstãlmãcit, pentru a fi legitimat.

Stroboscop

Stroboscop





Existã opere literare care reflectã ambivalenţa sentimentului, ambivalenţa inerentã şi radicalã, arãtând cã sentimentele nu sunt verdicte, şi nu sunt formulabile ca judecãţi abstracte; povestirea gogolianã despre moşierii de odinioarã i—a exasperat pe criticii tezişti, tocmai din cauza preciziei cu care trasa sentimentul ca atare.
În aceasta constã nu deficienţa, ci complexitatea nespusã a sentimentului. Victoria artei e tocmai conştietizarea acestei complexitãţi, deschiderea faţã de profunzimea ei. Arta majorã e aceea care aduce la luminã ambivalenţa sentimentului.

Înclinaţia cãtre psihologie nu o înţeleg ca ceva distinct de aceea filozoficã—aşa cum Piaget nu o înţelegea pe a lui ca distinctã de aceea ştiinţificã; cu alte cuvinte, înţeleg psihologia ca pe o disciplinã filozoficã, autonomizatã din raţiuni de administrare. Dar folosesc, pentru ea, aceeaşi jumãtate de creier ca şi pentru filozofie—e acelaşi tip de cogniţie, natura cunoaşterii e aceeaşi. Mã refer la o unitate resimţitã, trãitã, empiricã—nu taxonomicã. Activitatea minţii e aceeaşi. Ambele alcãtuiesc, împreunã cu sociologia, etc., o unitate, distinctã, abia aceasta, de istorie, naturale, ştiinţe exacte—abia aici e vorba despre activitãţi psihice, tipuri de cogniţie distincte. Psihologia, însã, nu recurge la alt mod de cunoaştere decât filozofia, teoriile socio—umanului, sociologia.
Istoricul cunoaşte nu numai altceva—ci şi altfel decât filozoful; psihologul şi sociologul, nu. De aceea, s—a apelat la o caricaturã a filozofiei, chiar Piaget recurge la aşa ceva, pentru a putea schiţa diferenţa specificã a psihologiei. Filozofia a fost identificatã, arbitrar, nemotivat, cu speculativul, cu aerianul. Sau, mai rãu, s—a apelat la o caricaturã a chiar psihologiei, devenitã succedaneu al zoologiei, sau al fiziologiei.
Existã filozofii nemetafizice. Proponenţii autonomiei epistemologice a psihologiei au creionat o caricaturã convenabilã a filozofiei, pentru a justifica emanciparea şi scindarea, secesiunea. De fapt, necesarã e numai specializarea, aprofundarea—nu secesiunea, nu insurgenţa—sau polemismul piagetian.

Psihologia modernã, sociologia sunt discipline filozofice care opereazã direct cu date cantitative, în felul ştiinţelor exacte; însã asta le înrudeşte cu filozofia modernã prekantianã, empiricã şi nespeculativã, fãrã sã facã din ele nişte metaştiinţe, cum sunt filozofiile ştiinţei. Operarea directã cu cantitativul nu justificã transformarea unei discipline filozofice în ştiinţã (‘propriu—zisã’), decât pentru cine dã o accepţie peiorativã filozoficului (aşa cum e metafizicul la Simmel—tãrâmul sau domeniul ipotezelor, al speculaţiei, al cunoaşterii mai puţin obiective—sau, chiar, al arbitrarului). Pentru Simmel, metafizicul unei ştiinţe sunt ipotezele, teoriile, neverificabilul, presupunerile, tot ceea ce iese din sfera ştiinţificului, nu mai aparţine ştiinţei, ci e ipotezã şi speculaţie (faţã de care sociologul Simmel avea cuvenita aprehensiune, sau chiar aversiune kantianã). Ştiinţificul e documentabilul, fapticul, verificabilul, ceea ce e probat prin fapte.
Ştiinţe fiind, psihologia modernã şi sociologia sunt ştiinţe filozofice de avangardã. Logica, o ştiinţã matematizabilã, în mare parte matematizatã, e un precedent de ştiinţã filozoficã; şi existã destui matematicieni, cred, care nu ar vrea sã o numeascã ştiinţã matematicã, sau disciplinã matematicã, precum şi destui filozofi (de ex., Noica, Russell, etc.) care nu par sã se îndoit de caracterul propriu—zis filozofic, autentic filozofic, al acestei discipline filozofico—matematice (fãrã a fi, prin aceasta, hibridã).
În concluzie, numai accepţia caricaturalã a filozofiei, accepţie arbitrarã şi deasemeni anacronicã, e cea care justificã pretinsa autonomizare epistemologicã a ştiinţelor autentic filozofice. Progresul în psihologie cere specializare, dedicare; faptul nu e mai puţin valabil, însã, pentru filozofia religiei, logicã, esteticã, etc..
În formarea psihologiei moderne, ştiinţifice, au confluat mai multe tendinţe, câteodatã intrinsec divergente, şi au fuzionat numai incomplet; aceasta explicã plasticitatea noţiunii înseşi a acestei ştiinţe, maleabilitatea—şi dialogul de surzi, înverşunarea polemicilor inutile. Existã, şi în prezent, mai multe perspective asupra naturii şi a chemãrii acestei ştiinţe. De aici, disensiunile.

Alineatul despre rolurile lui Mitchell va trebui rescris în întregime, refãcut.

Ieri (joi)—a fost ultimul 13 cu ghinion.

Acum mã întreb dacã Simmel putuse citi ‘Religia raţiunii din izvoarele iudaismului’; înţeleg cã a fost publicatã abia postum. Unora, neokantianul evreu li se pare ilustrativ pentru raţionalismul iluminist al vremii lui Kant.

Avem câteva culegeri de eseisticã, chiar de mâna autorului, aşadar acesta era conştient de realizarea lui literarã şi filozoficã.

Eterogenitatea—rezumate& eseurile& cãrţi& filozofie, analize, articole.

Semnificativul relaţiilor umane.

Tocmai în legãturã cu eseurile n—ar trebui sã gândim în termeni de şabloane; de ex., pastişa kafkianã.

Poziţia inteligentã a lui Cohen faţã de limitãrile lui Kant aratã cã cine înţelege valoarea unui gânditor, înţelege şi cã existã mãrginiri abrupte—şi care sunt ele—nu—l idealizeazã. Mai ales, sunt conştienţi de progresul cunoaşterii, de faptul cã aceasta, cunoaşterea obiectivã, n—a stagnat, cã s—a progresat.

Ca exerciţii epistemologice, critice, ca elucidãri, desluşiri, etc.. Nu numai rezultate ale gândirii, ci chiar dinamica acesteia.

Despre marea filozofie se poate scrie şi în formatul scurt—al articolului, chiar al ‘pag.’—aşa cum au arãtat—o Simmel şi Chartier.

Eseistica nu e mai puţin operã de cunoaştere—care dã formã, însã, unei metodologii anarhice, intuitive, libere, neformalizabile—nu arbitrare, nici aleatorii, ci neştiinţifice şi de asumare personalã.

Articolele criticilor de gen—fãrã a fi eseuri—Dna. S., DK, Boucher, H., sau fraza cusurgiului despre cele douã romane de gen—recenziile. Existã o criticã a literaturii de gen—de obicei, sub formã de recenzii.
Deasemeni Gr.& afganul. Uneori, chiar catolicul Watson.

Religia poate cel puţin sã încurajeze ceea ce e bun în om, sã cultive tendinţele bune, chiar dacã nu îi poate da principiile temperamentale, înclinaţia. Convertirea ar fi aceastã dumirire. Mã întreb numai dacã religiosul îşi mai pãstreazã sensul în sfera personalului; trãim într—o epocã a colectivitãţilor, cu religiile ei seculare. Colectivitãţile secretã crezurile, sisteme necritice. Modernitatea nu a abolit colectivitãţile; diferenţa faţã de starea de lucruri dinainte e cã nu mai avem de—a face cu colectivitãţi tradiţionale, ci moderne. Dar nu ştiu ce rol poate sã aibã religia în sfera individualului autentic, şi sub ce formã. Eu consider religia ca fiind apanajul colectivului ca trãsãturã, şi al colectivitãţii.

Douãsprezece cântece ale lui Ellie—cele şase mai puţin ştiute, hitul în trei versiuni …. Douã sunt nişte cântece foarte gustate, plus hitul în trei versiuni, coverul, şase cântece mai puţin ştiute. Plus alte patru cântece—primele ascultate.

Nu m—a—nvãţat nimeni sã gândesc, sã înţeleg situaţiile de viaţã.

Predicţiile Lui Iisus despre dezbinarea familiilor aratã cã era foarte conştient de natura relaţiilor familiale, nu le idealiza—cu toate cã un accent patriarhal, pe mãsura lumii respective, existã.

Sugereazã şi puterea patimii, chinga ei—însã şi strategia minţii, hibridarea convenabilã, fardarea, ‘pãrerea de sine’, ipocrizia, precupeţirea.

E util şi (numai) gândul eseurilor, ideea, investirea—dar mai utilã ar fi cunoaşterea, citirea lor.

Cartea cehului, slinul& funinginea de dum.& dublura, cf. azi. Muchia pãtatã. Cafeaua, funinginea.

P., mafiotul rus ameţit, gândirea, formatul analizelor, culegerea, vremea, tarabe, dublura, situarea, precizia, evreul.

Italienii& deismul, Taine& sapienţialitatea& abjurarea& exegeze.

Îl suprindeam fãrã mascã pe opincar la câte doi ani—mai întâi, în sem. XI, cu rânjetul complice, la gestul viitoarei urologe—apoi, sub lanterna maşinii, lângã pasaj—apoi, cu sticla …--şi mi—a trebuit, de fapt, încã un an, pânã sã pricep rãutatea, cruzimea acelei fluturãri victorioase.

Sb. seara m—am plimbat, dormisem de la 6 ½ seara la 9 ½, însã era pustiu, câţiva cu chef.

Posibilitatea unei metafizici atee, a unei filozofii atee autentic metafizice—Schopenhauer, pe urmele budismului; Hume conteazã ca deist.

Existã transformãri morale care nu sunt instantanee, ci resimţite şi cerând decizii conştiente, activitatea subiectului.

Muzica se înrudeşte cu ceea ce e mai bun în om. Ignorarea muzicii e ignorarea mai binelui, a eului transcendental (în înţeles criticist).

E bine sã ţi le imaginezi—şi, într—un fel, sã le idealizezi şi stilizezi—însã e şi mai bine sã le citeşti, sã ştii cum sunt, sã le guşti adesea. Şuntarea experienţei nemijlocite.

Glosã, ‘pag.’ sau eseu, e nevoie de mai mult decât o idee—de repertoarii—şi eu aş fi denumit postarea, ‘Natura substanţei’, fãrã nume proprii—ca atare, sau adjectivate.

Muzica& cinema …& genuri. H., englezul, boardul. Reformatul. Postarea analiticã—idei, titlu.

Dum.—douã cafele; sb.—o cafea, vin.—trei cafele.

A începe sã mã pricep şi la thrilleruri; artificialitatea ideii de ocazional. Însã ceva similar ar fi premierele—şi socialul, vârful aparte.
Priceperea vine din comparaţie, din înţelegerea diferenţelor.

Nu înţeleg de ce noţiunea indianã, upanişadicã, a dumnezeiescului, ar fi inferioarã aceleia evreieşti sau greceşti.

Echilibrul personal nu depinde de ceea ce vrei sau crezi, ci de ceea ce faci. Gol pe plajã, asemenea grecilor antici—care, din austeritate, dispreţuiau de fapt, vai, asemenea lucruri, sau le subestimau. Echilibrul personal nu e o chestiune de intenţii, ci de fapte.

‘Faust’, A., ME de M, CN& Pãstorel (AF).

Tresmontant are meritul de a fi arãtat atât superioritatea creştinismului, cât şi cã acesta nu e singura alternativã la ateism, cã nu e de ales neapãrat numai între creştinism şi ateism, existã şi alte poziţii. Nu are panica pascalianã, naivitatea zoritã şi panicatã a pariului aceluia aiuritor.

I—am descoperit abia în pragul vârstei de 34 de ani.

Nu faptul—ci dispoziţia, înclinaţia afectivã, bonomia inteligentã, raţionalitatea, relaxarea, tendinţa de a sublinia pozitivitatea—neprãpãstios—de ex., genele unui poet—sau comicul evreu, altul decât Brooks şi Allen, asociat cu anii ’70 ….

Gib, Beyle aveau dreptate sã nu se intereseze decât de iubire—cu toatã naturaleţea.

În mâinile unei scelerate care avea de gând sã facã pedagogie, sã aplice cu stricteţe principii pedagogice proprii. Chircirea aceea nevroticã definitorie, beţia nicotinei ordinare.

Sentimentul apocaliptic la germani, de la gravura lui Dűrer, la expresionişti şi Blaga.

Materialitatea traseelor. Masochismul risipei.

Dupã cât sunt de puşi pe agonisit, unii profeţi laici ai Apocalipsei, neofiţi ai hiliasmului, nu par chiar prea convinşi de iminenţa ei; dimpotrivã, se remarcã o oarecare complacere în veac, ca şi o osânzã aparent nescuturatã de febrele sfârşitului lumii. Obrajii rumeni nu vãdesc angoasele apocaliptice; milenarismul rãsãritean e condimentul ieftin al unor vieţi mintale mohorâte. Agonisirea, confortul rãmân norma; reprezentarea e echilibratã de burzuluirea apocalipticã, de frigurile sfârşitului de lume, de vestirea iminenţei Apocalipsei, de moralismul mustrãtor şi zelul prohibitiv, de încruntarea pateticã. Apocaliptismul acesta de ocazie e numai caricatura eshatologicului, e falsificarea proclamãrii Împãrãţiei ca deja instauratã, sositã, prezentã—şi în luptã cu puterea întunericului.
Fãlcile de gurmanzi ale proorocilor laici ai hiliasmului vorbesc despre deprinderi alimentare foarte sãnãtoase; casele, maşinile şi vacanţele lor, despre vocaţia agonisirii şi înclinaţii foarte mundane, foarte pãmânteşti. Osânza nu le e scuturatã de febrile venirii anunţate a finalului istoriei; de pe pragul Apocalipsului, îşi rotunjesc conturile şi îşi amenajeazã locuinţele—zel htonian foarte recomandabil, dar care şubrezeşte un pic credibilitatea vestirii lor intransigente, nedispuse la vreun compromis.
Amintesc întrucâtva de activiştii de pe vremuri—şi de agitatori, etc..
Cãci hiliasmul postmodern ortodox îşi are şi el agitatorii lui—sunt, cum spuneam, proorocii laici, neofiţii a cãror lene mintalã e legãnatã de mantrele reacţionarismului monastic senil. Mai e, sigur, şi importanţa iniţierii—proorocii laici şi neofiţii sunt iniţiaţi, spre deosebire de înşelaţi.

Paradoxul convingerii lui Ghiu cã zorile literaturii sunt regãsite într—o operã manieristã, artizanalã, aparţinând unui curent literar din cele care îşi aflã justificarea în artizanat şi virtuozitate, în prestidigitaţie—cãci, altfel, încorseteazã şi încãtuşeazã creativitatea reducând—o la un aspect unic —meritã semnalat. Literatura lui Robbe—Grillet e la antipodul spontaneitãţii şi naturaleţii atribuite zorilor şi originarului, fiind, dimpotrivã, un produs artizanal, foarte artificial, reprezentativ pentru manierism, pentru literatura care aspirã, legitim, la condiţia artizanalã, la virtuozitatea meşteşugului, la turul de forţã, nu la descãtuşarea creativitãţii. Dar Ghiu pare insensibil la astfel de inadvertenţe care îi invalideazã teza.

Luni, ‘Aurul spartanilor’: pag. 71--

Nu vi se pare cã pagina de Facebook arãta mai bine înainte, cu ‘peretele’ şi tot restul, în loc sã fie trântite toate grãmadã şi aduse în acelaşi spaţiu? O altã ‘îmbunãtãţire’ de cãcat, scornitã de mintea nu ştiu cui. Ep. Sigrist spunea cã postarea pe Facebook e ca scrierea pe nisip; însã mie îmi plãcea designul anterior—nu doar prin comparaţie cu acesta nou, ci chiar în sine.

Within Temptation le—ar putea plãcea celor cu nostalgia rock—ului dansabil de acum douã decenii, a rock—ului de la—nceputul anilor ’90—cântece ca ‘Faster’, e în mod cert o ‘muzicã socialã’, muzicã pentru petrecere, rock convenţional, ‘principal’, însã savurabil, cu accente pop, potrivit dispoziţiilor efuzive—eu am vreo 40 de min. de muzicã a lor—opt cântece. Muzica lor are nu numai o tangenţã cu pop—ul începutului anilor ’90, şi cu discoteca de atunci—de ex., ‘Sinead’—ca remix Scooter.
Nu e atât muzicã de audiţie—cu toate cã se ascultã, bineînţeles, cu plãcere—cât de petrecere, adicã efectul ei maxim cere dimensiunea socialã, socialul, însoţeşte socializarea.
Aşa se face cã, în muzicã, nu mai purced cu pofte nemãsurate.

[Sb. ascultasem mult un fado, ‘Fado à Ria’, iar dum., nişte cântece ale Marizei—‘Transparente’, ‘Primavera’. Dum. seara am trecut la cele douã cântece Wintersun care îmi plac mai mult—cele mai lungi—apoi, la W. Temptation.]

Zi aurie de toamnã, în care am sãrutat pragul fiinţei, necuprinsul bun …--rãcoroasã luminã de septembrie, înmiresmatã. Viaţa mea eu o înţeleg ca pe o trecere de la inautenticitate—fiinţialã, psihicã, existenţialã—la autenticitate—‘cã pierdut era, şi s—a gãsit’. Dar vorbesc despre o condiţie personalã, nu teoretizez condiţia umanã generalã. Mã refer la factori alienanţi precişi, la pârghii şi remedii, etc..
Existã ceva bun în viaţã, existã autenticul.

A îi cere filozofiei ceea ce nu poate da, ceea ce numai poezia poate sã dea ….

Muzica lui Liszt o ascult adesea—aşa încât marţi seara, pe la 5 ½, ascultând ‘Herr Mannelig’, am simţit brusc nevoia sã mã dãruiesc câtorva studii ale ungurului, din care am o micã antologie, la fel de dragã ca şi aceea din Beethoven, Chopin şi Haydn.

Contrastul cu ambientul de slin, de jeg, de delãsare şi lezare, de lene masochistã, de amorţealã —mesajul mut al acestui ambient, ceea ce îmi spune el fãrã cuvinte.

Mã intereseazã mult sã ştiu ce gândea Simmel despre filozofia religioasã propusã de Cohen—în fond, religia kantianã; ca mozaism kantian, îmi aminteşte o paginã a lui Chartier, care aprecia mult valenţa filozoficã a mozaismului şi vedea în acesta religia desãvârşitã.
Mozaismul le apãrea unora—Cohen, Chartier—ca fiind religia raţionalã, religia dupã raţiune; e interesant de vãzut în ce mãsurã acest mozaism era unul biblic, rabinic, talmudic, etc..

Când fericirea cuiva ajunge sã depindã mai mult de vise decât de realitãţi, de gesturi visate, intenţionate vag, decât de gesturi întreprinse, când, aşadar, fericirea cuiva e visatã şi nu empiricã, apare eschivarea, inacţiunea, o tacticã ingenioasã de demoralizare, de sleire, de crispare a eului—volitiv şi, pânã la urmã, întreg …; însã fondul e altceva decât apatia, decât delãsarea, ‘lenea’—e, de fapt, masochismul, violenţa faţã de sine. Între patologiile eului, aceasta e mai rarã.
Faptul cã e mai rarã nu înseamnã nici cã nu existã—nici cã, la cei afectaţi de ea, n—are virulenţã deplinã. Apatia, delãsarea aceasta sunt, de fapt, masochism, care devine brutal în preajma ocaziei de soluţionare. Apatia ascunde autodistructivitatea, crisparea. Pentru unii, marea înfruntare e sã suporte deschis nu lipsa şi frustrarea, ci fericirea, noul, identificarea cu situaţia cuiva fericit.

La tânãrul Eliade avem întrunitã întreaga paletã a prozei neficţionale—eseisticã, articole ştiinţifice, studii, gazetãrie. Mai târziu, el se va pretinde invidios din cauza aptitudinii eseistice a altora; însã dispunea de originalitatea aceasta, întrutotul.
Interesul lui filozofic faţã de tipare traduce primatul cognitiv al sintezei—sinteza e obiectivitatea cunoaşterii; a şi tematizat, dealtfel, cãutarea aceasta a structurilor, însã eu cred cã aici se exprima temperamentul sãu filozofic, fiindcã nu existã numai filozofii ale abstractului (Piaget s—a preocupat de celelalte, în pamfletul lui anti—filozofic). Nu e vorba despre ‘prejudecata structurilor’, ca la unii structuralişti, ci de armonia, nu în ultimul rând afectivã, a cunoaşterii. Cunoaşterea organicã, inteligentã, raţionalã, tinde cãtre sintezã.
Dar o minte, un suflet nu pot fi rezumate în câteva cuvinte, şi nici explicate la nivelul a ceea ce nu poate fi decât o schiţã preliminarã.
Unele remarci eliadeşti sugereazã cã era o naturã esteticã, goetheanã, adicã avea nevoie de realizarea afectivã, de trãirea unui adevãr, nu îi era deajuns aspectul logic. Dincoace de logic, îi trebuia trãitul, afectivul; aşa sunt naturile estetice, spre deosebire de acelea logice, cãrora aspectul formal—raţional, algebric sã spunem, le e suficient.

Cinemaul ca filmarea unei prezenţe umane, suprafeţele fiinţei, volumul, etc.. Prezenţa unui actor, limbajul prezenţei. ‘Prestanţa’, cum se spunea, ţinuta.

Cântecul& butada. Decuparea propusã& inscripţia asiaticã& graba. Pamflete& la 11 z.& contextul, ideea, patrologul. Epistolarul. Blonda agerã. H.& ospitalitatea. Retuşarea, stricteţea. Ajustarea. Termenul& muzica …. Sinonime. Jurnale. Mi.—dosul. Ieri—dosul arãtat.

Pamflete& mailul& muzica& primirea, mi.—dosul& ambele copile întâlnite.
La 11 z..

Sezoane ale dorinţei—azi, luni, dorinţa spontanã, foarte intensã, pentru CC—şi reluarea dorinţei, de joi, faţã de IP şi sânii ei.

Am redevenit un cititor de interviuri—începând cu Marker, Van Damme, Pitol, Robbe—Grillet şi Simon.

Suntem capabili sã apreciem arta, fiindcã suntem fãcuţi sã apreciem trupuri, organisme, calitãţi sexuale.

Firescul dorinţei de a fi împreunã.

Tendinţa panicii, tendinţa de a fi prãpãstios—o remarcase chirurgul.

Pe de o parte—descumpãnirea, lezarea, riposta masochistã, sabotarea—pe de alta, semnalarea unei nevoi de progres—ocazia limpezirii, elucidarea, fenomen organic al evoluţiei, semnalarea disfuncţiei.

Omul ca fiinţã eroticã.

Marţi la 5 ¼ seara, turnând cafeaua de azi, preparatã aproape o orã, realizez sursa pigmentului negru de dum., a dârelor de negru, apãrute subit pe calendarul folosit ca suport—funingine de la ibricul în care fiersesem cafeaua la lumânare, dum.—funinginea de pe ibric a trecut pe vreun suport, apoi pe ceaşcã, de aici pe calendar—fiind costul limpezimii.

Simpatia—nepreţuitul iubirii, şi realitatea ei nemãsuratã, iubirea ca existentã—îndelunga nepãsare, indiferenţã şi amorţealã, insensibilitatea, obtuzitatea afectivã neexplicatã, crusta de granit—ticãloşia indeciziei, a flirtului iresponsabil, a nehotãrârii care provoacã altora confuzie, umilinţã, dezamãgire, descurajare şi durere, îi demoralizeazã.

Originalitatea—titlul eseurilor, adnotãrilor, explicãrilor, al ‘pag.’ (Ralea, ME de M, PK, preotul schismatic), sã fie chiar detaliul vizat, sã le intitulez prin ceea ce vreau sã scot în evidenţã—într—un fel, cam ca—n mohorâtele albume de artã de pe vremuri.

Marţi seara—gândul mozaicului—postãri scurte care sunt explicãri, analize (în înţelesul originar), nu semnalãri, ceea ce ar fi prea sumar—ci a analiza, a avea ceva de spus, dincolo de semnalare, de comunicarea existenţei, de subliniere. Nu doar semnalez, arãt—ci explic—sau analizez (hispanicul—refluxul, patrologul). Ceva e explicat, e analizat, e precizat; nu mã mãrginesc la a semnala, ci am ceva de spus.

Eseuri pe care le—aş numai, mai degrabã decât epifanice, taborice.

Blogurile reprezintã ocazia eseului ilustrat, a ilustrãrii eseurilor—eseisticã ilustratã.

Cei patru autori& câţiva filozofi& MF, Childe& cãrţi—KL, MF, Childe, Wallace& prozã scurtã& rezumate.

Rezumate—H..
Dick& Barnes.
Prozã scurtã. Sus.

Originea funinginii de dum., enigma originii dârelor de funingine.

Oamenii trupeşti gândesc în termeni de acces—oamenii spirituali, în termeni de accedere.

Gloata nu ascultã—timbrul, inflexiunea—ci culege informaţii.

Surrealist, nu dadaist. Intenţia artisticã. Polaruri. Termen generic.

Noroiul, emergenţa sentimentelor, poezia.

Mi.—un sandviş cu şniţel, o cafea (Espresso scurt), pui prãjit, bere, salatã de roşii, o îngheţatã —230+ 41+ 30+ 25 mii.

Şi Dumnezeul epicureilor—sau al deiştilor—era tot Dumnezeul impasibil al lui Aristotel.

Acceptarea, afirmarea iubirii vs. promoroaca sumbrã a indiferenţei, banchiza.

Antitomiştii aveau dreptatea lor, fiindcã ei atacau principiile; pot exista afirmaţii tomiste care sã contrazicã acele principii—însã criticii aveau dreptate—principiile conteazã.

Corozivitatea lui Robbe-Grillet

Aceste coşmaruri, ‘comentariile unui scriitor celebru la imaginile unei reviste de plãceri sado—pedofile’, sunt descrise pe un ton afectuos, luminos, detaşat însã sentimental—afectat, de sentimentalitatea convenitã, rãstãlmãcitã sardonic pentru a îi sublinia ipocrizia, a sc. XVIII; aşadar, titlul romanului nu e numai ironic, ci se referã la o trãsãturã realã a stilului (iar rãstãlmãcirea sardonicã a sentimentalitãţii afectate exista, bineînţeles, încã la pornografii sc. XVIII). Într—un anumit sens, Genette avea dreptate, vorbind despre stilul lui Robbe—Grillet’, sã observe cã experimentalismul acesta nu e, ca fenomen stilistic şi literar, nici pe departe aşa de nou pe cât se crede.
‘Basm’, spune chiar Robbe—Grillet, autorizând impresia oniricã despre care a scris Ţepeneag (un discipol relativ timpuriu al francezului), ‘Un roman sentimental’ se citeşte cu interes. De ex., înjosirea zeiţei Suzanne, cea mai vârstnicã dintre achiziţiile paterne, obţine pânã şi participarea altfel destul de impasibilului adult.
Din roman lipsesc atât plãcerile sentimentului, cât şi ale copulaţiei, de care literatura pornograficã—într—un fel, tehnicã—e, cel mai adesea, şi fãrã a include memoriile erotice, privatã. Precizia e, cum o spune chiar autorul, aceea a catalogului —e o enunţare de catalog, taxonomicã.
Existã un oarecare tezism în cartea aceasta—recapitularea filozofiei romancierului: antiumanismul; priveliştea unor fete mâncând tort e respingãtoare.
Viciul mã intereseazã—ca pe orice autor catolic—dar sexualitatea profesionalizatã, cu tarif, nu. Nu gust poezia prostituţiei.
Cei care se declarã scandalizaţi de ‘Un roman sentimental’ ar trebui sã conştientizeze cã oglinda aceasta avantajeazã. Din ea, societatea e privitã de un chip mai onorabil decât acela pe care e capabilã sã—l ofere.

O zi şi jumãtate din viaţa unei adolescente, rãstimp marcat de câteva evenimente—întâia masturbare, pãpuşa primitã cadou, licitaţia, petrecerea aniversarã, deflorarea analã, felaţia oferitã tatãlui. Dat fiind cã nu existã relaţie fãrã felaţie [1], ziua de viaţã familialã descrisã de Robbe—Grillet, de la lecţia din ajun, pânã la deflorarea analã din seara urmãtoare, culmineazã cu omagierea falusului patern de cãtre copilã.
‘Un roman sentimental’ e de naturã sã scandalizeze mai degrabã prin sadism şi incest, decât prin pedofilie. E vorba despre pedofilie incestuoasã şi sadicã; cele mai multe relatãri nu—s plãcute, iar monotonia—folosesc cuvântul în sens tehnic, sunt monocorde—denotã natural or fantasmaticã. Eu, însã, am întâlnit sadismul în formã difuzã, genericã. A te scandaliza şi indigna de fantasmele bãtrânului romancier înseamnã a ignora viaţa. Eu am întâlnit demenţi sadici printre radiologele din medicina ieşeanã, scroafe brutale, în mediul meu profesional.

Veacul în care un academician francez publicã o aşa carte e unul în care meritã sã dai din coate. Robbe—Grillet a dat o nouã semnificaţie—practic, a reinventat demnitatea de academician francez. Nu a fost întâiul avangardist acolo—însã în mod cert primul care s—a arãtat întrutotul la înãlţime, moral şi literar. Numãraţi—mã printre admiratorii causticului bãtrânel, şi ai gesturilor sale. Cred cã rolul social şi moral al acestei cãrţi poate sã fie unul foarte pozitiv, dacã îi va îndemna pe cititorii ei scandalizaţi sã se indigneze încã şi mai mult de silnciile, abuzurile, nelegiuirile din lumea de zi cu zi.

Postfaţa lui Ghiu, o declamaţie indigestã şi aferatã, aferat—posacã, ieremiadã psitacistã, bilioasã însã anostã, musteşte de galimatias, şi de retoricã pretenţioasã, gãunoasã.


NOTE:

[1] Maxima corespunzãtoare acestei remarci ar fi: ‘Nici felaţie fãrã relaţie, nici relaţie fãrã felaţie!’.

Al doilea playlist de toamnã are douãzeci şi opt de cântece (--adicã, peste 1 ¾ ore de muzicã--)—şapte Common, nouã De La Soul, şapte Chaka Khan, douã Delinquent Habits, şi câte un Led Zeppelin, Jill Scott, James Poyser.

‘Un roman sentimental’, ipocrizia, aspectele neconvenabile ale socialului curent

‘Un roman sentimental’, ipocrizia, aspectele neconvenabile ale socialului curent




Strict literar, ‘Un roman sentimental’ reprezintã o operã transgresivã interesantã; crezul erotic al autorului—sadismul pedofil—nu e şi al meu. Vademecumul acesta poate fi privit şi ca testamentul unui erotoman, crezul lui, şi sinceritatea ultimã. E, într—un fel, atinsã o limitã, ceea ce dã deplinãtate. Fantasmele bãtrânului Robbe—Grillet, care reclama numai dreptul de a gusta şi ca octogenar ceea ce îl convinsese ca adolescent, sunt nevinovãţii, în plus burgheze, cât se poate de convenţionale, şi de o erudiţie privitoare la dezmãţ foarte respectabilã; bineînţeles, imaginaţia lui nu e numai pedofilã, ci şi sadicã şi incestuoasã, iar sadismul e cel de naturã sã scandalizeze mai mult—dacã n—ar fi stilizat în acest rococo postmodern, conştient de depravaţii sc. XVIII, de autorii licenţioşi, de Sade şi Huysmans.
Întâile lui scrieri fuseserã romane kafkiene ale enigmaticului—tendinţã dusã pânã—n sc. XXI.

‘Cãrţile mele în general n—au subiect’, spunea Robbe—Grillet [1]. ‘M—am gândit cã, în beznã, voi recrea lumea.’ (Avangardistul acesta nepocãit se mândrea cu astfel de cuvinte şi poze autoritare de condotier.) Îşi numea cãrţile ‘puzzle—uri cu soluţii aleatorii şi multiple’.
‘Un roman sentimental’ e, într—un fel, literaturã de inimã albastrã, românii n—o spun altfel decât americanii, şi nu e—ntâmplãtor cã—n zilele când am citit cartea, ascultam fado—uri. Altfel, cartea, în care regãsim calofilia caracteristicã lui Robbe—Grillet, e relativ nereprezentativã pentru ceea ce are mai bun literatura autorului—penumbrele conştienţei crepusculare, incertitudinea, enigmaticul, tensiunea între tenacitate sau gest, şi absurditate, etc.. Nu aici e de gãsit ceea ce are mai bun de oferit.

Gãsesc ridicolã indignarea virtuoasã şi scandalizarea sacrã provocatã de romanul acesta; simţul moral e mai ultragiat în experienţa socialã curentã. Existã, în medii profesionale, etc., de fapt oriunde se agregã oamenii, asasinate tãcute, trecute sub tãcere, de o cruzime şi ticãloşie care te îngheaţã; aceasta e ‘cealaltã faţã a societãţii noastre respectabile’—micime, trãdare, minciunã, brutalitate, abuz. Ipocrizia curentã, ca ignorare deliberatã a rãului, complicitate prin discreţia convenabilã, mânã—n mânã cu mahalagismul sordid şi demoralizant, furia provenitã din neputinţã exasperantã, a rãului conştient, e un flagel mai nociv, de naturã sã scandalizeze mai mult.
Ipocrizia rãmâne moneda socialã de predilecţie, iar satisfacţia sadicã, scopul majoritãţii. Iluzia produsã de scandalurile literare de imoralitate e contrapunerea publicului cumsecade, care dezaprobã, şi a autorului transgresiv.
‘Un roman sentimental’ devine o ocazie de a reflecta despre toleranţa socialã curentã faţã de ticãloşie şi silnicie, hemofagia tãcutã, rãul tãcut, care devorã existenţe, şi care rãmâne nesemnalat, ca şi cum ar ţine de obişnuitul vieţii—şi chiar ţine; cartea lui Robbe—Grillet e, aşadar, ocazia de a confrunta silnicii, de a le compara, cãci mintea progreseazã numai comparând. Lapidarea pãcãtoasei e dinamica şi tentaţia oricãrei lumi; în viaţa realã, mulţi nu sunt mai puţin neînduraţi decât sadicii lui Robbe—Grillet—sadismul acesta e real, existã, cu toate cã nu are posibilitatea sã ia forma orgiei sadice tarifate. În jurul nostru, oamenii se îmbatã cu sângele şi lipsa de apãrare a celui pe care îl pot fie prosti, fie aservi—profesional, pecuniar, chiar moral, speculând resorturi de fricã, servilism, masochism, etc.. Ca nivel al silniciei, al abuzului, literatura nu adaugã nimic existentului, socialului. Am comparat cele din carte, cu cele din viaţã; viaţa e mai şocantã, şi mai descumpãnitoare. În medii obişnuite, circulã jivine mai turbate, otrepe mai înveterate, secãturi mai perfide ca personajele lui Robbe—Grillet, cantonate în baletul fanteziilor lui de crimã şi de schingiuire. Reflecţia literarã face numaidecât loc reflecţiei morale. Tanacu nu e mai acceptabil ca temniţa cu fete încãtuşate şi ca beciurile pentru torturã ale poliţiei, din romanul unui octogenar.
Trebuie subliniatã tocmai dubla mãsurã, duplicitatea, care e mai revoltatã de un roman, publicat probabil şi în intenţia de a provoca scandal, decât de abuzurile şi violenţele tãcute din viaţa obişnuitã.

În ceea ce priveşte cazul Robbe—Grillet, în discuţie nu poate sã fie dreptul de a îi fi plãcut fetele, ci acela, inexistent, scornit, de a le tortura, agresa, etc.. Nu predilecţia pentru fete foarte tinere e discutabilã, ci sadismul, intenţia agresivã.

Justificãrile teoretice ale Noului roman sunt foarte şubrede—ca şi pretenţia de a reprezenta un fel de nou realism, sau de a formula artistic nu ştiu ce adevãr al experienţei, ‘transpunerea literarã corectã a principiilor filozofice corecte’, noua ortodoxie literarã, matca principalã şi cursul firesc din punct de vedere filozofic al literaturii postbelice; adevãrul e cã avem de—a face cu opere foarte singulare, ilustrative pentru nişte destine literare, care au în comun experimentalismul, însã chiar şi acesta—foarte divers înţeles, diversitate de destine individuale reunite destul de arbitrar sub o titulaturã de grup. Noul roman francez, al cãrui salutat epitaf s—a pretins a fi vãzut de cãtre unii chiar în aceastã antumã ultimã a lui Robbe—Grillet, nu a avut o soartã aparte, o primire aparte faţã de restul avangardismului—n—a fost, vreau sã spun, mai ostracizat ca alte avangardisme—aceeaşi primire, la fel i—au întâmpinat şi pe alţii.


NOTE:

[1] Într—un interviu acordat Catherinei Argand, maestra întrebãrilor imbecile—ca: ‘Într—atât eraţi de revoluţionari?’.

Italianca goalã& sculptorul francez şi poetul austriac.

A iubi mai degrabã femeile, decât actriţele de pe ecran; femininul înseamnã tipicul, genericul, cine se aşteaptã la feminin, sau îl pretinde, se aşteaptã la generic.

MF, Childe, Mumford, KL. Istoricii marxişti. Teorii marxiste ale civilizaţiei.

Simultan—rapiditatea, rarefierea, stimulii.

Ipocrizia indignãrii dublinezului—a doua greşealã. Generalizãrile îngãlate despre melancolia ecologistã, şi dezicerea.

Afganul despre Young şi Snyder; ideea de luni—noul, şi cele de ieri—risipa, vârsta, orã.

Biletul& rusul& genuri, regizorul.

Cetitori (afganul, BW)& eseuri& ca postãri scurte& cãrţi—francezii, dublinezul.

Cu gândul la H., gândindu—mã la H..

Curãţenia e ca şi logica şi latina—are o funcţie esteticã.

Scrieri despre muzicã—evreul canadez& H.—’96.

Falus. Cetitori. Femeile de azi, adulta. Expatrierea. Semitonuri. Termenul. Cinema ….
Subiecte ….
Cafea& muzica& cinema …. Semitonuri. Termenul. Femeile de azi, adulta. Falus. Blogul. Subiecte …. Deschiderea. Jurnalul ĕ—2 x ieri& deschiderea& vremea, ziarista, estropiatul, plicul, ieri—douã restartãri, şocul, descurajarea. Prefigurarea. Mi.—efectul& Beyle& femei& anticiparea, forţarea.

În privinţa stilului istoricului Iorga, trebuie sã îi dãm dreptate lui Ş. Cioculescu—împotriva lui Cioran şi chiar Cãlinescu; Eliade era întrucâtva ambivalent, oricum—obiecţiile lui par sã se fi adresat mai degrabã procedeului, decât stilului, literaturii istorice scrise de Iorga.

Ridicolul grotesc al rãutãţii spumegânde, al surescitãrii, al aferãrii de cãţea trepãdând—modul cum trepãda.

Joi, de la 7 seara, thrillerul de spionaj—50 de min., în 80 de min.—pânã la 8.20 seara.

Vor cãuta sã se interpunã opincari, grase inoportune şi indiscrete, secãturi. Ura bãrbaţilor, şi a urâtelor, a rebuturilor.

Adulta îşi mângâia, emoţionatã, încântatã, pieptuţul—dând curs chemãrii masculului. Gestul acela ….

Gelozia de înţeles.

Vin. seara, de la 10 ¼--peplumul despre Vulcan, pânã la 12 ¾ dim.; de interes sunt şi acelea despre amazoane, Babilon, Cezar.

Numai experienţa e în mãsurã sã precizeze posibilul, sã—l clarifice şi desemneze, delimiteze.

Delãsarea survenitã& delãsarea conştientizatã, înţeleasã.

Coordonatele logice ale limbajului sunt numai estetice şi funcţionale, consensuale.

DELĂSAREA. Cultivarea imaginii dezagreabile. Realizarea, asumarea unui rol—al antipatizatului, al celui care inspirã dezgust—imagine timpurie, realizarea unui rol distribuit, intrarea desãvârşitã într—un rol, şi ilustrarea lui fizicã şi moralã. E ceva tenebros. Nu am cunoscut afecţiunea familialã. Ce—i drept, mã îndopau, mã îmbuibau—ca sã se ‘achite’. Neam de torţionari şi trãsniţi. În cazul altora, vara mãtuşii mele distingea între aprovizionare şi atitudinea pãrinteascã responsabilã. Interiorizez, reiau şi reproduc traumele; ‘dus cu vorba’, am fãcut la fel, am reprodus comportamentul—flirtul culpabil.

Ecarisajul: apr.—Gaiu, iul.—Hafia, sept.—Baciu.

Preexistase—oral, noima—omagiat, licãrul—femeia aparte.

Ticãloşia, josnicia, obrãznicia, indiscreţia.

În practica curentã, nu e nevoie sã dãm o accepţie atât de extremã.

‘Asta e când ajung toate zoaiele meteorologi’. Stârpituri.

Ambivalenţa faţã de piratul emblematic.

Tot ceea ce fusese hâd, impropriu, dizgraţios, strâmb.

Semnificaţia afectivã—uneori, mutã.

În fapt realul e întotdeauna deja politizat. O realitate nu e mântuitã, fiindcã e proclamatã ca atare. Trebuie strãdanie şi criticã. Creştinismele apostolice se intereseazã mai puţin de aşa ceva. Indiferenţi la clivajul dintre ideal şi real, empiric. Preşul idealului, sub care poate fi escamotat orice.

Cuvintele, vorbele, ipotezele, creazã locul, spaţiul delãsãrii, sãlaşul delãsãrii, matricea îmbâcsirii. Spaţiul delãsãrii, al inacţiunii şi al defetismului.

Poziţia într—o relaţie se întemeiazã pe forţã, forţa nu rezultã din—ci precede relaţia. Nu e ceva adus în relaţie de cãtre partener, nu e un dar, nu e dãruitã.

Timpul.

Douã decenii irosite; viaţa mea n—a avut anvergura corespunzãtoare.

Altruismul nu existã decât în forme ieftine, superficiale, însã pizma greoaie, invidia, e pãcatul lumii.

Mintea mea imita, simula o condiţie care nu era a ei.

Patru interviuri—regizorul francez& actorul& mexicanul& dramaturgul& romancierul.

Dum. seara—dârele de negru—probabil de la jegul adunat pe calendarul vechi.

Dum. seara: 7 ¼--10, citit (60 de pag.).

Ascultând destul de mult hip hop independent, descopãr câteva voci feminine foarte remarcabile—Janelle Monae, T—Love, Estelle, Rihanna, iar Lady Gaga are douã cooperãri foarte bune cu rapperii independenţi.

Alain Robbe—Grillet, ‘Un roman sentimental’

Alain Robbe—Grillet, ‘Un roman sentimental’





Romancier, nuvelist, memorialist, regizor, scenarist, teoretician literar, Alain Robbe—Grillet a devenit, probabil din anii ’60, alt scriitor—şi altfel de scriitor, decât fusese în anii ’50, la început—cu toate cã existã şi elemente concordante, comune celor douã vârste literare—şi umane—ale lui; primele lui patru romane publicate (’53—’59) sunt capodopere. O prezentare româneascã pretinde cã Robbe—Grillet ar fi debutat în ’49—e fals, deoarece acel întâi roman a fost numai scris în ’49—însã publicat abia în ’78.
Natura fantasmaticã a acestei literaturi, tot mai accentuatã, tot mai revendicatã, tot mai subliniatã, l—a cãlãuzit pe Alain Robbe—Grillet cãtre resursele şi valenţele literaturii de gen; iar relaţia lui cu aceasta poate fi cel mai bine definitã drept fantasmaticã. A practicat îndelung thrillerul de spionaj (’65, ’81, dar şi cinemaul din anii ‘60)—enigmã, pastişã, parodie. Pe de altã parte, cineromanul are o identitate tipograficã precisã, inconfundabilã, nu e un sinonim pentru experimentalism. Iar ca pamfletar ocazional, era destul de insolent şi de colţuros.
În tinereţe, Robbe—Grillet a lucrat în agricultura tropicalã, la o plantaţie de banane—s—o numim livadã de bananieri?—însã natura, exoticã sau altfel, e absentã din lumea descrisã de el—cel puţin din câte ştiu.

Cu pornografia nu trişezi. ‘Un roman sentimental’ nu e altceva decât pornografie—fãrã, însã, a fi numai pornografie; e pornografie plus altceva, pornografie şi altceva—şi înţelegem ce poate sã—l îmbie pe Alain Robbe—Grillet la reputata, imputata, deplorata monotonie a pornografiei, a scrisului pornografic—spre orice orizont ne—am uita, cã e vorba de pornografia curentã, de Sade, sau de autorii libertini ai sc. XVIII …. Stilul, de o impasibilitate şi neutralitate armonioase, ironice, e în mãsurã sã înaripeze imaginaţia—scena dejunului, de ex.. Protagonista cãrţii are 14 ½ ani; fetiţa aceasta s—a masturbat, prin somn, pentru întâia oarã, spre încântarea nedisimulatã a cronicarului isprãvilor ei de adolescentã, şi acum e pe cale sã sãrbãtoreascã împreunã cu tatãl ei, dupã cum se şi cuvine.
Propunerea unei astfel de cãrţi e participarea la o fantasmã, împãrtãşirea unei fantasme. Fantasma nu cunoaşte normele sociale ale povestirii, ale povestitului—descrise, cândva, de Simmel. Chiar enunţarea ei, deşi publicã, e guvernatã de alte norme, inerente fanteziei erotice. Actul enunţãrii fantasmei e o cooptare, nu o menajare; e vorba despre altceva decât în etica povestirii, unde socialul condiţioneazã esteticul.
În comportamentul erotic, ipocrizia ambaleazã viciul—e viciul amiabil, fizionomia amiabilã a viciului; aşa e şi cu mivuţa ipocritã, micuţa stricatã din romanul lui Robbe—Grillet. Ce—ar fi viciul, fãrã ipocrizia cea mai deplinã, cea mai asumatã?
Viciul are nevoie de ipocrizie, ca de o strategie socialã; prin viciu, înţeleg aici sexualitatea hedonicã şi nereproductivã, nu neapãrat direct modurile extreme descrise de romancierul francez.
Remarcaţi denotaţia saturatã a acestui prozator, care face ca fiecare enunţ sã fie realizat pe îndelete—frazele acestea sunt frize.
Cruzimile, nelegiurile şi ticãloşiile descrise în cartea lui Robbe—Grillet nu mã indigneazã şi nu mã scandalizeazã; am vãzut fiinţe umane comportându—se mai rãu—sau mãcar la fel de rãu. Oamenii sunt capabili de cruzimi şi mai nelegiuite. În lume se ştie despre ele—şi nu revoltã pe mai nimeni; când e posibil, suscitã înfrigurarea bârfei. Inşii cu naturã de torţionari sau cãlãi nu sunt puţini; cei care asupresc, înjosesc, prigonesc, batjocoresc …. Paradoxal e cã asemenea lucruri par sã scandalizeze mai degrabã când sunt întâlnite în cãrţi. Silniciile silenţioase din viaţã nu prea surprinde. Oamenii par sã se acomodeze bine, şi cu fãţãrnicie, ticãloşiei ambiante, samavolniciei, abuzului, cruzimii sacrilege, necurãţiei, etc.. Naturile de cãlãi eu le—am întâlnit, în acord cu experienţa mea socialã, printre oameni educaţi—medici, licenţiaţi. Sadismul lor e mai îngrijorãtor ca lucrurile descrise în romanul acesta. Celor indignaţi de ceea ce scrie un octogenar, le—aş recomanda sã se întrebe dacã sunt cel puţin la fel de scandalizaţi de violenţa moralã realã, din viaţa realã. Fizionomiile mustind de cruzime şi de vindicativitate, de dorinţa de a umili, prigoni, asupri, tortura, pofta necuratã de a schingiui, nu sunt aşa de rare în societate.
Am mai scris lucruri similare despre Sade şi sataniştii scandinavi; le cred valabile.

Pornografia exclude viaţa lãuntricã cu semitonuri, umanul; personajele sunt, prin convenţie sau forţa lucrurilor, maniaci dezumanizaţi. Limbajul e acela, sticlos, fals, ipocrit, afectat, al histrionismului maniacal, al rãutãţii. Neutralitatea surâzãtoare şi iscusitã a pornografiei aşa cum o cunoaştem aceasta descoperã—abisul nihilist al afectãrii maniacale, şi al reificãrii fiinţelor; şi aş spune cã acesta e limbajul nu atât al relatãrii pornografice, cât al fantazãrii, al imaginaţiei pornografice [1]. Impasibilitatea e ironicã şi grotescã, sceleratã, iar desfãtarea slobodã—netãgãduibilã—romancierul savurând în chip direct cele relatate. Existã o intenţie de ironie, un efect de grotesc şi un substrat de desfãtare—aceasta e tripla conotaţie paradoxalã a stilului lui Robbe—Grillet: avangardismul acesta nu e mai puţin şi pornografie. Pornografia nu e pusã în discuţie, relativizatã, neutralizatã—ci, pur şi simplu, realizatã în stilul lui Robbe—Grillet, fãrã a înceta, prin aceasta, sã fie pornografie. Ceea ce e relativ dezamãgitor în fabulosul acesta de bordel, în fantezia sau folclorul acesta de bordel, e convenţia, ipocrizia—avem de—a face cu lumea declasaţilor, fenomenul e localizat, cantonat—sunt întâmplãri cu prostituate. Anvergura socialã e precizatã ipocrit—pornografia cantonatã. Dezmãţul e, de partea femeii, apanajul unei meserii, al unei profesii specificate. Chiar când încep ‘în lume’, povestirile acestea trec repede în universul profesionalizat, etanşeizat, securizat, ermetizat, al prostituţiei.
Faptul pornografiei, ca şi acela, înrudit, al libertinajului, aratã cât de insuficient e, în sine, sexul, cã el nu e o ‘nevoie fiziologicã’, ci un îndemn şi o ocazie de comuniune, o deschidere a fiinţei. Însã te ajutã sã realizezi adevãrata naturã a ceea ce simţi pentru femei.

În lipsã de altceva, am tãiat paginile cu semnul de carte ataşat ed.. Aveam un coupe—papier de lemn—şi cine ştie unde—o fi acum. Nemaigãsind vechiul meu coupe—papier, o lamã de lemn, nemaiavându—l la—ndemânã—şi neavând ce alceva sã folosesc, m—am slujit chiar de semnul de carte al romanului, din carton lucios.

Crezul materialist al lui Robbe—Grillet e, în linii mari, şi al meu.


NOTE:

[1] Fimele lui Brass, de ex., nu sunt pornografice, fiindcã în ele intervine iubirea, îşi propun sã înfãţişeze pasiunea—niciodatã numai fizicã; astfel, ‘Cheia’, ‘Miranda’, ‘Voyeur—ul’, chiar ‘Paprika’, şi, în mod cert, mai puţin izbutitul ‘Senso’, sunt filme de iubire, adesea sub formã de pasiune eroticã obsesionalã—studii de patologii (‘Cheia’, ‘Voyeur—ul’), sau de cãutare a iubirii (‘Miranda’). Oricum, în ele intervine iubirea, personajele se iubesc, iubesc, ceea ce exclude perspectiva pornograficã, neinteresatã de asemenea ezitãri morale.

Playlistul din septembrie are douãzeci şi şase de cântece—şapte Kanye West, cinci John Legend, şase Mos Def, douã Bilal, trei Ice Cube, douã Dr. Dre, un Taranaa.

În ultima vreme, ascult mai ales muzicã neagrã, neo—soul şi hip hop, atât alternativ cât şi principal. Sunt, şi în aceastã privinţã, mai degrabã nefanatizat.

Din silogismele rudimentare ale lui Moctezuma, la începutul ultimului act al piesei ‘Toate pisicile sunt negre’, rezultã cã destinul lui e nu altceva decât, ci însumarea defectelor enumerate—‘blestemat’ înseamnã simultan şi bolnav, şi dement, şi becisnic. Catastrofa istoricã e însumarea acestora. Fuentes îl înfãţişeazã pe ultimul autocrat mexican indigen ca pe un defetist. La un moment dat, defetismul acesta aztec primeşte un fel de intonaţie hamletianã, un timbru, o inflexiune hamletiene—‘Îndoiala a fost fapta şi existenţa mea‘—însã aşa ceva trebuia realizat literar, nu enunţat, sau declamat.
În timp ce îl tematizeazã pe ‘celãlalt’, în termeni foarte post—structuralişti, fireşte, Moctezuma ajunge sã abjure fatalismul—dramã individualã, sau civilizaţionalã, sau conjuncturã, nu suntem lãmuriţi; mai exact, rãmâne, de fapt, la fatalism, dar la unul politic, al ‘rolurilor puterii’, nu astrologic.
Ideea dramaturgului mexican a fost de a încheia piesa cu sabatul colonialismului.
Piesa despre conchistadori şi azteci a lui Fuentes e o formã de aferare. Emoţia nu ia naştere, cred, niciodatã. Abstracţiuni voite, stihii politice şi naţionale …. Aceastã dramaturgie istoricã e, de fapt, una filozofardã, şi aminteşte nu puţin din aceea, similarã, româneascã postbelicã—la fel de zadarnicã literar.

Cineva recomandã critica de film a unui oarecare Anthony Lane, despre care presupun cã e vreo vedetã a gazetãriei culturale americane; am citit câteva aprecieri de—ale lui Lane, sunt o însãilare de imbecilitãţi rãutãcioase, umor cãznit, şicanator, şi insulte anoste, nesãrate, ironii greoaie şi banale, invective dizgraţioase şi neinteresante, ‘isteţimi’ şcolãreşti, aprecieri la nivelul bârfei de la scara blocului, un ton mahalagesc lãfãit—bãdãrãnia a mult din umorul franc al americanilor—agresivitatea fãţişã, intenţia de a insulta, ceva lamentabil, incredibil de rudimentar.
Ironiilor acestui înveninat, de o acrealã lipsitã de vioiciune, le lipseşte farmecul, adicã inteligenţa.

O observaţie, însã, e importantã: ‘the woman’s calm, otherworldly gaze suggests […] that she is nearing climax’.

Ilustrativ pentru grotescul umoristic, terifiant, sec, ‘Il castello della paura’, din ’74, mi—a amintit atât de unicul horror spaniol pe care l—am vãzut, cât şi de Lynch; e unul din mai vechile filme B europene în care, nesocotind orice restricţie, realizatorii cuprindeau tot ceea ce se întâmpla sã le treacã prin minte, cu o libertate totalã. Ceva însã aminteşte, cum am spus, de Lynch. Comedie grotescã, gotic buf, sfruntare şi o oarecare vervã domoalã de telenovelã, care sã estompeze, aplaneze, atenueze suspansul şi dinamismul—oricum nu foarte reprezentate, acest tipar al cinemaului B italian e recognoscibil.
Dum. seara îl vãzusem pe Gordon Mitchell ca profet atlant—luni seara, ca unul din monştrii lui Frankenstein (care e interpretat de Rossano Brazzi).
Simone Blondell e fiica lui Frankenstein, Maria. Christiane Royce e prietena ei.

Semnificaţia mundanã şi imanentã a religiosului.

Istoria obişnuieşte sã descrie în termeni cauzali. În termeni de secvenţe inteligibile.

O reinterpretare imanentistã şi feuerbachianã, modernistã, ‘antebelicã’—însã nu antireligioasã —a religiei. Nu în termenii miraculosului şi transcendentului, etc..

Douã alineate despre ‘Mormintele din Atuan’—unul despre felicitarea Shurman cu labirintul cardiomorf.

Povestirea lui Green. Sugestia de impresionism.

Cuvintele sunt bune, cuvintele vindecã, au o energie şi lucrare a lor—însã numai dacã sintaxa e rezultatul inteligenţei şi al simţirii, dacã nu sunt spuse la întâmplare—‘vorbe goale’, sau unelte ale înşelãtoriei. Cuvintele au ceva din suflarea care le—a pronunţat, din sufletul care le—a dat viaţã prin sintaxã.

H.& francezii& filme& catolicul BW; ca toanã—ceva vremelnic, realizarea ≠--chiar şi în formele —eteroclitã, a postãrii—disipatã, împrãştiatã, nerecomandabilã, a cititului—douã obiecţii.

Cerul, bolta—şi istoria, mişcarea, noul; principiul identitãţii.

Arta şi soţia, prezentul, lãuntrul, planul raporturilor între elemente—ca alchimistul.

RK, LNT, FMD, KB, MH.

Tupac, Dre (--poate un diminutiv--), Snoop, Wu, ‘Ceaiul’& ‘Cubul’—nu şi Jay …, Cent (republicanul, reacţionarul) …. Deriva.

Putuse sã fi fost ceva cu frumuseţe, eleganţã, dans, scânteiere. Puteam sã fi fost un contender, un pretendent.

6—8—12.

Empiricul& femeile& 2 x curiozitatea, înviorarea—‘Parsifal’, consum, vraful …, mintea, gestionarea, tiparul, abrutizarea, cinema …, boardul, invidia lui H.& sensul& inversarea direcţiei, schinteea.

Nu era numai RK, colori, Boisdeffre, imaginea mausoleului—ci şi dramaturgia lui PC, cu colosalul ei—şi portretele, cu cãmãşi—şi Hopkins—şi Cage—şi cãmaşa mea învãpãiatã—şi MT, raporturile—şi estimarea—şi scuarul. Aşa am ajuns la culori—valul acela.

Disonanţã.
Vraful …& ca ‘Parsifal’, carnetul …& credulitatea, credul& falus& femeia aparte, copila de sb.& dorul& femeile. Credulitatea—care genereazã. Credul. Cafea. Rezultat. Tiparul.

Sugestia, ideea stilului de culori învãpãiate, tari—Boisdeffre& mausoleul& PC& Hopkins& medalioanele& Cage& rev. vechi& cãmaşa; cursul& MT, articolul& estimãri, gestul& scuarul. Mi—am amintit mai desluşit cum a fost, cum am ajuns la culori—la cromaticã.

Simbolicul—cafea, falus, berea, cinema …, citit.

Ea încã simte pasiunea pentru mine—întreagã, şi covârşitoare, în deschiderea inimii, în mãrturisire—ceea ce putusem sã ştiu cã nu îi e strãin.

Nu existã cinema tipãrit; cineromanul, ca naraţiune şi ca artã, e roman.

Nu percepem nemijlocit realitãţile—ci nişte şabloane, care ne predeterminã acţiunile, acţionãm în conformitate cu tiparele acestea interpuse, pe care le suprapunem lucrurilor—‘estimarea’ noastrã spontanã, grila.

Mexicanul& telenovele, semnificaţia, lejer& Le Guin& alineate. H.& francezii& filme. Catolicul BW.

Abia dupã Rihanna, am revenit la zece din cântecele Elliei Goulding, le—am reluat; tomnatecul patrolog trebuie sã aprecieze timbrul de giuvaier, conotaţia de inocenţã—la antipodul Rihannei, cu poza ei de vampã dominatrix.

‘Aptitudinea neintelectualizatã a personajelor dezechilibrate’.

De o ferocitate simianã, sau aviarã—ofensivã totalã, ca babele din ‘Zorba’.

Romanul erotic francez& alchimistul francez& comedia bizarã italianã.

Dominicanul Nichols mi se pare laborios şi conştiincios, plin de râvnã, însã neinspirat, tern şi netalentat; îi lipseşte scânteia.

Kincaid despre taina vocalei lipsã, a vocalei omise, şuntate.

Shaw şi Simmel—latura gnomicã, aforisticã, vorbele de duh, unghiul specificat.

S—a pierdut simţul contururilor reale ale operei lui Shaw—vãzutã, azi, mai ales ca o minã de vorbe de duh. E mult mai mult decât atât. Creaţia lui Shaw însemna dramaturgie, romane, gazetãrie scânteietoare, criticã militantã (teatralã, muzicalã)—nu o minã de aforisme.

Aşadar, o fiinţã rea, capricioasã, ignorantã şi mãrginitã.

Pentru mine, nazismul etologului e ceva nou.

Profesori—sau primari—în medicinã, cârpaci—sau puşlamale—ca oameni.

Eu şi femeile alcãtuim o unitate dinamicã.

H., BW, dublinezul, francezii& filme.

Dublinezul are câteva postãri bune—deşi cam neglijent redactate—despre cãrţi (Matthiessen, Lorenz, Burkhardt). Probabil cã cel mai iscusit e atunci când scrie despre cãrţi, când discutã cãrţi. Nu e un ‘critic de idei’—cu atât mai puţin, un ‘critic filozofic’—ci ‘numai’ un ‘critic de cãrţi’, priceput când vorbeşte despre acestea.

Erotismul nu e un fenomen literar unitar—existã erotismul iubirii, acela al patologiei, acela al perversiunii, etc..

Monotonia pornografiei derivã din caracterul privat şi psihic al fantasmei.

Încântãrile vii, sincere, autentice ale literaturii.

Compasiunea e adesea o fantasmã masochistã, o complacere în a fi agresat, în prizonierat. Nu mã gândesc la o fantasmã sadicã—mila omului crud, care soarbe sângele victimei—ci la una masochistã, de identificare cu victima.

Gigurcu şi Sonohat—Brecht şi imbecilitãţile—de ex., drogul …--psihiatrul neamţ—manualul de spaniolã, ’97—Hudíţã.

Gestul estimãrii—filozofia, ca analizã—şi estimare—slujeşte survolând.

Un suflet scorojit şi, practic, mumifiat—un psiholit.

Climat de sexualizare şi de iubire, de dorinţã realizatã—nu de represie, înveninare şi frustrare.

Pentru o femeie, e mult mai grav sã n—o doreşti, decât sã n—o ‘respecţi’.

Risipã. Mã gândesc la Shaw şi Mérimée, mai degrabã decât la … Arouet.

Mi., de la 6 ½ seara—‘Uriaşul din Metropolis’—de la scena introducerii proorocului în palat de cãtre sfetnicul rebel; urmeazã ordinul de exterminare dat de regele necruţãtor, şi lupta cu ghearele acelea. Aşadar—ultimele 30 de min. ale filmului.

Strãdania şi altruismul nu corespund unui etos masochist—şi pot coexista cu etosul goethean—aplanarea discretã, netezirea cotidianului, etc..

Poezia germanã—impresia fãcutã de ‘Oberon’ lui D. Toma.

H.—‘Oberon’, Sorbul, etc..